Egyed Ufó Zoltán, Gigi Căciuleanu, Eugenia Anca Rotescu: Grafologie pentru Simfonia Fantastică

(a se citi numai împreună cu audiţia Marşului spre eşafod)

Începem repetiţiile la Marşul spre eşafod, solo-ul meu.

Intru cu Gigi în sala de repetiţii şi nu îmi mai vine să ies. Nu există pauză, nu ne propunem o oră anume pentru terminarea repetiţiei.

Gigi are aceeaşi energie... fantastică. Nu te lasă să te relaxezi, dar îţi permite să lucrezi relaxat. Acolo unde se duce să monteze - chiar într-o scurtă perioadă de timp - Gigi schimbă ceva, mută, transformă, nimeni nu mai este ca înainte. Şi are foarte mult umor, se ştie. Asta face ca efortul să pară mai dulce. Gigi lucrează imaginativ, propune imagini, multe imagini, pentru fiecare mişcare.
"De ce îţi este frică cel mai mult?"
"De doctor."
"Atunci intri cu un mers simplu, dar ca şi cum te duci la doctor."

Mers simplu... Pe dinăuntru - frica... Tensiunea... Mi-e greu să mă încarc, intru din culise (după un alt moment care nu îmi aparţine), adică aproape din nimic.

Un mers simplu (privire uşoară înapoi, ca şi cum mă simt urmărit, îmi imaginez eu) şi apoi explozia. Surprinzătoare.
"E ca şi cum ar trage câinii, lupii de tine în toate părţile." Mă agăţ de forţa muzicii, a accentelor. Îmi doresc, în sinea mea, ca orchestra să cînte la fel de bine şi exact ca banda de repetiţii.

Gigi desenează drumuri paralele cu rampa, străzi de mişcare aparent simple, dar umplute cu tensiune.
Şi eu unde mai apuc să îmi trag sufletul, să respir?
"Aici vreau ca şi cum te sugrumi. Mîna invers cu piciorul. Cotul la genunchi. Dă-mi senzaţia că e mîna altcuiva."
Ritmul creşte. E clar nu voi avea nicio secundă de respiro. "Nu te opri!"

Gesturi mici, nervoase, introvertite, în contrast cu volutele ample ale altor mişcări. "Ca şi cum te tai cu o lamă pe faţă."
Piruete pe călcîie, cu mîna înfăşurată în jurul gîtului. "Ca un şarpe vreau să îţi fie mîna."
Ţipăt mut în săritură. Opt sărituri consecutive, cu gura larg deschisă, ca un peşte pe uscat.
"Ca un dirijor nebun te vreau aici. Şi nu te mai opri la jumătatea mişcărilor. Ştiu că eşti obosit, dar încearcă să legi totul."

Trecem la scenă. Cu totul altceva. Socoteala din sală nu se potriveşte cu cea de pe scenă. Lumina mă orbeşte. "Nu te dezechilibra, suspendă mişcarea. Îngheaţ-o, dar pe tensiune. Ca atunci cînd te doare puternic măseaua."

Am impresia că, din tot ce ziceam în sală, pe scenă rămîne doar zece la sută. Încerc să rămîn în lumină. Nu mai ştiu care este punctul unu (adică publicul). De jur împrejur este întuneric.
"Gigi, nu este prea întuneric?"
"Nu, te decupezi foarte bine, stai liniştit." Noroc că sunt îmbrăcat în alb.
"Vrei să mergi în direcţia aia, dar ceva te trage înapoi. Te ţine pe loc. Trebuie să întorci capul în ultimul moment."

Mers cu spatele. Oprire bruscă.
"Pune mîna la frunte. Nu aşa, vreau ca şi cum te izbeşti de zid."
Două izbituri la rînd. Ritmul creşte. Am pierdut muzica.
"Gigi, e prea repede!"
"Da, dar e păcat să fie mai rar."

La final - fugă. Tot spectacolul e plin de tot felul de fugi: fugi disperate, mai pline de speranţe, mai rapide, mai aşezate.
"Ridică gambele."
Acum e o fugă pe loc. Ca într-un coşmar.

Am visat deseori că fugeam pe loc, nu ştiu cine mă urmărea, iar în jurul meu era beznă (noapte?). Ca şi pe scenă, unde Gigi decupează fuga mea într-un dreptunghi de lumină rece. În rest - negru. În întunericul acela văd, departe, o luminiţă de la intrarea în sala de spectacol, din aceea de veghe, pe care scrie EXIT. Mă agăţ de ea cu disperare.
"Rămîi aşa, într-un picior."

Cad în cambré. Chip întors.
"Ca şi cum vine tot cerul peste tine, pînă mori."

Niciodată nu m-am simţit mai viu. În scenă, oglinda imensă vine peste mine. Oglinda în care mă văd - cum altfel? - deformat. Fum. Heblu. Gata. Am scăpat.
"Bine, foarte bine. Îţi mulţumesc. Respiră."

Andreea Vălean: Eu când vreau să fluier, fluier

Nu cred că mă-nşală memoria, însă la momentul scrierii sale, în 1997, probabil, Andreea Vălean, autoarea piesei de teatru, era în anul al doilea la regie. Conform informaţiilor de atunci, ideea şi subiectul îi veniseră în urma fructificării ficţionale a unei experienţe personale. În timpul studenţiei anterioare, la sociologie, avusese de făcut un proiect experimental într-o casă de corecţie. Piesa reprezintă debutul ei ca autoare şi s-a bucurat, la vremea aceea, de un mare succes de public şi de presă, anunţând, în felul ei, o schimbare netă de direcţie în dramaturgia momentului.

Au concurat la acest succes doi factori determinanţi, ambii plasaţi în Târgu Mureşul sfârşitului de deceniu-mileniu: pe de-o parte, programul DramaFest al Alinei Nelega, care cuprindea şi un festival internaţional de dramaturgie de ultimă oră, dar şi o culegere de texte, printre care şi Eu când vreau să fluier, fluier. Pe de altă parte, hotărârea riscantă (dar extraordinar de folositoare) a acestei locomotive a înscenărilor de "new writing" care e regizorul Theodor Cristian Popescu de a monta cu tinerii săi studenţi în an terminal tocmai acest text. E, în felul lui, ca şi în cazul filmului care tocmai a luat Ursul de Argint la Berlin, un moment cu totul special, oarecum magic. Fiindcă spectacolul i-a lansat în conştiinţa publică pe câţiva mari actori (artişti), pe-atunci încă studenţi: Sorin Leoveanu (Jupânul), Dan Rădulescu (Nepotul), Gabriel Dumitraş (Ursul). Şi pe comentatorul muzical al întregii reprezentaţii (remember finalul copleşitor, cu "Somn uşor naţiune..."), colega lor, actriţa şi compozitoarea Ada Milea.

Revista ultimaT. Alternative în cultura teatrală oferea, în primul ei număr din 1999, un dosar acestui spectacol eveniment, perceput de redacţia de atunci ca vârf de lance al unei teatralităţi alternative, despuiate de orice fel de zorzoane. Trei interviuri despre procesul de creaţie al spectacolului le erau dedicate regizorului Theodor Cristian Popescu, autoarei Andreea Vălean (ambele interviuri semnate de Marie-Louise Semen) şi Adei Milea (interviu consemnat de autoarea acestei cronici întârziate). Îmi place să cred că regizorul nu exagera deloc atunci când, spre finalul convorbirii cu MLS, sublinia că: "nu o comedie sau o dramă atrage lumea la teatru, ci o piesă care pune o problemă care îi frământă pe oameni acum. Şi prin asta nu mă refer la o problemă de tip evenimenţial, ci la o problemă de tip uman. Dovada e că (...) la Eu când vreau să fluier, fluier lumea dă năvală. Iar lumea dă năvală, evident, la text".

În anii 1998 şi 1999, spectacolul târgu-mureşean a circulat pe la multe festivaluri, inclusiv la Braşov, la Sibiu şi la FNT, şi a luat o mulţime de premii. Apoi, parte din actori s-au împrăştiat. Dar nu e mai puţin adevărat că, atâta vreme cât s-a jucat, s-a jucat cu sala plină. Ar fi cazul, deci, să rememorăm...

Piesa...

...e de o uluitoare simplitate, dar şi de un dramatism conţinut, lipsit de orice artificialitate. Pe scurt, o tânără studentă la sociologie primeşte (cu greu) permisiunea de a face un studiu într-un corecţional de băieţi, iar primii trei selectaţi de conducere în acest scop corespund, accidental, celor trei "clase" ierarhice ale sistemului de detenţie. Un alpha male, permanent în poziţie de atac, avantajat şi de faptul că are părinţi mai cu carte şi mai cu bani, dar şi de constituţia sa arogantă şi vânjoasă. Nu-i aflăm, ca şi celorlalţi, niciodată numele, ci doar porecla de Jupân. Un poltron servil şi foarte sensibil, Nepot, adică din categoria celor care supravieţuiesc slujindu-i pe alţii; avantajat în cazul dat de faptul că ştie să cânte foarte bine muzică populară şi e scos periodic pe la petrecerile comandanţilor. Şi, în fine, un Urs, adică un nefericit cu minte puţină, adus de la ţară în urma unui delict confuz, de care toată lumea îşi bate joc (nu doar moral ci şi fizic). Ca structură caracterologică, un soi de nebun al satului, frate bun cu Ion al lui Caragiale.

Tânăra încearcă să facă nişte interviuri calitative cu fiecare dintre subiecţi, numai că are a se lupta şi cu freneticul şi însetatul de putere Jupân, dar şi cu nivelul ridicat de adrenalină şi testosteron al întregului grup.

Lucrurile o iau razna, cei trei o iau ostatică pe studentă şi îl lovesc pe soldatul de planton, se baricadează în "sala de festivităţi" şi cer prin radio tot soiul de trăznăi care să-i ajute să evadeze şi s-o şteargă în străinătate. Fireşte, cer şi de mâncare, fiindcă, previzibil, nici prin cap nu le trece că asta e calea cea mai scurtă ca să fie anihilaţi. Mor otrăviţi, sub ochii disperaţi ai studentei experimentator, care, din pricina angoasei, n-a mâncat nimic.

Nici subiectul, nici structura nu sunt foarte originale, însă piesa Andreei Vălean, scurtă şi clasic construită, are un tempo excepţional şi o poezie conţinută în însăşi veridicitatea (aproape arhetipală) a personajelor. Are un dialog bine strâns în hăţuri, nealunecând niciodată în demonstrativ sau liric, şi oferă fiecărui actor o partitură egală, de mare forţă. Incredibil, aproape, pentru un debut, piesa se citeşte, şi acum, după peste un deceniu (spre demolarea suspiciunilor de localism şi mizerism voit lansate de cârcotaşii de serviciu din epocă), cu sufletul la gură. Ca să citez titlul interviului Andreei Vălean din revista suspomenită, autoarea n-a dorit decât "ca spectatorului să-i fie milă". Iar el, spectatorul,...

Spectacolul

Punerea în scenă respecta cu rigurozitate simplitatea ascetică a textului. Spectatorii stăteau pe două şiruri, faţă în faţă, pe câteva şiruri de gradene, iar spaţiul de joc, organizat ca o cameră de studiu, se afla pe culoarul dintre cele două rânduri. În laterale, doi pereţi mască, naturalişti, într-unul, o fereastră şi televizorul mereu închis cu lacăt, în celălalt, uşa. La mijloc, câteva măsuţe aliniate, pe care Jupânul le reordona frenetic, în momentul de climax-revoltă.

Întreaga construcţie regizorală se baza exclusiv pe actor şi pe lumini, secondată cu măiestrie de glasul şi chitara Adei Milea, plasată pe gradena cea mai înaltă din latura stângă, în mijlocul publicului, astfel încât, în foarte specialele momente în care intervenea, muzica şi versurile sale păreau că pleacă direct din pântecul asistenţei.

Foarte tinerii actori aveau un control fascinant asupra centrului de greutate al spaţiului reprezentaţiei, tânăra studentă, în raport cu care îşi organizau, cu o spontaneitate şi cu o dinamică a expresiei cu totul neobişnuite, universul de relaţii şi reacţii. Fiecare rol era exploatat la virgulă şi la tăcere, în adâncimea intenţiilor şi chiar confuziilor lăuntrice, într-un carusel de recitaluri pe cât de antrenant, pe atât de natural. Realităţile sordide ale încarcerării se amestecau, cu o graţie greu de presupus, cu naivitatea adolescentină, visurile, renunţările şi speranţele copilăreşti, fiecare actor dezvoltând pe nesimţite vocaţia tragică a personajului propriu.

Un mic regal, cu un răspuns entuziast, îndrăgostit, din partea unei noi generaţii de spectatori. Fideli până la capăt propunerii, regizorul, actorii şi autoarea au făcut chiar şi o reprezentaţie cu discuţii, în penitenciarul de la Târgu Mureş. Ceea ce, în vremea cu pricina, era încă pionierat. Cine s-ar fi gândit, însă, atunci, ce soartă ciudată va avea acest text?

Andreea Vălean, Cătălin Mitulescu: Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

Imposibila definiţie a nostalgiei, termen inventat de medicul Johannes Hofer din Mulhouse în 1688, pentru a caracteriza starea de spirit a tinerilor mercenari helveţi care dezertau aparent fără motiv din armatele în care erau angajaţi. Nostalghia, dureroasa întoarcere în timp. Nostalgia, fiica mai mică a melancoliei, memoria străină a unui trecut care ne-a devenit brusc străin, dar care să continue să ocupe toate dimensiunile spiritului (Julia Kristeva). O fină dereglare în legătură cu un fenomen memorial (Jean Starobinski). Sentimentul paradoxal al pierderii unei vârste de aur (Fred Davis). Galeria definiţiilor este completată altfel, vizual, de către Cătălin Mitulescu: nostalgia (cea a comunismului!) este o broască rătăcită pe un drum dintr-o periferie a oraşului Bucureşti. Doi copii o zăresc şi doresc să o omoare prăvălind o piatră peste ea. Apoi, cu o cruzime de care doar copii pot da dovadă, saltă pe piatră, se bucură spunând: "Mori în chinuri, spurcăciune". Cel de-al treilea copil ridică cu grijă piatra din praful drumului. În locul unei piftii însângerate, greu de privit, vedeam broasca rămasă neatinsă. A salvat-o o scobitură rotundă ce se găsea săpată în interior, în carnea minerală a pietrei. Ce a mai scăpat oare din comunism după 16 ani de la prăbuşirea sa sub piatra grea a istoriei?

St. John Perse ne reaminteşte în Eloges că singur poetul este cel ce se poate apropiat cu adevărat de căutarea imposibilă a nostalgiei, acolo unde ştiinţele şi filozofia renunţă adesea. Nostalgia poetico-metaforică din filmul lui Cătălin Mitulescu nu încearcă un retour en arrière imposibil şi oricum, definitiv artificial. Nu se doreşte nici căutarea şi explicitarea cauzelor nostalgiei. Din contră, se construieşte pas cu pas prin gesturi, fapte, obiecte pe care le credeam uitate, o lume condamnată definitiv, integrându-se la cursul neîntrerupt al timpului diferite instantanee suvenir ale perioadei de agonie a comunismului românesc, ce altfel ar fi rămas simple frânturi de memorie fugitivă.

Mai ştiţi voi tineri cititori ai acestor rânduri, ce însemna să nu ai matricola cusută regulamentar pe umăr / piept, aşa cum o poartă toate personajele din film? Voi, adolescente care vă expuneţi nonşalant nombrilul şi pântecul tânăr privirilor, ştiţi ce este acela un sarafan, asemănător mai degrabă cu un veşmânt monahal, ce obligatoriu trebuia să acopere genunchii? Vă închipuiţi ce tragedie, ce dramă familială era să fii retrogradat într-o şcoală profesională, după ce în prealabil făceai parte dintr-un liceu de "elită"? Să nu reuşeşti să-ţi faci "norma" de piese la atelierul practic? In fine, ce însemna să "trăieşti pe o planetă albastră", după versurile atât de cunoscute în epocă, planeta România în care toţi eram condamnaţi să devenim fie ingineri, fie mame eroine? Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii versus Liceenii...

Cătălin Mitulescu (aproape) reuşeşte un pariu imposibil cu spectatorul: îl angajează în trecut de o manieră ambivalentă, paradoxală: pe de o parte redeşteaptă demonii unui trecut detestabil, iar pe de alta, ştie că spectatorul nostalgic posedă capacitatea de a se ataşa de obiecte, dar ca obiect pierdut, noţiune apropiată de limbajul psihanalitic. Obiecte ce pot lua forma discurilor de vinil cu "Semnal M", sticlelor şi borcanelor de iaurt omorâte acum de plasticul contemporan, celebra jucărie din plastic colorat "basculanta", praştia cu gume etc. - reţeta a fost verificată şi în Good Bye Lenin!. De unde şi suspinele şi şoaptele triste ce se auzeau din toate colţurile sălii de cinema Studio, sală îngrijorător de populată la ora 10 dimineaţa ale unei zile de marţi. Ceea ce arată că imaginea de cinema nu operează doar ca substitut al realităţii, ci şi ca principiu de plăcere nostalgică.

Memoria este un fenomen generaţional. În sala de cinema, în spatele celui ce scrie aceste rânduri, era aşezat un grup de tineri de vârsta eroilor din film, fără nici o îndoială fugiţi de la ore. În faţă, un grup de pensionari serioşi, domnii având costum şi cravate demodat-optzeciste, doamnele rochii corecte, dar uzate de atâta purtat. Din comentariile pe care fără voia mea le auzeam, mi-am dat seama că tinerii nu putea efectiv înţelege anumite scene din filme, cum ar încercarea eşuată de sinucidere a micului Lalaliu din cauza lipsei curentului electric. Bătrânii erau convinşi la rândul lor că fluierele fabricate de Jean Constantin vor fi folosite pentru al fluiera pe Ceauşescu la final. Oftau profund când vedeau coada de la butelii. Lista este lungă, filmul lui Mitulescu constituindu-se astfel într-o întâlnire a memoriilor spectatorilor de vârste diferite, o prefigurare a ceea ce va fi "memoria comunismului" peste numai o generaţie: un amestec de memorie dură, gen muzeul închisorii de la Sighet, cu filme ca acesta ce vor fi descărcate free de pe internet de puştani imberbi ce vor dori să ştie ce a trăit bunicul.

Raportul românilor cu trecutul recent au intrat într-o nouă etapă, ele nemaifiind subordonate unor realităţi economice, sociale şi politice. Fiecare îşi aminteşte cum doreşte aceea perioadă - iar filmul lui Cătălin Mitulescu este o probă în acest sens. Un film greu de "povestit", la urma urmei, un film unde graniţa dintre tristeţe şi nostalgie este foarte fină. La final, te simţi tulburat şi aproape nu ştii de ce. Lipsa motivului nu implică însă şi lipsa cauzei.

(Mirel Bănică)

---

"Sunt aproape 17 ani de la moartea lui Ceauşescu, dar încă purtam în noi amintirea şi moştenirea acelei perioade.

Tratând evenimentele care trec prin faţa ochilor unei fete de 17 ani şi ai fratelui său de 7 ani, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii reflectă amestecul de tristeţe şi bucurie, de realitate şi vis pe care le asociez acelei epoci.

Acest film este o tragi-comedie cu nuanţe de absurd şi sublim. El încearcă să transmită emoţia acelor vremuri şi să redea spectatorilor din întreaga lume o imagine a ceea ce poartă cu ei miile de emigranţi tineri români, în încercarea lor de a-şi găsi un rost departe de ţară.

Filmul vorbeşte despre cei care au avut curajul să se opună dictaturii, fiecare în felul lui, dar şi despre cei care, la fel ca părinţii noştri, din teama că poate copiii lor ar putea păţi ceva, au tăcut şi au îndurat.

Filmul se bazează pe amintirile mele, pe nostalgia mea. Pe credinţa mea în această lume. Am făcut acest film pentru că mi-era dor de grădiniţă, de liceu, de România."

(Cătălin Mitulescu)

---

Cronici ale acestui film puteţi citi în Agenda culturală LiterNet.

Mai multe detalii puteţi găsi pe situl oficial al filmului.

Un trailer al acestui film puteţi urmări aici.

Sînziana Popescu: Andilandi - Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm

În urmă cu câţiva ani, răspundeam unei anchete a cotidianului ieşean Monitorul care aducea în dezbatere literatura pentru copii, aflată pe atunci în impas pe piaţa editorială din România, şi încercam să depistez cauzele pentru care genul rămânea o "Cenuşăreasă" uitată în lumea mândră şi sfidătoare a main-stream-ului.

Abandonată în mare măsură de instituţiile abilitate în promovarea şi în popularizarea sa, literatura pentru copii lăsa indiferentă şi lumea culturală, deloc interesată în a remarca meritele uriaşe ale acestui gen în formarea gustului pentru lectură a celor mici. O atitudine "elitistă", care nu se apleacă asupra lumii literare a celor care scriu strict pentru un public ţintă determinat cu exactitate (science-fiction, romane poliţiste, melodrame etc.), se păstrează, mai atenuată însă, şi azi, când apariţia pe piaţa mondială a unor capodopere precum best-seller-urile Harry Potter ori Stăpânul inelelor (cantonându-ne doar în zona literaturii pentru copii şi adolescenţi) a impus totuşi o reconsiderare a percepţiei.

Pentru situaţia deloc roză în care se găseşte literatura pentru copii, atât la nivelul producţiei autohtone, cât şi la cel al receptării (unde un impact negativ sporit îl are preţul excesiv de mare), ofeream o explicaţie care mi se pare şi azi valabilă. Aceasta ţine de uitare, de pierderea memoriei afective a copilăriei, ca vârstă biologică în primul rând şi apoi ca tărâm magic al mitizărilor succesive. Părăsită inevitabil, copilăria şi fascinanta sa lume se îndepărtează progresiv până la un soi de tabula rasa a tuturor semnelor care au marcat-o. Deveniţi dintr-odată şi, poate, prea repede maturi, nu mai ştim să ne amintim de cum era pe când citeam "Pinocchio", "Poveşti nemuritoare", "Basmele românilor", "Zâna Onda", "Cuore, inimă de copil", "Fram, ursul polar", "Recreaţia mare" şi atâtea cărţi fabuloase. Conectaţi la ritmul necruţător al vieţii cotidiene şi axându-ne atenţia, atunci când ne mai găsim timp pentru citit, pe noutăţile literare, uităm că poveştile copilăriei au fost primul nostru contact cu literatura, cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Şi dacă de cele mai multe ori uităm cărţile şi, de ce să nu o recunoaştem, toate poveştile copilăriei, dacă puţin ne mai spun azi eroii de mare anvergură precum Prâslea, Ileana Cosânzeana ori Harap-Alb, cu siguranţă că încă mai păstrăm vii în memoria afectivă gustul şi parfumul fericirii, atunci când primeam o carte în dar. Emoţia răsfoirii, nerăbdarea cu care citeam mai întâi finalul, rapiditatea cu care înghiţeam paginile, modul atât de personal prin care ştiam să trăim poveştile, iată universul fertil care ne-a pregătit ca viitori rafinaţi cititori pe fiecare.

Exact la aceste sentimente, la retrăirea poveştilor de neuitat ale copilăriei ne trimite excelentul roman de debut, Andilandi, semnat de Sînziana Popescu, pe care îl publică editura LiterNet.

Un debut care trebuie salutat şi aplaudat pentru că aduce, deocamdată doar în lumea virtuală, o poveste sută la sută românească, valorificând inteligent, seducător şi captivant la lectură, întregul univers mitologic şi folcloric autohton. Ielelor, Căpcăunilor, Zmeilor, Strigoilor, Blajinilor, Balaurilor, Sânzienelor, Ursitoarelor, Calului Năzdrăvan şi Solomonarilor, autoarea le contrapune epic şi conceptual un personaj mirific, original, în pofida filiaţiei iniţiale, cu o semnificaţie cu totul specială. Este vorba despre tăcuta şi profunda Andilandi, Pasărea Măiastră, Agentul care asigură trecerea pe Celălalt Tărâm, mobilul acţiunii pline de nerv al acestui roman pentru copii mai mari, în care suspansul şi surprizele se ţin lanţ.

Sînziana Popescu are talentul, rar în lumea creatorilor de gen, de a oferi lectorilor, mai mici sau chiar şi mai mari, o situaţie moralizatoare prin excelenţă, în care însă morala rămâne implicită, filtrată subtil şi fecund într-o poezie a magiei, imaginaţiei, reveriei şi a gândurilor pozitive. Povestea unui băieţel gelos pe fraţii lui (nou-născuţii care canalizează atenţia părinţilor în defavoarea lui), care fuge de acasă în Celălalt Tărâm, al poveştilor, al imaginaţiei sale, al viselor şi al dorinţelor la care aspiră orice micuţ şi care se va reîntoarce de unde a plecat mai înţelept şi mai înţelegător, ajutat de Andilandi şi de toate forţele binelui, nu este o lecţie ostentativă pentru părinţi, bunici şi copii, ori un semnal de alarmă pentru o situaţie din ce în ce mai des întâlnită în familiile cu mai mulţi fraţi. Autoarea are harul de a pune în pagină o naraţiune foarte bine închegată, sclipitoare prin prospeţime şi lirism, cuceritoare prin mesajul pur şi simplu pe care reuşeşte cu brio să ni-l transmită. Fiecare copil este unic, înzestrat cu o imensă capacitate de iubire pentru părinţii lui şi, oricât am fi de motivaţi punctual ori pentru o durată mai lungă să împărţim iubirea cu alţii, nu trebuie să neglijăm misterul care se ascunde în sufleţelul uriaş al puiului nostru, pe care, indiferent de situaţie, trebuie să-l răsplătim cu întreaga noastră dragoste.

Celălalt Tărâm şi lumea lui magică nu sunt decât anticamera pentru lumea reală. Personajul Sînzianei Popescu va creşte, la propriu, la sfârşitul poveştii şi se va întoarce din această calătorie spirituală, în care sunt invitaţi pagină cu pagină şi micii cititori, îmbogăţit cu noi prieteni şi cu o experinţă formativă esenţială. Curajul, puterea, mila, dărnicia, perspicacitatea, generozitatea, simţul orientării şi capacitatea de a lua o decizie bună, iată ceea ce va acumula şi va învăţa Vlad, ajutat de spiritele şi forţele Binelui în încercarea sa de a se autodescoperi.

Cititorul are în Andilandi un roman incitant şi fermecător totodată, un basm contemporan care ştie să îi atragă în mrejele lecturii pe micii internauţi, dar şi pe părinţii lor, în care originalitatea şi talentul autoarei sunt atuurile pentru un succes literar pe care îl prevăd strălucitor, aidoma Păsării Măiastre.


PS: Această carte a fost publicată (în august 2008) şi pe hârtie, într-o ediţie foarte elegantă, care merită ţinută în mână. Dacă vrei să o cumperi pentru a o face cadou, pentru a o avea în bibliotecă sau pur şi simplu pentru că ţi-a plăcut şi vrei ca autoarea să fie răsplătită, scrie un e-mail la andilandi@liternet.ro şi o să îţi fie trimisă prin poştă cu plata ramburs. Cartea costă 25 RON şi poate fi găsită şi în librăriile Cărtureşti, librăriile Humanitas şi în câteva alte librării din ţară.

Sînziana Popescu: Teatru pentru prichindei: mari, mici şi mititei

Dragi copii,

A început numărătoarea inversă... orice copil din lume ştie că, la capătul acestei săptămâni, sâmbătă seara, vine Moş Crăciun.

Nu ştiu dacă Moşul aduce cele mai frumoase cadouri, poate peste an sunt şi altele, dar nimic nu se compară cu seara magică, bradul împodobit şi mirosul de cozonaci.

Ei bine, am aflat ceva foarte important: în acest an, Moşul nu vă va cere doar să spuneţi o poezie, ci, este foarte posibil, vă va întreba ce carte aţi citit în ultima vreme.

Ce puteam face altceva noi, cei de la Liternet, decât să vă pregătim cartea pe care să o citiţi?

Descărcaţi repede cărticica noastră şi atunci îi veţi putea spune moşului că aţi citit Teatru pentru prichindei: mari, mici şi mititei de Sînziana Popescu... Sînziana, doar v-o aduceţi aminte, ea v-a mai dăruit o carte de poveşti, pe Andilandi.

De această dată, Sînziana are un cadou special, teatru pentru voi. Două piese de teatru, cu şi despre copii ca voi, pe care să le citiţi înainte de Crăciun sau vă puteţi considera voi înşivă actori şi le puteţi juca cu fraţii sau prietenii, în faţa părinţilor şi bunicilor, adunaţi la brad.

Nu, nu vi le pot povesti, trebuie să le citiţi voi... dar vă pot spune că sunt pline de aventuri năstruşnice, cu toate personajele basmelor voastre, că se zboară între lumi, iar copiii salvează, până la urmă, lumea poveştilor... ce poate fi mai minunat pentru a te pregăti pentru seara de Crăciun.

Iar părinţilor le spunem doar atât: citiţi teatru prichindeilor dumneavoastră, pentru că nu există nimic mai aproape de magie decât lumea aceasta, minunată, pe care Sînziana Popescu o pictează în cuvinte, cu mult talent şi sensibilitate, dar şi cu multă iubire.

Crăciun fericit, vesel şi să ne vedem în anul 2006, cu noi aventuri!

Bogdan Suceavă: Năluci şi portrete

Mulţi dintre cunoscătorii literaturii române de azi - iar publicaţia nu este citită de neofiţi! - vor spune că am greşit titlul. Şi pe bună dreptate. Cu toţii îl cunoaştem pe Bogdan Suceavă drept prozator, chiar unul redutabil, eventual şi ca autor de articole polemice bine construite. Pînă acum vreo trei săptămîni şi eu îl cunoşteam tot în aceste ipostaze - şi nu de azi, de ieri, ci de acum vreo opt ani, cînd i-am citit şi prefaţat fermecătoarea carte de povestiri Bunicul s-a întors la franceză (2003), prilej cu care i-am citit şi volumul de debut din anul precedent, Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii. Surpriza cea mare a sosit însă în 2004, cu un roman publicat la Polirom, Venea din timpul diez, în care am văzut atunci - cum văd şi acum! - una din marile izbînzi ale literaturii noastre care încearcă să acopere complicata perioadă a tranziţiei. Un roman la care nu ştiam atunci - cum nu ştiu nici acum! - ce să admir mai mult, construcţia impecabilă, frazarea lin-aluvionară, ingeniozitatea poveştii principale şi a puzderiei de poveşti decupate din şi intercalate în povestea principală. A urmat, în 2008, Vincent nemuritorul, straniu roman s-f, fascinant prin ipoteza de lucru şi scris cu precizie de matematician, ceea ce autorul şi este ca formaţie academică. Un an excepţional a fost 2010, mai întîi, prin reeditarea romanului din 2004, într-o serie elegantă a Polirom-ului, şi apoi prin apariţia la aceeaşi editură a noului roman, Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, o carte a Revoluţiei la fel de importantă pe cît era romanul anterior pentru tranziţie. Bun, acesta era Bogdan Suceavă pe care îl cunoşteam, pe care îl cunoşteau majoritatea cititorilor. Şi, pe acest fond, mă trezesc cu poetul!

Bun. Numai că aceasta este povestea receptării. Istoria carierei de autor este exact pe dos! Volumul primit de mine spre prefaţare acum trei săptămîni este, de fapt, scris între 1994 - 2000, deci înaintea prozelor, cel mult în acelaşi timp cu unele dintre povestirile autorului. De altfel, eu citesc versiunea în tehnoredactare finală, cu superbe ilustraţii de Andrei Mănescu, a volumului năluci şi portrete, care ar fi trebuit să apară în 2001 la Nemira. Nu cunosc detalii despre receptarea de care a avut parte volumul publicat atunci, când a stat doar o lună pe site-ul editurii Nemira!, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi decurs cariera de scriitor a lui Bogdan Suceavă dacă volumul ar fi beneficiat de o altfel de expunere. Pentru că este un volum de poezie nu foarte bun, ci excepţional. Dacă s-ar fi bucurat, pe bună dreptate, de o foarte favorabilă întîmpinare critică, ar mai fi făcut autorul pasul spre proză? Sigur, apărînd acum, după atîtea volume de povestiri şi romane, acest volum de poezie riscă să fie tratat ca un fel de violon d`Ingres, ca poezia unui prozator, cînd de fapt reprezintă începutul carierei scriitoriceşti a unui autor polivalent. De altfel, în anii '90, Suceavă a avut două apariţii confidenţiale cu poezie, dar au trecut neobservate. Dar cum e contraproductiv să discutăm despre ipostazele posibile ale trecutului, ca şi ale viitorului, de altfel, mai bine să mă refer la volumul ca atare.

În niciuna din ipostazele sale auctoriale, Bogdan Suceavă nu este un scriitor ingenuu, el ştie exact ce face atunci cînd scrie o povestire, un roman sau, iată, un volum de poezii. De altfel, năluci şi portrete se încheie cu un Apendix, un text cvasi-teoretic, alcătuit din fragmente fulgurante care încheagă o veritabilă artă poetică. Citez chiar primul fragment: "Poetul interesează ca delir. La ce-ar fi bun un poet care să fie precis, să definească, să edifice, să lucreze cu necontradictorii concepte? Din biografia poetului ne interesează pierzania, ne pare bine de ea ca şi cum ne-ar salva, ca şi cum ea ne-ar fi mîntuitoare". O ars poetica, dar şi o ars vivendi pentru uzul artiştilor, prin urmare. Delirează poeţii? De bună seamă - asta fac de la incantaţiile magice primitive şi pînă la dicteul automat şi după aceea. Doar că poeţii buni o fac cu sistemă. Să vedem cum se petrece asta într-una din "năluci", în Confesiune de pildă: "un poem născut dintr-un vis traductibil/ din zbaterea sufletului între două mări de cuvinte/ în stînga, armonia septentrională a unor sfere ecleziale/ silabe fulgerate de scîntei rectangulare/ în care scufundarea unui vers/ are imaterialitatea plasmei pe care scriu heruvimii/ dincolo, turnirul mediteranean/ exacerbat în lungi secole de iluminare chirilică/ cuvinte cu origine incertă şi sensuri zănatice/ în care naşterea unui poem/ e ca lepădarea unui prunc de sirenă/ mai departe un suflet tăiat cu sine/ o planetă cu doi sori a căror dublă sămînţă fecundează haosul/ miza unui pariu noptatic". Da, "delirul" funcţionează impecabil, iar poemul se apropie de un fel de perfecţiune geometrică, în ciuda stihialităţii sale de substanţă. Să urmărim acum procesul fantasmării într-unul din "portrete", în cel mai scurt, în Portretul fetei cu nume de cîntec: "ţigările ei nu scot fum/ buzele ei au un zîmbet stins// în ochi i s-a refugiat o fiară: surîsul/ un demon îi joacă pe buze".

În rest, după vorba fragmentului final din Apendix: "Ce poate face un personaj? Poate scrie un poem, rezolva o problemă, sparge o icoană. A crede că poate şi altceva e o formă de exaltare trădînd un oarecare dezechilibru". Cum matematicienii detestă dezechilibrele, încep să scrie poeme - frumoase! Apoi, poveşti. La fel de frumoase! Nu ştiu dacă Bogdan Suceavă va mai scrie poezii, deşi faptul că s-a decis să le publice pe acestea după zece ani ar trebui să mă facă optimist, dar ar fi păcat să n-o mai facă.

Bogdan Suceavă: Imperiul generalilor târzii şi alte istorii

Pe Bogdan Suceavă îl ştiam de pe vremea când îşi semna în Dilema săptămânala rubrică dar, după profesionalismul frazei şi al susţinerii demersului, nici o clipă nu mi-am închipuit că ar putea fi prea tânăr. Am fost mai mult decât uimită când am aflat că, la doar 34 de ani, Bogdan Suceavă are deja cinci cărţi tipărite, dintre care trei (dacă nu mă înşel) de poezie. Uimirea avea să-mi fie de scurtă durată pentru că partea şocantă abia avea să urmeze. Înainte de a fi scriitor, Bogdan Suceavă este matematician, cu un doctorat în Statele Unite, sub coordonarea unui mare matematician chinez. În prezent, eroul nostru este assistent proffesor la Universitatea Statului California, Fullerton. Ultima sa carte, Imperiul generalilor târzii, poate fi o dovadă a ceea ce se întâmplă atunci când matematica se întâlneşte cu literatura.

Volumul cuprinde un număr de 18 nuvele de mici dimensiuni. Nuvela e o specialitate aparte, înrudită cu ceasornicăria, teoria relativităţii, arheologia subacvatică şi tarotul, spune autorul pe coperta IV a cărţii sale, scoasă în condiţii grafice dintre cele mai bune. Şi nici nu e de mirare că dă nuvelei o definiţie atât de aparte, având în vedere formaţia sa, care se va dovedi pe parcursul câtorva fragmente. De fapt, Bogdan Suceavă îmbină în povestirile sale stiluri oarecum diferite, timpuri de ieri şi de azi, personaje de toate felurile, de la cele umile, simple, la cele erudite. Epoca ceauşistă se întâlneşte cu cea de după, dar şi cu, de exemplu, spaţiul universitar american. Prin unele părţi se simte influenţa unui Marquez, prin altele limba veche românească dă culoare şi o alt fel de căldură întregului. Şi, cu toate că tot ceea ce scrie B.S. se revendică de la o realitate trăită sau doar povestită, impresia de ansamblu este că elementul fantastic e la el acasă. Personajele sale, extrem de bine exploatate astfel încât cititorul să recunoască din start prototipul căruia îi aparţin, sunt înzestrate cu umor, care devine o trăsătură constantă. Poate greşesc, şi tocmai autorul este cel care, uzând de propriul umor, transferă parte din el asupra eroilor săi. Ludicul, şi el, este aici la el acasă. Mai mult decât inteligenţa personajelor, Bogdan exploatează infantilismul lor, prin intermediul căruia reuşeşte să dea atâta culoare fiecărei nuvele în parte. Punctul de interes se mută în diferite zări, de la Bucureştiul de dinainte de 1989 văzut prin ochii unui copil, la viaţa de la ţară a celor simpli şi înapoiaţi care primesc în dar un computer din Canada pe care-l confundă cu diferite obiecte, negăsindu-i nici o utilitate, ba chiar speriându-se de el, ca de ceva trimis de diavol. Până şi realitatea politică de imediat de după revoluţie este surprinsă nu numai cu acurateţe maximă, ci şi cu umorul cu care cititorul deja este obişnuit. Bogdan Suceavă are talentul şi inteligenţa de a face din banal ceva exemplar, într-o notă aparte care aproape că lipsea din literatura română contemporană. Nu ştiu cât de mult întârzie scriitorul matematician pe fiecare text al său, dar totul pare scris cu o uşurinţă de invidiat, dintr-un condei, astfel că senzaţia finală este nu numai de coerenţă, ci şi de rotunjire a unui întreg. Cu marea sa capacitate de fină observaţie, de surprindere a detaliului semnificativ din orice lucru în aparenţă nesemnificativ, cu certul talent de care a dat deja dovadă, cu ambiţia care se pare că îl caracterizează, toate astea dublate de o erudiţie în devenire, Bogdan Suceavă are toate uşile deschise spre literatura de mare performanţă. Un nume de care cu siguranţă vom mai auzi şi pentru care eu una sunt în stare să garantez. Citiţi-l şi vă veţi convinge. De ce scrie Bogdan Suceavă? El singur ne răspunde, pe aceeaşi copertă a IV-a: Ajungem să istorisim în mod necesar, când nu se mai poate altfel. Cine scrie pentru că altfel nu se mai poate este, cu siguranţă, născut scriitor.

(Cronică preluată din Axioma, mai 2003)

Tudor Mavrodin: Vremea Calului Alb

"Alice laughed. 'There's no use trying,' she said, 'one can't believe impossible things.'
'I daresay you haven't had much practice,' said the Queen. 'When I was your age, I always did it for half-an-hour a day. Why, sometimes I've believed as many as six impossible things before breakfast.'"
(Lewis Carroll, Through the Looking Glass)

Citind (văzînd?) Vremea Calului Alb mă întreb de ce "vremea" şi nu... de exemplu "povestea"?... La sfîrşit înţeleg. Pentru că miza filmului este atmosfera. Cvasi-anesteziat de cinematograful centrat pe demonizarea comunismului, suprasaturat de caricatură şi impostură, descopăr cu surpriză şi delectare Vremea Calului Alb, o poveste din anii '38 - '40 ai secolului trecut, "spusă" cu seriozitate, talent şi convingere.

Chestie de gust, măsura cu care judec de cele mai multe ori un film este verosimilul. Dacă şi numai dacă povestea în sine e plauzibilă, merg mai departe şi judec felul cum e povestită. De actori, regizor, lumini, muzică... Vremea Calului Alb trece primul meu test: este o poveste de viaţă. Oameni obişnuiţi, cu bune şi cu rele, în scene şi întîmplări uneori banale, alteori extraordinare. Oameni frămîntaţi de incertitudini, oameni paradoxal încremeniţi în propriile certitudini, oameni care visează. Nu ştiu de unde vin sau încotro se duc, ştiu însă că sunt oameni ca mine şi ca tine.

Ca orice film, Vremea Calului Alb e un amalgam de fapte obişnuite şi întîmplări ieşite din comun. Ce face ca unele filme să fie mai bune decît altele? Proporţia în care cele două ingrediente (banalul şi extraordinarul) sunt amestecate. În cazul de faţă, mi se pare fascinant felul în care este construit registrul de bază (al "faptelor obişnuite"): scenele de viaţă cotidiană, familiare oricărui spectator (un joc de cărţi sau table, mîncatul, pălăvrăgeala, bărbieritul, ataşamentul faţă de un animal, etc.) sunt cele care creează sau realimentează atmosfera. Dialoguri şi tăceri, schimburi de priviri, intervenţii din off ale povestitorului, limbajul oral, aproape popular, colorat cu clişee şi stereotipuri verbale, înjurături, detalii vizuale precum un patefon sau un ziar din epocă, o canţonetă, toate acestea creează sau potenţează atmosfera. Sunt momentele în care personajele te conving că sunt oameni în carne şi oase.

Am nevoie de toată această atmosferă, pentru a trăi spectaculosul registrului superior (al "întîmplărilor extraordinare"): aici tensiunea dramatică se acumulează progresiv, mă identific cu un personaj, îl urăsc pe un altul, compătimesc, sufăr, mi-e frică, vreau sa ţip la soldatul gata sa tragă... Într-un cuvînt mă implic, trăiesc!...

Ce îmi place în povestea lui Mavrodin? Concreteţea stilului şi precizia detaliilor, decupajul inspirat al scenelor, alternanţa momentelor de tensiune cu cele de atmosferă şi, mai presus de toate, simplitatea şi firescul tonului.

Închei fără să vorbesc despre baraca ofiţerilor, casa Varvarei, restaurantul Cloşca de aur sau atelierul lui Isac, despre Miriam Blake, Isvoranu, cursa de cai sau şatra de ţigani. Nu vă vorbesc despre toate astea, pentru că ele trebuie văzute. Vremea Calului Alb este povestea unei lumi pe care puţini au văzut-o, povestea unei lumi care poate că nici nu a existat. Oricum, e povestea unei lumi perfect posibile.

Adrian Munteanu, Florin Ionescu, Irina Dobriţă, Ava V., Mina Sava, Ruxandra Grecu: First Draft: Gri închis / Miracol / ADHD / Da mă, sunt un bou / O zi bună / Caietul de limba română

Atelierul de scenaristică First Draft a fost lansat în 2009. Ne-am propus atunci (noi, adică Ana Agopian - scenarist, Oana Răsuceanu - scenarist şi Iulia Rugină - regizor de film) să spunem oamenilor ce ştiam noi pe vremea aceea despre cum se scrie un scenariu, iar la schimb, ei să ne spună poveştile lor. A funcţionat.

În cele 7 sesiuni de curs organizate până la început de 2012 am auzit tot atâtea poveşti câţi participanţi am avut. Iar ei au învăţat, unul câte unul, să le scrie în imagini, să le formateze, să fie atenţi la conflicte, personaje, dialoguri, să îşi iubească deopotrivă şi protagoniştii, şi antagoniştii şi să îşi cunoască propriile emoţii ca să le poată transmite mai departe cititorului.

Unii spun că scenariul nu poate transmite o emoţie. Că stilul sec, schematic, neliterar nu se compară cu trăirile pe care ţi le dă o carte bună. Noi am trăit de multe ori alături de personajele cursanţilor noştri. Le-am văzut straturile, le-am înţeles personalitatea, am ţinut cu ei, am râs la glumele lor şi am empatizat cu problemele lor. Am citit comedii, drame, poveşti despre iubire, despărţire, copilărie, bătrâneţe, singurătate, suferinţă, speranţă.

Am citit şi poveşti în care niciuna dintre noi trei n-am văzut emoţie, dar la care autorii lor au ţinut foarte mult. Am încurajat deopotrivă pe toată lumea să scrie coerent despre orice subiect îi frământa, într-un fel sau altul, având convingerea că nimeni nu deţine adevărul suprem când vine vorba de ceva atât de subiectiv. Au fost poveşti despre fantome, extratereştri, moartea personificată, clovni şi personaje cu puteri paranormale. N-am cenzurat pe nimeni, dar am încercat să îi îndrumăm într-o coerenţă narativă.

Acest volum conţine o selecţie de scenarii scrise în totalitate în timpul celor 8 săptămâni de First Draft, din totalul celor 7 sesiuni organizate până acum. Sunt atât de diferite între ele precum sunt autorii lor. Pe unii am apucat să îi cunoaştem mai bine, pe alţii mai puţin. Dar despre toţi vorbesc cel mai bine textele lor.

Sunt primele drafturi de scenariu. Poate că unele ar putea să intre deja în producţie. Altele ar putea fi îmbunătăţite. Toate sunt, însă, primele scenarii scrise de nişte oameni care nu au deocamdată curajul să se recomande ei înşişi ca scenarişti. Noi spunem că ar putea deveni.

Cu o singură condiţie: să continue să scrie. Despre orice, dar să scrie.

Liviu Antonesei: Semnele timpului (opinii, dialoguri)

Sunt convinsă că atunci când apărea această carte, marcând debutul său, Liviu Antonesei nu se gândea la destinul ei. Scrisă mult înainte de apariţie, apărută în 1986, ea suferă transformări minore, ediţia după 20 de ani fiind, practic, o reeditare. Văzută în perspectiva celor 20 de ani cartea nu este doar un început reuşit ci, printr-o inversare a axei timpului, debutul confirmă chiar călătoria scriitorului până azi.

O călătorie rituală prin stările creaţiei, divulgată minunat de impudic dar şi temerar de curajos. Căci este un curaj să dezvălui acele pagini secrete în care laşi gândurile în forma lor originală, în care conversia în cuvinte nu este întotdeauna completă, propoziţii din care lipseşte pe alocuri liantul, distribuind cititorului un rol pe care, în general, literatura nu îl admite, dar Liviu Antonesei spune (referindu-se la poezie, dar perfect coerent în contextul întregului volum): "Se poate, deci, pretinde şi cititorului un cuatum de hărnicie". L.A. invită cititorul la hărnicie, dar nu una funciară, ci o hărnicie a lumii ideilor pe care nu o defineşte, lăsând fiecăruia dintre noi libertatea să o găsească.

Semnele timpului sunt urmele reale ale unei călătorii spre stările de creaţie, o călătorie care nu se încheie odată cu atingerea ideilor. ci continuă prin destăinuirea secretului aflat, prin crearea acelei legături atât de greu de stabilit între cel care scrie şi cel care citeşte, între scriitor şi cititor, un cititor care, pas de pas, de-a lungul celor 20 de ani a fost fascinat de poarta lumilor ascunse pe care Liviu Antonesei, complet indiferent la pedepsele zeilor, a lăsat-o deschisă prin cuvânt.

O călătorie ferm condusă prin genuri diverse: gânduri personale care cu uşurinţă pot fi considerate eseuri minimaliste (Fragmente despre poezie şi alte fragmente), eseuri dezvoltate cu erudiţie, cu o cunoaştere profundă, dar şi intimă, aproape familiară, a maeştrilor gândirii (Jurnalul unui îndrăgostit dezinteresat), nuvelă care anunţă impecabil viitorul prozator (Întâmplări cu civili şi cărturari). Şi chiar atunci cînd mă gîndeam că poezia nu este deloc reprezentă mi-am adus aminte de un fragment... de ce altceva decât de poezie, pentru că poet nu e cel care se anunţă ci cel care este:

"Noaptea un alt timp, şi numai al tău, eliberat de rumoarea tulbure a cotidianului, de zgura pasiunilor deşarte şi ruinătoare. Ziua îţi poţi aparţine doar printr-un uriaş efort de abstragere, printr-o anevoioasă şi imperfectă separare. Noaptea te întorci la tine însuţi, te afli cu o uimire mereu proaspătă, te bucuri de strălucirea fie şi iluzorie şi de suferinţa propriului tău gând."

Volumul este ilustrat de un tânăr fotograf şi grafician, Andrei Goagă, care transformă, exact în ritmul cărţii, misterioasele entităţi solide de la Costeşti - numite aproape iniţiatic trovanţi - în borne reale ale timpului, pe care ne amăgim că îl cunoaştem.

Iulia Blaga: Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan

Nu mai găsesc cartea cu Mircea Săucan a Iuliei... Am căutat-o peste tot, am întors casa cu susu-n jos încercînd să dau de ea - nimic.
Ce-i drept, să cauţi ceva în casa asta echivalează cu o sinucidere cu praf, în ralanti: cărţile stau în bibliotecă pe două rînduri, iar cele care n-au încăput nici acolo stau în teancuri instabile prin casă, vai şi-amar să ai nevoie de o carte de la baza "turnului"! Eram convins că e într-un loc, nu e. Poate că e la Kiri (două etaje mai sus), dar Kiri doarme la ora asta. Toată lumea doarme la ora asta! Dar eu am nevoie de ea acum, pentru că nu pot scrie decît dimineaţa... I-am promis Iuliei, i-am promis lui Răzvan, azi e deadline-ul. Uite, îmi spun, dacă ar fi deja pe LiterNet, nu m-ar mai durea capul! Ştie Răzvan ce ştie. Dar, "dacă ar fi deja pe LiterNet", ce mai fac eu aici!?
Pe urmă îmi spun, "Băi deşteptule, tu, care ai făcut teoria Memoriei în cinema, unde ţi-e memoria cînd ai nevoie de ea? La cinema?"

Chestia e că am citit cartea imediat ce a apărut, dar, dacă cu memoria stau mai prost (memoria mea e precum cărţile din casă: ştiu unde sînt, dar nu pot găsi nimic), cu pedanteria stau foarte bine: aş avea nevoie de text măcar pentru a verifica una-alta...
Ce îmi aduc aminte e că am citit cartea cap-coadă dintr-o suflare. Dacă aş fi fost editor, aş fi publicat-o a doua zi. Săucan era un regizor discret, aproape secret. Un fel de Salinger al cinema-ului românesc. A plecat de mult din ţară, după cîteva filme - puţine, dar fundamentale. Iulia l-a "tracked down", cum spun americanii, cu acea tenacitate atît de a ei de curiozitate jurnalistică şi empatie omenească. Am văzut asta în toate interviurile ei (dintre care cel mai recent - minunat! - cu Sergiu Matei): Iulia ştie să pună întrebările cele mai iscoditoare cu aerul că face conversaţie. Cartea cu Săucan e o tacla. Dar o "tacla" la obiect! Nimeni nu bate cîmpii. Se spun lucruri care trebuiau spuse. Multe - pe care nu le putea spune decît Săucan. De la distanţă - se ştie - vezi mai bine. Iulia ni l-a apropiat (ca om), restituind - în acelaşi timp - cineastul. Iar finalul este emoţionant.
Repet: nu e o carte de "filmologie", ci una de umanologie - dacă mi se permite barbarismul... Săucan e genul de personaj despre care-ţi spui: Mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Iulia a fost mai iute de picior şi l-a cunoscut. Bravo ei! Şi ni l-a făcut cunoscut şi nouă. Bravo nouă!

Cu Iulia nu e bine să stai de vorbă dimineaţa. E monosilabică şi posacă. Cred că m-ar ucide dacă aş suna-o acum, la 8:43, să o-ntreb ceva (eventual, să-i spun că nu mai găsesc cartea!). Probabil că dialogurile cu Săucan s-au făcut aşa, mai spre prînz...
Simt nevoia să mai zic două cuvinte despre Iulia. Pentru că, pînă una alta, dacă n-ar fi fost ea, n-ar fi fost nici cartea asta: mai simplu nu se poate spune. Săucan ar fi rămas un distins regizor plecat de mult, omagiat - la intervale lungi - la Cinematecă, rămas în memoria celor de-o vîrstă cu el şi cu asta, basta. Am fi respectat artistul, dar am fi ratat întîlnirea cu omul. Or, omul (aşa cum respiră în cartea asta) era formidabil!

Iulia a avut fler. Iar dincolo de fler - multă hărnicie, pasiune, răbdare. Rar am văzut-o blazată. La toate festivalurile la care mergem împreună, cred că e prima care "transmite". Nici nu se termină bine filmul că sare din scaun şi-mi spune "Te pup Leuţule, mă duc să transmit!" Apoi o văd la computer (mai nou, la laptop), scriind de zor. Scrie repede şi bine, "în culori". Dacă sîntem la Berlin, o-nsoţesc "la schinken". Nu ştiu cum poate o fată atît de drăguţă să bage în ea atîta schinken (şuncă nemţească) şi să arate atît de bine! Îi place "cu crustă", dar nu se-ngraşă. Dacă nu aţi văzut-o niciodată (că nu prea-i place să apară la televizor), o s-o vedeţi în filmul lui Cristi Mungiu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Ea e fata aia din tramvai la care-or să se uite toţi bărbaţii. Iar eu zic: "Ea e fata din tramvai care-a scris cartea despre Mircea Săucan!"
Dacă "sequel"-ul acestei cărţi ar fi o bandă desenată, atunci faza următoare ar fi o "stea" explodată pe care ar scrie - mare - "WOW!"

Prefaţă la Proza lui Mircea Nedelciu

Adina Diniţoiu
Proza lui Mircea Nedelciu
Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii
Editura Tracus Arte, 2011


 

Citiţi un fragment această carte.
Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Prefaţă
 

Mircea Nedelciu a fost unul dintre reprezentanţii de frunte ai optzecismului, situat ca renume şi influenţă în vecinătatea lui Mircea Cărtărescu şi a lui Gheorghe Crăciun, dar care, din nenorocire, chinuit şi răpus de o boală cumplită, la numai 49 de ani, n-a avut şansa să-şi demonstreze pe deplin, într-un "opus magnum", toate resursele spiritului său strălucit. Mi-a fost student, însă mărturisesc că, neavînd şansa de a-l găsi printre cei pe care-i seminarizam în anul al II-lea, nu l-am putut identifica în masa celor ce-mi urmăreau cursul (de se va fi numărat printre ei). Odată, mi-a vorbit despre el Crohmălniceanu, cu un entuziasm folosit doar cînd se referea la Cărtărescu. M-am precipitat, de aceea, să-i caut volumul de debut Aventuri într-o curte interioară. Mi-a plăcut simbolistica titlului, deschizînd din capul locului complicităţile cu cititorul, atît de dorite în epoca de obscurantism dirijat al anilor '80. "Curtea interioară" nu trebuia înţeleasă literal, ea viza atît atenanţele Sinelui, pe care le explorăm spre a ne cunoaşte formula identitară, cît şi, îndeosebi, orizontul limitat al existenţei cotidiene, izolate de larma civilizaţiei şi marile vînturi ale spiritului, în provincialismul impus de socialismul multilateral dezvoltat. Întîlneam un autor plin de farmec, de o mare vioiciune intelectuală, problematizant şi ludic, lucid şi lipsit de retorică, interesat de experimente textuale, dar cu o privire ageră, o ureche sensibilă la firescul vorbirii şi o putere frapantă de observare a realităţii sociale. Sigur, lectorul avizat putea percepe la el un oarecare aer "telquel"-ist, însă naturalizat, cernut prin filtrele caragialismului, adaptat aşadar scopului - cum excelent notează Adina Diniţoiu - de "luare în stăpînire fenomenologică a lumii".

Pentru cercetarea operei lui Nedelciu, Adina Diniţoiu a ales un drum ostenitor, aparent lipsit de spectaculos, fiindcă pedestru şi confiscat de amănunte, în realitate extrem de profitabil. Meritul ei e că parcurge creaţia scriitorului, pas cu pas, cartografiind-o cu scrupul şi exactitate, în succesiune cronologică, fără prescurtări şi ocoluri. Desigur, metoda are şi dezavantajul că implică recurenţe, deoarece anumite procedee revin de la o proză la alta, iar temele îşi au, la rîndu-le, coeficientul repetitiv. Totuşi, pentru cine doreşte să afle tot ce spune Nedelciu şi se ştie despre el, la modul concret şi nu în abstractul unor generalizări de dicţionar, demersul autoarei îmi pare şi onest, şi adecvat.

Un loc însemnat îl ocupă în lucrare analiza contextului socio-politic şi cultural, îndeosebi a constelaţiei literare în care a trăit şi s-a format autorul. Genul proxim - apartenenţa la o generaţie a sfîrşitului de eră comunistă, care refuza colaborarea cu puterea, căutînd, în condiţiile unui armistiţiu de faţadă, posibilitatea de a se alinia marilor tendinţe literare inovatoare ale Occidentului - precede cercetarea operei. Discursul critic articulează examenul celor trei componente care contribuie determinant la formarea lui Nedelciu: calitatea sa de exponent al generaţiei optzeciste, implicaţiile textualismului, îndeosebi însă aderenţele sale la postmodernism. Sînt astfel evocate, cu mînă sigură, caracteristicile optzeciştilor, care se regăsesc la scriitor: apetenţa lor teoretică, subversivitatea, totuşi tolerată de regim, întrucît se manifestă pe tărîm estetic şi nu politic, folosind metode oblice (ironia, parodia, alegorizarea sub masca inocenţei, ambiguitatea, clipirea complice pentru cine ştie să citească printre rînduri); e pusă clar în evidenţă şi prevalenţa acordată prozei scurte, apropierii de cotidian, deschiderii spre experimentalism, cît şi, oarecum paradoxal, coexistenţei dintre o anume tendinţă autoreferenţială şi un impuls viguros spre o autenticitate veritabilă. În prezentarea raporturilor lui Nedelciu cu textualismul, autoarea se lasă în mare parte călăuzită de observaţiile pertinente ale lui Adrian Oţoiu, nuanţîndu-le însă în baza mărturiei scriitorului că s-ar fi folosit de textualism ca de o "etichetă" din motive de "frondă", dar şi de "frică", pentru a face faţă, ca toţi ceilalţi congeneri, severităţilor represive ale regimului. În privinţa postmodernismului, autoarea înclină, împreună cu Matei Călinescu, spre opinia că ar fi vorba de "un moment distinct de modernism, puternic individualizat", deci, în ultimă instanţă, "o nouă fază a modernităţii". Acest "postmodernism fără postmodernitate" (Mircea Martin), altoit pe o structură socială înapoiată, adoptat drept autodenumire polemică, prezintă afinităţi cu poststructuralismul francez "Tel quel", însă se simte mult mai aproape de cel american. El are particularitatea de a nu fi autist şi elitist ca textualismul francez, dar nici situat, ca cel american, la stînga eşicherului politic, în răspăr cu societatea capitalismului dezvoltat. Caracteristica optzecismului e de a fi reprezentat o "contra-cultură" (Caius Dobrescu), întemeiată însă - cum spune I. Bogdan Lefter - "pe realitatea transformărilor din societatea noastră... pe devenirea istorică reală şi recentă a literaturii române". Mircea Nedelciu ilustrează cu strălucire tocmai această specificitate a optzeciştilor, conotată în plus, în cazul său, de o anumită înclinare genuină şi moderată spre stînga, de conştiinţă civică şi de accentul pus asupra rolului intelectualului într-o societate democratică. În orice caz, în ansamblul lor, ca adversari ai dictaturii comuniste, optzeciştii au năzuit spre o societate democratică, o economie de piaţă, o cultură liberală şi pluralistă. Adina Diniţoiu le urmăreşte parcursul istoric, de la marginalizare spre instalarea, după 1989, în centrul vieţii literare, cînd însă, potrivit legii că asuprirea îi solidarizează pe oprimaţi, iar izbînda îi desparte, unitatea lor de grup se destramă (deşi în noua epocă se concretizează unele dintre proiectele lor instituţionale: revista Contrapunct, A.S.P.R.O., Editura Paralela 45).

Cercetarea operei lui Nedelciu are loc, în primul rînd, pe segmentul ei, poate cel mai relevant, cel al prozei scurte. Autoarea, care-mi pare a poseda mai degrabă "l'esprit de finesse" decît "l'esprit de géometrie", se află aici, mai ales aici, la ea acasă. Ea îşi croşetează exerciţiul critic, operînd printr-un comentariu aplicat, în egală măsură, desprinderii semnificaţiilor şi elucidării mijloacelor retorico-stilistice utilizate de autor. Pentru un scriitor de tipul lui Mircea Nedelciu, practicant al unei inginerii textuale de o inventivitate, o vervă elocutorie şi o dexteritate narativă fără precedent în epocă şi fără egal în cuprinsul generaţiei sale, era necesară tocmai o asemenea exegeză răbdătoare, minuţioasă, în stare să-i evalueze performanţa pe spaţii mici şi să se bucure de găselniţele lui savuroase. Pas cu pas, de la Aventuri într-o curte interioară (1979), la Efectul de ecou controlat (1981), apoi la Amendament la instinctul proprietăţii (1983) şi, în fine, la Şi ieri va fi o zi (1989), ni se înfăţişează evoluţia temelor şi a expresivităţii, modul specific lui Nedelciu de a înnoi materia, de a jongla cu perspectivele focalizării şi registrele limbii, de a deconstrui convenţiile existente, de a conversa sub acoperire şi indirect cu cititorul, admis drept "coproprietar" al textului şi partener de dialog. Calificativele de "răceală", "morozitate", "tehnicism" proliferant pe seama unei puteri epice deficitare, susţinute de unii critici (Radu. G. Ţeposu), sînt respinse net. Autoarea argumentează în detaliu tocmai capacitatea lui Nedelciu de a şti să povestească şi să profileze personaje viabile. Ea scrie: "Pornind totdeauna de la cotidianul (rural şi urban) ceauşist şi brodînd textual, prozele ating de fapt temele şi au sunetul marii literaturi: sensul existenţei, maturizarea, experienţa morţii, iubirea, căutarea identităţii, libertatea socială, politică şi morală... Prozele - semn al marii arte - au întotdeauna un miez fierbinte, un umanism esenţial, protejat, învelit cu grijă, cu sofisticare, în «coaja lucrurilor»".

Capitolul dedicat romanelor e construit cu aceeaşi migală analitică şi se bucură de aceeaşi documentare împinsă pînă la limita disponibilului. Ancheta e condusă, ca şi înainte, cu empatie contagioasă, iar imaginea creaţiei romaneşti a scriitorului se detaşează cu limpezime. Zmeura de cîmpie (1984) ne apare drept un roman reflexiv, eseistic, în care tema identităţii se conjugă cu cea a pierderii memoriei, într-o acţiune fragmentată, desfăşurată pe mai multe planuri, implicînd numeroase inserţii metatextuale. Printre trimiterile intertextuale apare şi Wittgenstein, cunoscut probabil pe apucate, prin cîteva propoziţii şocante, doveditoare ale intuiţiei sigure cu care tînărul scriitor reuşea să capteze orice geană de lumină strecurată printre zăbrelele închisorii totalitare. Filozofia indusă din "amestecul de melodramă, picaresc şi proză detectivistică" de care amintea Sanda Cordoş pare să fie, în spirit postmodern, relativizarea adevărului, dar şi, mai concret, afirmarea locului primordial pe care-l joacă satul în imaginarul multor optzecişti. Dacă Zmeura din cîmpie rămîne, pînă la urmă, un soi de exerciţiu de digitaţie în ansamblul romanesc al lui Nedelciu, Tratament fabulatoriu (1986) este un roman "roman", în care epicul cîştigă întîietate, iar imixtiunile metatextuale se rarefiază. Faimoasa prefaţă, care a făcut să curgă multă cerneală, e îndelung discutată. Autoarea se desparte - şi pe drept cuvînt - de lectura literală a Monicăi Lovinescu, amăgită de dublul limbaj al scriitorului şi ca atare reproşîndu-i pactizarea cu regimul. În realitate, citarea lui Marcuse şi a altor reprezentanţi ideologici ai stîngii urmărea - conform mărturiei scriitorului - "să adormă vigilenţa cenzorilor", iar folosirea conceptului de "marşandizare" nu servea condamnării capitalismului, cum făcea Şcoala din Frankfurt, ci denunţării culturii de masă socialiste. În mare măsură, autoarea pare a se ralia Oanei Fotache, considerînd că Nedelciu deconstruia limbajul marxist, folosindu-l împotriva lui însuşi. Totuşi, concluzia analizei rămîne rezervată. După ce pune în lumină trăsăturile ludic-ironice ale textului, autoarea afirmă că "e greu de stabilit ,în ce măsură tezele (neo)marxiste postulate de Nedelciu reprezintă un alibi pentru mascarea nivelului subversiv (la adresa dictaturii comuniste) şi în ce măsură o convingere personală". Mai corect ar fi probabil să spunem că "ele reprezintă adesea şi una şi cealaltă". Cel puţin tot atît de relevantă ca prefaţa, care pare a fi mobilizat excesiv atenţia, nu doar a cenzorilor, ci şi a criticilor, e romanul propriu zis, estimat de Adina Diniţoiu a fi o parabolă a utopiei comuniste, de fapt, o contra-utopie în raport cu utopia negativă de tip Orwell, a socialismului anilor '80. Exegeza, care subliniază elementele de fantastic şi baroc, ca şi tipologia cu personaje şarjate, caragialeşti, caracteristice vulgarităţii şi mediocrităţii societăţii socialismului multilateral dezvoltat, este remarcabilă.

Din păcate, Femeia în roşu (scrisă în 1986, dar tipărită în 1990), poate cel mai bun roman postmodernist apărut la noi, nu e abordat analitic din cauza dificultăţii de a separa contribuţia lui Nedelciu de cea a celorlalţi doi co-autori: Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Adina Diniţoiu comunică însă o serie de date esenţiale cu privire la elaborarea operei şi se ocupă de un capitol atribuit în mod cert lui Nedelciu (Perturbatio animi - aşa numita "secvenţă vieneză", compusă într-o singură noapte, într-un neobişnuit elan de efervescenţă creatoare). În fine, ultimul roman al lui Nedelciu, Zodia scafandrului, publicat postum (2000), parte a unei tetralogii care n-a mai fost redactată, marchează, după autoare, evoluţia de la textualism la biografism, de la microrealism la simbolică şi de la aluzia subversivă la explicitul politic. Opera ar fi deplin structurată, cizelată şi pusă la punct, ca pentru publicare. Metafora scafandrului nu evocă spectacolul feeric al faunei din mările calde, ca la Cousteau, ci coborîrea într-un abis al frigului, întunericului şi insolvenţei, un pariu pierdut, care criptează mizeriile lumii comuniste, dar şi spaima de moarte, chiar dacă în mod surdinizat şi discret. Ultimul capitol al monografiei abordează publicistica lui Mircea Nedelciu, greu accesibilă, fiindcă e risipită într-un mare număr de reviste şi gazete. Ea relevă o altă faţă, extrem de atractivă şi incitantă, nu doar a talentului, ci şi a perspicacităţii sale de diagnostic, fie că se referă la statutul şi contrarietăţile propriei generaţii, fie că are în vedere spectacolul de atîtea ori confuz şi dezamăgitor al interminabilei noastre tranziţii.

Asumîndu-şi mai degrabă riscul de a plictisi prin stăruinţă decît pe cel de a rămîne lacunară, fără ifose eseistice, dar şi fără asezonări compilative, asociindu-se unor interpreţi ai operei, dar delimitîndu-se tranşant de alţii, Adina Diniţoiu a realizat prin cartea de faţă un studiu de referinţă al operei lui Mircea Nedelciu, o veritabilă expertiză. E o recuperare binevenită într-un moment în care optzecismul s-a clasicizat, iar vînzoleala epocii riscă să estompeze amintirea scriitorului.
 

Sub zodia lui Mircea Nedelciu

Adina Diniţoiu
Proza lui Mircea Nedelciu
Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii
Editura Tracus Arte, 2011


 

Citiţi un fragment această carte.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Sub zodia lui Mircea Nedelciu
 

Fără îndoială, un prim atu al cărţii Adinei Diniţoiu îl constituie un aparat conceptual solid, la zi, dar şi o vădită capacitate de a glisa între diverse metode (critică şi istorie literară, sociologie, comparatistică) în scopul unei abordări şi contexualizări a operei lui Mircea Nedelciu de o complexitate fără precedent în critica românească. Aşa cum o remarca şi Adriana Babeţi, într-un citat de pe coperta a IV-a a cărţii, studiul de faţă impresionează prin minuţie, prin complexitatea documentării şi capacitatea de analiză şi sinteză a concluziilor acesteia.

Datorită asumării unei abordări "cuminţi", nu tematice, ci cronologice, care ar fi putut constitui un potenţial dezavantaj al cărţii, imaginea universului literar nedelcian (ca şi a contextului în care se nasc atît opera nedelciană, cît şi fenomenul textualismului optzecist) se construieşte treptat, autoarea devoalînd pe rînd informaţii ce pornesc de la constituirea generaţiei "revoltate", care avea să schimbe spectaculos direcţia literaturii, cotind dinspre "cuminţenia" generaţiei '70 spre experimentalism şi tehnici textuale tributare teoriei literare la zi, pe care o parte dintre optzecişti o devorează pentru a o discuta şi aplica ulterior în propriile opere. Astfel, primele capitole ale cărţii, teoretice, oferă o imagine clară a contextului în care va lua naştere unul dintre cele mai spectaculoase fenomene literare din literatura română, o generaţie comparată (şi datorită unei "certe conştiinţe şi vocaţii teoretice", cum punctează Carmen Muşat, dar şi unei "conştiinţe a apartenenţei de grup", după Monica Spiridon) cu generaţia '30. O situare în context a apariţiei grupului optzecist, mizînd pe elemente de istorie literară, care dovedesc din nou o documentare scrupuloasă a autoarei, vizează deopotrivă cele dintîi manifestări ale acestuia (în cele cîteva cenacluri din anii '80, dar şi în reviste puternice, precum celebra Contrapunct, a cărei redacţie angrenase multe dintre numele importante ale generaţiei optzeciste), dar şi evoluţii ulterioare ale scriitorilor, mergînd pînă la o analiză a Desantului '83, menită să ofere, graţie analizei comparate, o imagine a locului ocupat de Mircea Nedelciu în ierarhia grupului optzecist. De asemenea, ocupîndu-se de filiaţia telquelistă, de obsesia pentru limbaj şi posibilităţile subversive ale acestuia, autoarea stabileşte natura textualismului optzecist ca "telquelism francez, trecut printr-un unghi de refracţie specific. Refracţia într-un mediu socio-politic totalitar...". Iar legătura cu politicul, preocuparea nedelciană pentru subminarea textuală (chiar rezistenţa textuală, cu un termen astăzi atît de discutat), instituirea acelei inginerii textuale văzute ca o armă îndreptată împotriva cenzurii aberante sînt elemente discutate pe larg, pînă la consecinţele lor mai puţin faste, precum perceperea lor drept complice cu discursul oficial, în absenţa unui cititor afin, dispus la receptarea ironiei care dublează textul (de altfel, dinamitarea convenţiilor literare prin folosirea lor excesivă, prin forţarea limitelor lor constituie o tehnică nedelciană predilectă, avînd în vedere că literatura are, în viziunea sa, un rol formator, deopotrivă al cititorului şi al omului în sine, un rol de igienizare mentală, de trezire a conştiinţei, în scopul rezistenţei la un regim opresiv şi aberant).

Cu siguranţă că, în absenţa unei deschideri multidisciplinare şi a apetenţei pentru explicarea amănunţită a întregului context socio-politic, a procesului complex, condiţionat atît de elementul politic, cît şi de cel personal, biografic, care a însoţit naşterea fenomenului optzecist, dar şi a operei liderului său de atunci, studiul ar fi fost privat de adîncimea necesară pentru a oferi cititorului, avizat sau nu, o imagine adecvată asupra unuia dintre cele mai interesante episoade din istoria literară românească. În plus, aşa cum o remarcă Paul Cornea în Prefaţa cărţii, în vînzoleala epocii în care trăim, amintirea lui Mircea Nedelciu riscă să fie estompată, poate şi în absenţa unor reeditări, dar şi reevaluări necesare, astfel că studiul de faţă redeschide o discuţie necesară.

Cum spuneam şi mai devreme, opţiunea autoarei pentru o structură lineară, care vizează mai degrabă un criteriu cronologic, ar fi putut fi în detrimentul cărţii, în absenţa unei mai spectaculoase organizări a materialului critic. Partea a doua a volumului, începînd cu capitolul al V-lea, propune o analiză detaliată a prozei nedelciene, dublată de acel esprit de finesse deţinut de autoare, observat de Paul Cornea în aceeaşi Prefaţă, dar şi de o profundă înţelegere şi empatie a acesteia faţă de opera lui Mircea Nedelciu. Propunînd o reevaluare şi o repoziţionare critică faţă de aceasta, autoarea purcede la analiza individuală a textelor, punîndu-le în legătură atît între ele cît şi, acolo unde este cazul, cu alte texte optzeciste, într-un demers comparatist. Dispunerea cronologică a acestora vizează o imagine amplă a evoluţiei prozei lui Mircea Nedelciu, de la "proza inaugurală" Aventuri într-o curte interioară la ultimul roman al acestuia, Zodia scafandrului, care anunţa o nouă direcţie a prozei nedelciene, ce implica elementul biografic, mai degrabă absent pînă acum din literatura sa, dar şi, cum observă Adina Diniţoiu, o deschidere fără precedent către simbolic. Metafora scafandrului susţine două sensuri: pe de o parte, dimensiunea autobiografică, pe de alta, cea de profunzime/presiune, vizînd deopotrivă socialul, ca şi biograficul, "corpul social", ca şi cel individual; este vorba, deci, despre o dublă patologie, socială şi somatică, despre o dublă metaforă, a opresiunii socio-politice, dar şi a bolii invazive; senzaţiile ce însoţesc imersiunea scafandrului în adîncuri reunesc, de altfel, conotaţii funerare: spaima de frig şi întuneric, dar mai cu seamă de necunoscut (autoarea identifică în începutul romanului semnele celei dintîi simptomatologii a bolii, transpuse literar în această metaforă extrem de sugestivă). Cazul acestui ultim roman, rămas neterminat, e discutat pe larg, deopotrivă la nivelul strategiilor narative şi al substratului său simbolic, metaforic, dar şi din punct de vedere al poveştii în sine a manuscrisului, demnă la rîndul său de întreaga atenţie a cercetătorului literar: publicat în anul 2000, imediat după moartea scriitorului, de către editura Compania, acesta ar fi putut să cunoască (aşa cum o sugera la un moment dat Gheorghe Crăciun, într-un articol din anul 2001, din revista Observator cultural) o nouă ediţie, revizuită, cu toate însemnările, variantele de lucru existente în caietele scriitorului, care ar fi deschis poate o perspectivă nouă asupra direcţiei în care avea să meargă proza nedelciană. Concluzia Adinei Diniţoiu, privitoare la acest ultim roman, este că "ne lasă să visăm asupra consecinţelor ultime ale unei scriituri inconfundabile, în care textualismul e erodat treptat de biografie, de boală, iar limbajul dublu, cifrat, e ajuns din urmă, vertiginos, de libertăţile democratice postdecembriste". Enigma privitoare la o evoluţie ulterioară a operei nedelciene e discutată de asemenea de autoare în termenii unei indubitabile ştiinţe a prozatorului de a depăşi textualismul şi de a descoperi o nouă formulă care să conducă la scrierea unui roman fundamental, un "mare roman" care i-a fost refuzat însă de accidentul biografic, de dispariţia prematură care învăluie în mister turnura texetelor sale. Punînd în legătură, cu empatie şi multă fineţe, opera şi omul, vorbind despre instalarea treptată a unei boli care a declanşat o chinuitoare eroziune fizică, dublată de cea a forţei creatoare, Adina Diniţoiu reuşeşte o analiză ataşantă, fascinantă deopotrivă pentru pasionaţii de proză nedelciană, dar şi pentru cei care vor să se iniţieze în acest "caz al unui destin fracturat, care ne lasă melancolici", capacitatea de a inocula cititorului, dacă nu sentimente de simpatie, cu siguranţă un interes crescut faţă de scrierile lui Mircea Nedelciu, constituind încă una dintre calităţile de neignorat ale autoarei.

În siajul celor discutate de Adina Diniţoiu în studiul său, privitor la cele două tipuri posibile de lectură, după Nedelciu - lectura-torpoare (pasivă, de identificare) vs. lectura-întrebare (activă, implicată) - cu siguranţă cartea sa provoacă la cea de a doua, lansînd ipoteze la care viitorii cercetători ai operei nedelciene cu siguranţă se vor opri, provocînd la o reevaluare a operei unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei '80.

Prezentare la Viseptol

George Vasilievici
Viseptol
Editura Casa de pariuri literare, 2011


 

Citiţi un fragment din această carte.

***

La scurt timp după publicarea primului roman (YoYo, Editura Tomis, 2008), George Vasilievici a început să lucreze la un alt roman, care avea deja un nume, Viseptol, şi care a fost publicat pe fragmente în revista Tomis. Încercând să treacă peste aventura primului roman, George vorbea despre Viseptol ca despre un roman în care-şi punea multe speranţe. Deseori, în redacţia revistei Tomis, se adâncea în scriere şi realitatea dispărea brusc, nici nu mai auzea dacă îl striga cineva. Intrase într-o febrilitate pe care el însuşi o analiza cu fascinaţie, era un munte de bucurie când vorbea despre extazul scrisului. Îi sfătuia pe toţi să se apuce să scrie proză.

Când ieşea din patima scrisului, devenea foarte preocupat de părerea celor care îi citeau fragmentele romanului, păreri pe care le cerea de la toţi, mai ales de la cei care nu scriau, voia să ştie cum se văd lucrurile din postura Cititorului. Spre sfârşitul anului 2009 romanul era gata şi a început să circule prin lumea literară. George l-a trimis la câteva edituri, dar nu a primit răspuns, lucru care l-a descumpănit şi l-a făcut să creadă că Viseptolul va avea aceeaşi soartă ca şi romanul de debut, YoYo, primit cu circumspecţie de mai toţi editorii. Oscilând între diferite posibilităţi de publicare, chiar dorind la un moment dat să facă el o editură, George îşi pierduse entuziasmul, dar n-a încetat niciodată să creadă în soarta unei cărţi, a Cărţii.

În cele din urmă, Viseptolul "a apărut" la începutul lui martie 2010 la o editură fictivă, editura TA, într-un număr de treisprezece exemplare, o idee năstruşnică, prin care parcă voia să scape de povara romanului şi să se apuce de altceva. Să trăiască. Sau să devină taximetrist în rai, cum a spus la un moment dat. Ceea ce s-a şi întâmplat, în cele din urmă. Şi sunt convins că pasagerii din raiul lui George sunt mult mai atenţi decât am fost noi, cei care am călătorit o vreme în maşina lui de scris.
 

Simetria ei înfricoşătoare

Audrey Niffeneger
Editura Trei, 2011
Traducere din limba engleză şi note de Constantin Dumitru‑Palcus



***
Fragment

Audrey Niffenegger este artist vizual şi profesoară la Colegiul Columbia din Chicago. S-a născut în 1963, într-un cătun idilic din South Haven, Michigan, dar familia ei s-a mutat la Evanston, Illinois, când ea era mică. A urmat cursurile Institutului de Artă din Chicago, expunându-şi picturile, desenele, benzile ilustate şi cărţile în Galeria Printworks din Chicago. În 1997, lui Audrey Niffenegger i-a venit ideea de a realiza o carte despre un călător în timp şi despre soţia acestuia. Iniţial, s-a gândit la un roman grafic, dar apoi şi-a dat seama că îi este foarte dificil să zugrăvească schimbările bruşte de timp prin imagini statice. După şase ani, în 2003, a publicat Soţia călătorului în timp, roman care a devenit repede un bestseller internaţional şi a fost ulterior ecranizat. Cel de-al doilea roman al lui Audrey Niffenegger, Simetria ei înfricoşătoare, a fost publicat în 2009. Acum lucrează la cea de-a treia carte, care se numeşte The Chinchilla Girl in Exile. A publicat şi două romane ilustrate: The Three Incestuous Sisters şi The Adventuress.

***
Fragment
O floare de câmp
 

Elspeth Noblin murise şi nimeni nu mai putea să facă nimic acum pentru ea, decât s‑o înmormânteze. Cortegiul funerar trecu în tăcere pe porţile Cimitirului Highgate, carul funebru fiind urmat de zece maşini pline cu negustori de cărţi rare şi prieteni. Drumul a fost foarte scurt; biserica St. Michael's era chiar pe culmea dealului. Robert Fanshaw coborâse din Vautravers cu vecinii de la etaj, Marijke şi Martin Wells. Au stat în curtea largă din partea de vest a cimitirului privind cum dricul se strecoară printre porţi şi urcă pe cărarea îngustă către mausoleul familiei Noblin.

Robert era epuizat şi amorţit. Sunetul părea să se fi oprit, ca şi cum coloana sonoră a unui film se defectase. Martin şi Marijke stăteau împreună, la mică distanţă de el. Martin era un bărbat suplu, bine clădit, cu părul încărunţit tuns scurt şi un nas ascuţit. Totul la el era agitat şi repezit, noduros şi pieziş. Avea sânge galez şi o toleranţă scăzută pentru cimitire. Soţia lui, Marijke, îl domina prin statură. Părul, tuns asimetric, era vopsit în magenta‑aprins, asortat cu rujul; Marijke era o femeie statură impozantă, plină de viaţă, nerăbdătoare. Ridurile de pe faţa ei contrastau cu îmbrăcămintea la modă. Îşi privea soţul îngrijorată.

Martin închisese ochii. Buzele i se mişcau. Un străin ar fi crezut că se roagă, dar Robert şi Marijke ştiau că număra. Ningea cu fulgi mari, care dispăreau de îndată ce atingeau solul. Cimitirul Highgate era plin de copaci din care picura apa şi de alei de pietriş îmbibat de umezeală. Ciorile zburau de pe morminte pe crengile joase ale arborilor, zburau în cerc şi aterizau pe acoperişul capelei Dissenter, locul unde se oficiau acum slujbele de la cimitir.

Marijke se împotrivi impulsului de a aprinde o ţigară. N‑o îndrăgise cine ştie ce pe Elspeth, dar acum îi simţea lipsa. Elspeth ar fi spus ceva sarcastic şi amuzant, ar fi luat în glumă totul. Marijke deschise gura şi expiră, şi, preţ de o clipă, respiraţia ei rămase în aer, ca un fum.

Dricul o luă pe Aleea Cuttings şi dispăru din vedere. Mausoleul Noblin era imediat după Comfort's Corners, aproape de mijlocul cimitirului; participanţii la înmormântare aveau s‑o ia pe îngusta Alee Colonnade, brăzdată de rădăcini de copaci, şi să întâlnească acolo carul funebru. Oamenii îşi parcară maşinile în faţa Aleii Colonnade semicirculare, care separa curtea de cimitir, se dădură jos şi cuprinseră cu privirea capelele (descrise cândva cu un termen devenit celebru, "gotic funerar"), porţile de fier, monumentul închinat eroilor de război, statuia zeiţei Fortuna, holbându‑se cu ochii ei lipsiţi de expresie sub cerul de cositor. Marijke se gândi la toate cortegiile funerare care trecuseră prin porţile de la Highgate. Caleştile negre din perioada victoriană, trase de cai împodobiţi cu pene de struţ, cu bocitoare profesioniste şi muţi inexpresivi, lăsaseră locul acestei adunături pestriţe de automobile, umbrele şi prieteni rezervaţi. Marijke văzu dintr‑o dată cimitirul ca pe un teatru de demult: se juca aceeaşi piesă, doar costumele şi coafurile se modernizaseră.

Robert puse mâna pe umărul lui Martin, iar acesta deschise ochii cu expresia unui om trezit brusc din somn. Traversară curtea şi trecură prin deschiderea din centrul Aleii Colonnade, urcând apoi pe treptele acoperite de muşchi în cimitir. Marijke venea în urma lor, urmată de restul participanţilor. Aleile erau alunecoase, abrupte şi colţuroase. Toţi erau atenţi pe unde calcă. Nimeni nu scotea un cuvânt.

Nigel, administratorul cimitirului, stătea lângă dric, foarte spilcuit şi vigilent. Îl salută pe Robert cu un zâmbet reţinut, adresându‑i o privire care spunea: "E altceva când e vorba de unul de‑ai noştri, nu‑i aşa?" Prietenul lui Robert, Sebastian Morrow, stătea lângă Nigel. Sebastian era maestrul de ceremonii al înmormântării; Robert îl mai văzuse la lucru şi înainte, dar acum Sebastian părea să fi dobândit un plus de compasiune şi rezervare interioară. Părea să orchestreze funeraliile fără să facă vreo mişcare, fără să rostească vreun cuvânt; când şi când arunca o privire la persoana sau obiectul relevant şi ceea ce era de făcut se făcea. Sebastian purta un costum gri‑cărbune şi o cravată verde‑închis. Se născuse la Londra, ca fiu al unor părinţi nigerieni; negru la faţă cum era şi cu hainele închise la culoare, reuşea să fie în acelaşi timp extrem de prezent şi aproape invizibil în clarobscurul cimitirului năpădit de vegetaţie.

Cioclii se adunară în jurul dricului.
Toată lumea aştepta, dar Robert se duse pe aleea principală la mausoleul familiei Noblin. Era din calcar, doar numele de familie fiind gravat deasupra uşii din cupru oxidate. Pe uşă se putea vedea în basorelief o femelă de pelican care‑şi hrănea puiul cu propriul ei sânge, un simbol al Învierii. Uneori, Robert îl includea în tururile de cimitir pe care le organiza. Uşa era deschisă acum. Thomas şi Matthew, echipa de înmormântare, aşteptau la trei metri pe alee, în faţa unui obelisc de granit. Îi privi în ochi; cei doi încuviinţară din cap şi se apropiară de el.

Robert şovăi înainte să se uite în mausoleu. Erau acolo patru sicrie - părinţii şi bunicii lui Elspeth - şi o cantitate modestă de praf care se adunase în ungherele spaţiului restrâns. Două capre de lemn fuseseră aşezate lângă raftul unde avea să stea sicriul lui Elspeth. Asta era tot. În mausoleu, lui Robert i se păru frig ca într-un frigider. Simţea că un fel de schimb era pe cale să aibă loc: el avea s‑o dea pe Elspeth cimitirului, iar cimitirul avea să‑i dea... ce anume, nu ştia. De bună seamă avea să fie ceva. Se întoarse la dric însoţit de Thomas şi Matthew. Sicriul lui Elspeth era căptuşit cu plumb, pentru înmormântare deasupra solului, aşa încât era surprinzător de greu. Robert şi ceilalţi ciocli îl luară pe umeri şi îl duseră în mormânt; un moment de stângăcie avu loc când încercară să‑l coboare pe capre. Mausoleul era prea mic pentru toţi cioclii, iar sicriul părea să se fi făcut dintr‑o dată imens. Reuşiră să‑l aşeze. Stejarul închis la culoare lucea în lumina slabă a zilei. Toţi ieşiră, în afară de Robert care rămase uşor aplecat, cu palmele pe capacul sicriului, ca şi cum lemnul lăcuit ar fi fost pielea lui Elspeth, ca şi cum ar fi putut să simtă un puls în cutia ce‑i adăpostea trupul emaciat. Se gândi la faţa palidă a lui Elspeth, la ochii ei albaştri pe care‑i deschidea larg mimând surpriza şi‑i îngusta apoi până ajungeau ca două fante atunci când nu‑i plăcea ceva; la sânii ei micuţi, la căldura stranie a trupului ei când avea febră, la felul cum coastele îi ieşeau în evidenţă deasupra burţii în ultimele lunii ale bolii, la cicatricele provocate de perfuzii şi de operaţia chirurgicală. Se simţi inundat de dorinţă şi de repulsie. Îşi aminti de textura fină a părului ei, cum plângea când îi cădea în smocuri, cum o mângâiase pe scalpul gol. Se gândi la curbura coapselor lui Elspeth şi la procesele de tumefiere şi de putrefacţie, care deja o transformau, celulă cu celulă. Avusese patruzeci şi patru de ani.

- Robert. Jessica Bates răsărise lângă el. Îl privea pe sub borul uneia dintre pălăriile ei complicate, cu faţa ei severă înmuiată de compasiune. Haide acum.
Îşi puse mâinile moi, de femeie în vârstă, peste ale lui. Mâinile lui asudau, iar când le ridică, văzu că lăsase urme vizibile pe suprafaţa altfel perfectă. Vru să le şteargă, dar apoi vru să le lase acolo, ca o ultimă dovadă a atingerii lui asupra acestei prelungiri a trupului lui Elspeth. Se lăsă condus afară de Jessica şi rămase cu ea şi cu ceilalţi participanţi la slujba funerară.

"Zilele omului sunt nimic mai mult decât iarba: căci el înfloreşte ca o floare de câmp. Dar de îndată ce‑o suflă vântul, a dispărut: iar locul unde a fost nu mai ştie de ea."
Martin stătea la marginea grupului. Închisese din nou ochii. Avea capul plecat şi‑şi încleştase mâinile în buzunarul pardesiului. Marijke se sprijinea de el. Îşi petrecuse braţul pe după al lui; el părea să nu fi observat asta şi începu să se legene înainte şi înapoi. Marijke se îndreptă şi‑l lăsă să se legene.

"Întrucât Măritului Dumnezeu, în nemărginita sa milostenie, i‑a plăcut să ia la el sufletul iubitei noastre surori, plecate dintre noi, îi vom duce trupul la locul de odihnă; pământ în pământ, cenuşă în cenuşă, ţărână în ţărână; cu nădejdea sigură, fără de îndoială, în învierea la viaţa veşnică prin Domnul nostru Iisus Hristos; care va schimba trupul nostru netrebnic în trupul lui măreţ, în conformitate cu măreaţa lucrare, în virtutea căreia El e capabil să‑şi supună toate lucrurile."

Robert îşi lăsă privirea să rătăcească. Copacii erau golaşi - mai erau doar trei săptămâni până la Crăciun - dar cimitirul era verde. Highgate era plin de aşa‑numitele tufişuri sfinte, răsărite din coroanele mortuare victoriene. Aveau un aspect festiv, dacă reuşeai să ajungi în starea mentală care sp te lase să te gândeşti la Crăciun într‑un cimitir. Pe când încerca să se concentreze la cuvintele vicarului, auzi vulpile chemându‑se una pe cealaltă în apropiere.

Jessica Bates stătea lângă Robert. Avea umerii drepţi şi bărbia ridicată, dar Robert îi simţea oboseala. Era preşedinte al Prietenilor Cimitirului Highgate, organizaţia de caritate care avea grijă de locul ăsta şi organiza tururile cu ghid. Robert lucra pentru ea, dar îşi zise că oricum ar fi venit la înmormântarea lui Elspeth. Se plăcuseră una pe cealaltă. Elspeth avea grijă de fiecare dată să aducă un sandviş în plus pentru Jessica, atunci când venea să ia masa cu Robert.

Îl cuprinse panica: "Cum o să‑mi amintesc eu totul despre Elspeth?" Acum era plin de mirosurile ei, de glasul ei, de ezitarea ei la telefon, înainte să‑i rostească numele, de mişcările ei când făceau dragoste, de încântarea pe care i‑o provocau pantofii cu tocuri imposibil de înalte, de maniera senzuală în care se purta cu cărţile vechi şi de lipsa ei de sentimente atunci când le vindea. În acest moment, ştia tot ce avea să ştie vreodată despre Elspeth şi simţea nevoia urgentă de a opri timpul în loc astfel încât nimic să nu dispară. Dar era prea târziu; ar fi trebuit să se oprească odată cu ea; acum el trecea pe lângă ea, pierzând‑o. Ea începuse deja să dispară. "Ar trebui să scriu totul pe hârtie... dar nimic n‑ar fi adecvat. Nimic din ce‑aş putea să scriu n‑ar aduce‑o înapoi."

Nigel închise uşa mausoleului şi o încuie. Robert ştia că, de‑acum încolo, cheia va sta într‑un compartiment numerotat al unui sertar din birou, până când va fi din nou nevoie de ea. Urmă o pauză stingheritoare; slujba se terminase, dar nimeni nu ştia prea bine ce e de făcut în continuare. Jessica îl strânse pe Robert de umăr şi dădu din cap către vicar. Robert îi mulţumi acestuia şi‑i înmână un plic.

Toată lumea o porni pe alee. Curând, Robert se pomeni din nou în curte. Ninsoarea se preschimbase în ploaie. O turmă de umbrele negre se deschise aproape deodată. Oamenii se urcau în maşini, începeau să plece din cimitir. Membrii personalului spuneau ceva, mâinile îl băteau încurajator pe spate, unii îi ofereau ceai, sau ceva mai tare; nu ştia ce le spuse oamenilor, dar aceştia se retraseră cu tact. Librarii se duseră cu toţii la Angel. O văzu pe Jessica privindu‑l de la fereastra biroului. Marijke şi Martin aşteptaseră într‑o parte, iar acum veneau în întâmpinarea lui. Marijke îl ducea pe Martin de braţ. Martin îşi ţinea capul tot în jos, părând să cerceteze cu atenţie fiecare piatră de pavaj pe care călca. Robert era mişcat că reuşise totuşi să vină. Marijke îl luă pe Robert de braţ şi cei trei ieşiră din cimitir, luând‑o pe Swains Lane. Când ajunseră pe culmea Dealului Highgate, cotiră la stânga, merseră câteva minute şi făcură din nou stânga. Marijke se văzu nevoită să‑l lase pe Robert ca să‑l poată zori pe Martin. Merseră de‑a lungul unei alei înguste asfaltate. Robert deschise poarta şi iată‑i ajunşi acasă. Toate trei apartamentele din Vautravers erau întunecoase şi, în plus, ziua se lăsa izgonită de seară, astfel încât clădirea i se părea lui Marijke mai greoaie şi mai apăsătoare ca de obicei. Rămaseră împreună în holul de la intrare. Marijke îl îmbrăţişă uşor pe Robert. Nu ştia ce să spună. Deja spuseseră toate acele lucruri care se spuneau, aşa că nu mai zise nimic, iar Robert se întoarse ca să intre în apartamentul lui.

Vocea lui Martin se auzi răguşită:
- Îmi pare rău.
Vorbele avură darul să‑i surprindă pe fiecare dintre ei. Robert încuviinţă din cap şovăielnic. Aşteptă să vadă dacă Martin o să mai spună ceva. Cei trei rămaseră împreună stingheriţi, până când Robert dădu din nou din cap şi dispăru în apartament. Martin se întrebă dacă făcuse bine că vorbise. El şi Marijke începură să urce scara. Când trecură pe lângă uşa lui Elspeth de pe al doilea palier, se opriră. Pe ea stătea lipit un cartonaş pe care fusese imprimat NOBLIN. Marijke întinse mâna şi‑l atinse în trecere. Îi amintea de numele de pe mausoleu. Se gândi că, de‑acum, o să‑i amintească de asta de fiecare dată când o să treacă pe‑acolo.

Robert se descălţă de pantofi şi se întinse pe patul din dormitorul lui auster şi aproape întunecos, având pe el în continuare haina umedă din lână. Privi ţintă la tavan şi se gândi la apartamentul lui Elspeth de deasupra lui. Îşi imagină bucătăria ei, plină de mâncare pe care n‑avea s‑o mai mănânce; hainele ei, care nu vor mai fi purtate, cărţile, care nu vor mai fi citite, şi scaunele pe care nu va mai sta; biroul plin de hârtii pe care va trebui să le ia la mână. Erau multe lucruri pe care trebuia să le facă, dar nu acum.

Nu era pregătit pentru absenţa ei. Până la Elspeth, niciunul dintre cei pe care‑i iubise nu murise. Alţi oameni erau absenţi, dar nimeni nu murise. Elspeth? Până şi numele ei părea gol, de parcă s‑ar fi detaşat de ea şi acum plutea fără oprelişti în mintea lui. "Cum o să trăiesc fără tine?" Nu era vorba de trup; trupul lui îşi va continua existenţa obişnuită. Problema era localizată în cuvântul cum: va trăi, dar fără Elspeth, savoarea, maniera, metoda de a trăi erau pierdute pentru el. Va fi nevoit să reînveţe solitudinea.
Era abia ora patru. Soarele apunea, dormitorul devenea nedesluşit în umbră. Închise ochii, aşteptând somnul. După ceva timp, înţelese că nu avea să doarmă; se ridică şi‑şi puse pantofii, se duse la etaj şi deschise uşa lui Elspeth. Păşi prin apartamentul ei fără să aprindă lumina. Ajuns în dormitorul ei, se descălţă din nou, îşi dădu jos haina, se gândi un moment şi‑şi dădu jos şi restul îmbrăcămintei. Se urcă în patul lui Elspeth, pe aceeaşi parte în care dormise întotdeauna. Îşi puse ochelarii în acelaşi loc pe care‑l ocupaseră mereu pe noptieră. Se ghemui în poziţia lui obişnuită, relaxându‑se încet pe măsură ce frigul părăsea cearşafurile. Robert adormi aşteptând ca Elspeth să vină în pat.

Pactul cu diavolul

Pactul cu diavolul
Lars Kepler
Editura Trei, 2011
Traducere din suedeză Elena-Maria Morogan



***
Fragment

O presimţire

Penelope Fernandez simte cum îi trec fiori pe şira spinării. Inima îi bate mai repede şi priveşte scurt peste umăr. Poate că presimte ceea ce i se va întâmpla.
Cu toată căldura din studio, Penelope are o senzaţie de răcoare pe obraji, care încă mai persistă din cabina de machiaj. I-au apăsat pe piele un burete rece cu fond de ten şi i-au scos din păr agrafa cu porumbelul păcii, când spuma stoarsă din tub i-a făcut părul să-i cadă în inele pe umeri.
Penelope Fernandez este preşedinta Asociaţiei Suedeze pentru Pace şi Medierea Conflictelor. Acum se află sub lumina reflectoarelor în studioul de ştiri, în faţa lui Pontus Salman, director executiv al firmei de armament Silencia Defence AB.
Prezentatoarea buletinului de ştiri, Stefanie von Sydow, schimbă subiectul, clipeşte în obiectivul aparatului şi începe să vorbească despre concedierile care au urmat cumpărării concernului de armament britanic BAE Systems Limiteds de către firma suedeză Bofors, apoi se întoarce către Penelope.

- Penelope Fernandez, în mai multe dezbateri te-ai exprimat foarte critic despre felul în care este organizat exportul de arme suedez. De curând ai făcut chiar o comparaţie cu scandalul francez din afacerea Angola. Politicieni cu posturi înalte şi oameni de afaceri au fost acuzaţi de mită şi export clandestin de arme şi acum sunt condamnaţi la lungi pedepse cu închisoarea... Aşa ceva n-am mai văzut în Suedia, nu?
- Acest lucru poate fi tradus în două feluri, răspunde Penelope Fernandez. Fie că politicienii noştri sunt altfel, fie că sistemul nostru juridic funcţionează diferit.
- Dar o ştii foarte bine, spune Pontus Salman. Noi avem o lungă tradiţie a...
- Conform legii suedeze, îl întrerupe Penelope. Conform legii suedeze, orice fabricare şi export de armament sunt interzise.
- Cu siguranţă, te înşeli, spune Salman.
- Este paragraful 3, din legea despre materialul de război, precizează Penelope.
- Însă Silencia Defence a primit un acord preliminar pozitiv, zâmbeşte el.
- Da, pentru că altfel ar fi vorba despre un delict la scară mare şi....
- Iar acum avem de fapt aprobarea, o întrerupe el.

- Nu uita că materialul de război este pentru...
- Aşteaptă un pic, Penelope, o întrerupe Stefanie von Sydow, făcându-i semn lui Salman, care ridicase mâna în semn că n-a terminat de vorbit.
- Toate afacerile sunt cercetate în prealabil, explică el. Ori direct de către guvern, ori de Inspecţia pentru Produse Strategice, dacă ai auzit de ea.
- Franţa are una similară, intervine Penelope. Şi totuşi, armament în valoare de opt miliarde de coroane a putut să ajungă în Angola, cu tot embargoul ONU, deşi exista o interdicţie absolut clară...
- Însă acum vorbim despre Suedia.
- Înţeleg că oamenii nu vor să-şi piardă slujba, dar aş dori totuşi să aud cum motivezi exportul unei cantităţi uriaşe de muniţie în Kenya? Este o ţară care...
- Reproşul tău nu se bazează pe nimic, o întrerupe el. N-ai niciun argument, sau poate ai?
- Din păcate, nu pot să...
- Ai ceva concret la care să te referi? o întrerupe Stefanie von Sydow.
- Nu, răspunde Penelope Fernandez, plecându-şi privirea. Dar eu...
- Atunci, cred că o scuză ar fi potrivită, spune Pontus Salman.

Penelope îl priveşte în ochi, simte cum mânia şi frustrarea clocotesc în ea, dar se sileşte să tacă. Pontus Salman zâmbeşte compătimitor, apoi începe să povestească despre fabrica din Trollhättan. Două sute de locuri de muncă au fost create atunci când Silencia Defence a primit aprobarea să pornească producţia. El explică ce înseamnă acordul preliminar şi cât de departe a ajuns procesul de producţie. Dezvoltă subiectul fără să se grăbească, astfel ca timpul să nu-i mai ajungă adversarei.
Penelope îl ascultă, străduindu-se să-şi înăbuşe furia. Se gândeşte în schimb cum ea şi Björn vor fi curând în larg. Vor pune aşternuturi noi pe patul de forma unei lănci, vor umple frigiderul şi micul congelator. Vede în faţa ochilor sclipirea paharelor reci cu alcool, în vreme ce vor mânca hering murat, hering cu muştar şi fileu de hering cu cartofi noi, ouă fierte şi crutoane. Vor pune masa pe puntea de la pupa, vor arunca ancora lângă o insulă mică din arhipelag şi vor petrece ore în şir în soarele amurgului.

Penelope Fernandez părăseşte sediul televiziunii şi o porneşte spre Valhallavägen. A aşteptat aproape două ore ca să participe la o altă discuţie, într-o altă emisiune, până ce producătorul a anunţat-o că sunt obligaţi s-o scoată din program, ca să aibă spaţiu pentru cinci sfaturi rapide despre cum să scapi de burtă pentru sezonul estival.
Departe, pe Gärdet, vede culorile stridente de la corturile Circului Maximum. Un îngrijitor de animale stropeşte doi elefanţi cu un furtun. Unul dintre elefanţi ridică trompa în aer şi prinde în gură şuvoiul puternic de apă.
Penelope are doar douăzeci şi patru de ani, e brunetă, iar părul buclat îi ajunge până la umeri. La gât poartă un lanţ scurt de argint cu un mic crucifix de la ceremonia de confirmare. Pielea ei are o culoare catifelată, aurie. Ca uleiul de măsline sau ca mierea, scrisese odinioară un băiat într-o compunere, la liceu. Ochii îi sunt mari şi serioşi. Nu o dată i s-a spus că seamănă cu celebra actriţă Sophia Loren.

Penelope îşi scoate telefonul şi îl sună pe Björn, ca să-i spună că e pe drum, că va lua metroul de la Karlaplan.
- Penny? S-a întâmplat ceva? întreabă el cu glas neliniştit.
- Nu, ce să se întâmple?
- Totul e gata. ţi-am lăsat un mesaj, doar tu lipseşti.
- Nu-i nicio grabă, nu-i aşa?
Când Penelope se află pe scara rulantă abruptă care duce la peron, inima începe să-i bată mai repede, are o senzaţie neplăcută şi închide ochii. Scara coboară mai departe, se îngustează şi aerul devine tot mai răcoros.
Penelope Fernandez vine din La Libertad, care este una dintre cele mai mari provincii din El Salvador. Mama Penelopei, Claudia Fernandez, a fost întemniţată în vremea războiului civil şi Penelope s-a născut într-o celulă unde cincisprezece femei arestate făceau tot ce puteau ca să le ajute. Claudia era doctor şi participase activ la campaniile de informare a populaţiei. Faptul că militase pentru dreptul populaţiei băştinaşe de a-şi crea sindicate a dus la trimiterea ei în închisorile rău famate ale regimului.

Abia când ajunge pe peron, Penelope redeschide ochii. Senzaţia de claustrofobie a dispărut. Se gândeşte din nou la Björn, care o aşteaptă la clubul nautic din Långholmen. Ei îi place să facă baie goală, să plonjeze în apă şi să nu vadă altceva decât marea şi cerul.
Metroul aleargă, legănând-o şi soarele pătrunde pe ferestre atunci când vagoanele părăsesc tunelul, ieşind la lumină în staţia Gamla Stan.
Penelope urăşte războiul, violenţa şi forţa armelor. Este o aversiune arzătoare care a determinat-o să-şi ia o diplomă în ştiinţe politice la Uppsala şi să facă cercetare ştiinţifică în problemele legate de medierea în situaţii de conflict. A lucrat pentru grupul francez de ajutor Action Contre la Faim, în Darfur, împreună cu Jane Oduya. A scris în Dagens Nyheter un articol foarte discutat despre femeile din lagărele de refugiaţi şi încercarea lor de a-şi reface viaţa. Cu doi ani în urmă, a succedat-o pe Frida Blom la preşedinţia Asociaţiei Suedeze pentru Pace şi Medierea Conflictelor.

Penelope coboară la Hornstull şi iese în lumina soarelui, simţindu-se brusc şi fără motiv neliniştită; apoi, coboară în Pålsundsbacken, traversează repede podul spre Långholm şi o ia la stânga, spre clubul de ambarcaţiuni mici. Praful atârnă ca o ceaţă în aerul nemişcat.
Vasul lui Björn e ancorat la umbră, chiar sub podul Väster; mişcările apei creează o plasă de lumină care se reflectă clătinându-se în grinzile de oţel vopsite în cenuşiu de deasupra.
Îl vede pe punte, cu o pălărie de cowboy pe cap. Stă nemişcat, strângându-şi cu braţele umerii lăsaţi.
Penelope vâră două degete în gură şi fluieră, ca un golan. Björn tresare, faţa i se goleşte de sânge, ca şi cum s-ar fi speriat îngrozitor. Aruncă o privire spre drum şi o vede. Ochii îi sunt încă plini de teamă când îi vine în întâmpinare.

- Ce e? întreabă ea, continuând să coboare scara spre locul unde sunt ancorate bărcile.
- Nimic, răspunde Björn, potrivindu-şi pălăria pe cap şi încercând să zâmbească.
Se îmbrăţişează şi ea simte că are mâinile reci şi cămaşa udă la spate.
- Eşti transpirat tot, îi spune.
Björn îşi fereşte privirea.
- M-am grăbit să fiu gata la timp.
- Ai luat şi sacoşa mea?
El dă din cap şi face un gest spre cabină. Vasul se leagănă uşor sub picioare, iar Penelope simte mirosul de plastic încălzit la soare şi de lemn lăcuit.
- Hei? spune cu glas limpede. Unde ai dispărut?
Părul lui blond iese de sub pălărie, împletit în şuviţe. Ochii albastru-deschis sunt copilăroşi, zâmbitori.
- Sunt aici, răspunde el, lăsându-şi privirea în pământ.
- La ce te gândeşti tot timpul?
- Că o să fim împreună, răspunde Björn, prinzând-o de talie. Că o să facem sex în mijlocul naturii.

Îi atinge părul cu buzele.
- La asta speri? şopteşte fata.
- Da, îi răspunde Björn.
Penelope râde de sinceritatea lui.
- Cei mai mulţi... femeile cel puţin, cred că povestea asta are o faimă un pic exagerată, spune ea. Să zaci pe pământ, printre furnici şi pietre şi...
- E ca atunci când faci baie gol, insistă Björn.
- Va trebui să mă convingi, vine replica îndrăzneaţă a lui Penelope.
- Am s-o fac.
- Cum? râde ea, chiar în momentul în care telefonul începe să-i sune în rucsac.
La auzul semnalului, Björn pare să încremenească. Culoarea îi dispare din obraji. Penelope vede pe ecranul telefonului că o sună sora ei mai mică.

- E Viola, îi explică repede, înainte să răspundă. Hola, surioară.
Un automobil claxonează şi sora ei strigă ceva, lângă receptor.
- Nebunul dracului! bombăne ea.
- Ce se întâmplă?
- S-a terminat, îi răspunde sora ei. I-am dat papucii lui Serghei.
- Iar, oftează Penelope.
- Da, aprobă Viola cu glas scăzut.
- Iartă-mă, spune Penelope. Înţeleg că eşti necăjită.
- Nu e aşa de grav, dar... Mama spunea că ieşiţi cu iahtul şi m-am gândit... aş veni şi eu, dacă se poate.
Se lasă tăcerea.
- Să vii şi tu, repetă Penelope, auzindu-şi tonul lipsit de entuziasm. Björn şi cu mine avem nevoie de puţin timp împreună, dar...

Urmăritorul

Penelope stă în cabina de comandă cu un sarong albastru peste costumul de baie alb; are însemnul păcii tatuat deasupra sânului drept. Lumina de vară se revarsă prin geam. Înconjoară atentă farul de la Kungshamn, apoi manevrează cu grijă barca mare cu motor prin strâmtoarea îngustă.
Viola, sora ei mai mică, se ridică de pe şezlongul roz aflat pe puntea de la pupă. În ultima oră a stat cu pălăria de cowboy a lui Björn pe cap şi cu o pereche de ochelari enormi pe nas şi a fumat un joint cu mişcări somnoroase.
Viola face cinci încercări leneşe de-a prinde cu degetele de la picioare cutia de chibrituri de pe acoperişul calei, apoi renunţă. Penelope nu se poate împiedica să nu zâmbească. Viola intră în cabină şi o întreabă dacă nu vrea să-i ţină locul la cârmă.

- Altfel, cobor să prepar o margarita, spune, continuând să coboare scara.
Pe puntea de la prova Björn stă culcat pe un cearşaf de baie, cu un exemplar de buzunar din Metamorfozele lui Ovidiu sub cap.
Penelope vede că bara de la picioarele lui e ruginită. Când a împlinit douăzeci de ani, Björn a primit iahtul de la tatăl lui, dar n-are mijloace să-l întreţină. Ambarcaţiunea e singurul dar pe care l-a primit vreodată de la taică-său, în afară de o excursie. Când acesta a împlinit cincizeci de ani, i-a invitat pe Björn şi Penelope la unul dintre cele mai elegante hoteluri ale sale, Kamaya Resort, pe coasta de est a Kenyei. Penelope a stat la hotel doar două zile, înainte să plece spre lagărul de refugiaţi Kubbum din Darfur, în Sudanul de Sud, unde se afla grupul de ajutor francez Action Contre la Faim.

Penelope micşorează viteza de la opt la cinci noduri, când se apropie de podul de la Skurusund. Nu răzbate niciun zgomot dinspre traficul de deasupra. Iahtul lor alunecă pe apa umbrită de sub pod, când Penelope vede o barcă neagră de cauciuc, lângă temelia de beton. Barca este de felul celor pe care le foloseşte paza militară de coastă. E un RIB cu carenă din fibră de sticlă şi motoare foarte puternice.
Penelope aproape a depăşit podul, când descoperă că în barcă se află cineva. Un bărbat se ghemuieşte în penumbră, cu spatele întors spre ea. Nu ştie de ce-i creşte pulsul la vederea neaşteptată a acestuia. E ceva în neregulă cu ceafa lui şi cu hainele negre. Se simte observată, deşi el stă cu spatele.

Când iese din nou la soare, o trec fiori prin tot trupul şi are pielea de găină pe braţe.
După ce trece de Duvnäs, măreşte viteza la cincisprezece noduri. Ambele motoare bubuie surd, apa spumegă în urma lor şi vasul prinde viteză pe suprafaţa netedă.
Îi sună telefonul. Vede că e numărul mamei sale. Poate a văzut dezbaterea de la televizor. Lui Penelope îi trece repede prin minte că mama ei o să-i spună că a arătat bine şi că a fost grozavă, dar ştie prea bine că este doar o fantezie.
- Bună, mamă, răspunde ea.
- Oi, şopteşte mama.
- Ce se întâmplă?
- Spinarea... trebuie să mă duc la acupunctură, spune Claudia şi se aude ca şi cum ar umple un pahar cu apă. Dar voiam să ştiu dacă Viola a vorbit cu tine.

- E cu noi în barcă, răspunde Penelope, auzind cum mama ei soarbe din pahar.
- E cu voi, ce bine... m-am gândit c-o să-i priască.
- Sigur că ei îi prieşte, spune Penelope pe un ton reţinut.
- Ce-o să mâncaţi?
- În seara asta avem heringi, cartofi, ouă...
- Dar ei nu-i plac heringii!
- Mamă, Viola mi-a telefonat că...
- Ştiu că nu te-ai gândit c-o să vină şi ea, o întrerupe Claudia. De asta te întrebam.
- Am făcut şi câteva chiftele, spune răbdătoare Penelope.
- Şi ajung pentru toată lumea? întreabă mama.
- Să ajungă? Depinde dacă...

Tace şi priveşte fix apa sclipitoare.
- Pot să nu mănânc eu, propune ea, cu glas reţinut.
- Dacă nu ajung, zice mama. Numai atunci.
- Înţeleg, aprobă încet Penelope.
- Acum o să-ţi plângi de milă, nu? pufneşte mama cu iritare reţinută.
- Nu, doar că... Viola este de fapt o persoană adultă şi...
- Acum mă nemulţumeşti.
- Iartă-mă.
- Tu vii şi mănânci chiftelele mele la Crăciun şi de midsommar, iar eu niciodată...
- Dar nu trebuie neapărat s-o fac, spune repede Penelope.
- Foarte bine, răspunde tăios mama.
- Voiam doar să spun...
- Atunci, să nu mai vii aici de midsommar, o întrerupe mama cu glas indignat.
- Dar, mamă, de ce trebuie să...

Se aude o pocnitură, când mama ei închide telefonul. Penelope tace şi simte cum creşte în ea frustrarea, priveşte telefonul, apoi închide şi ea.
Barca e purtată încet peste reflexul verde al valurilor. Scara de la chicinetă scârţâie şi după un moment pe ea se împleticeşte Viola, cu paharul în mână.
- Era mama?
- Da.
- Se temea că n-o să am ce să mănânc? zâmbeşte Viola.
- E destulă mâncare, răspunde Penelope.
- Mama nu crede că sunt capabilă să mă descurc.
- E doar neliniştită, spune Penelope.
- Dar pentru tine nu se nelinişteşte niciodată, îi răspunde Viola.
- Eu mă descurc.

Viola gustă băutura, privind pe fereastră.
- Am văzut dezbaterea de la TV, spune ea.
- Azi-dimineaţă? Cu Pontus Salman?
- Nu, a fost... cea de săptămâna trecută, răspunde Viola. Vorbeai cu un tip arogant, care... avea un nume frumos şi...
- Palmcrona, o întrerupe Penelope.
- Exact, Palmcrona...
- M-am înfuriat, mi s-au înroşit obrajii şi mi s-au umplut ochii de lacrimi, aş fi vrut să recit poemul lui Bob Dylan, Masters of War, sau doar s-o iau la fugă şi să trântesc uşa în urma mea.
Viola o priveşte, în vreme ce Penelope se întinde şi deschide fereastra din tavan.
- N-am crezut că te epilezi la subsuoară, spune ea glumeţ.
- Nu, dar am fost aşa de des la televizor, că...
- A învins cochetăria, glumeşte Viola.
- Nu voiam să fiu considerată o certăreaţă de profesie, pentru un pic de păr sub braţe.
- Dar cum stau lucrurile cu linia slipului?
- Aşa şi aşa...

Penelope îşi ridică sarongul şi Viola râde în hohote.
- Lui Björn îi place, zâmbeşte Penelope.
- El nu prea are dreptul să spună ceva, cu codiţele lui...
- Însă tu te razi peste tot cum trebuie, observă Penelope cu o nuanţă de ironie în glas. Pentru gagiii tăi însuraţi şi idioţii plini de muşchi şi...
- Ştiu că nu mă pricep, o întrerupe Viola.
- La altele nu te pricepi.
- Niciodată n-am făcut ceva ca lumea.
- Trebuie doar să iei nişte note mai bune şi...
Viola ridică din umeri.
- De fapt, am dat proba pentru facultate.
Vasul înaintează, brăzdând apa, iar pescăruşii îl urmăresc din înaltul cerului.
- Şi cum a mers? întreabă în cele din urmă Penelope.

- Mi s-a părut uşor, răspunde Viola, lingând sarea de pe buza paharului.
- Deci, a mers bine, zâmbeşte Penelope.
Viola dă din cap şi lasă deoparte paharul.
- Cât de bine? întreabă Penelope, dându-i un ghiont în şold.
- Maximum de puncte, spune Viola cu ochii plecaţi.
Penelope strigă de bucurie şi îşi îmbrăţişează sora strâns.
- Îţi dai seama ce înseamnă asta? exclamă Penelope cu entuziasm. Poţi să faci ce studii vrei, la orice universitate, trebuie doar să alegi între Academia de Studii Economice, Medicină sau Jurnalism.
Viola râde cu obrajii îmbujoraţi şi Penelope o îmbrăţişează din nou, dându-i jos pălăria. O mângâie pe păr, îi aranjează şuviţele, aşa cum făcea când erau mici, îşi scoate agrafa cu porumbiţa păcii şi o prinde în părul celeilalte, o admiră şi îi zâmbeşte mulţumită.