vineri, 19 decembrie 2014

Copilăria lui Isus

J.M. Coetzee
Copilăria lui Isus

Traducere din engleză şi note de Irina Horea
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 - Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008). Copilărie (Boyhood, 1997 - Humanitas Fiction, 2010) şi Tinereţe (Youth, 2002 - Humanitas Fiction, 2011) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals.

Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 apare Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009), în 2009 - Miezul verii (Summertime; Humanitas Fiction, 2012), ultimul volum din ciclul său autobiografic, iar în 2013 vede lumina tiparului Copilăria lui Isus (The Childhood of Jesus).

J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Sinopsis

După ce sosesc din lagărul de refugiaţi în Novilla - un oraş dintr-o ţară nenumită în care se vorbeşte spaniolă şi unde nu se poate ajunge decât peste mare, cu vaporul -, un bărbat între două vârste şi un copil de vreo cinci ani sunt primiţi într-un centru de relocare. Nu se ştie de unde vin, ori motivul pentru care au părăsit "lumea veche", deoarece amintirile li s-au şters din memorie, iar numele lor, Simón şi David, le-au fost date în lagărul de pe ţărm. În timpul călătoriei, David a pierdut scrisoarea pe care o purta agăţată la gât şi care lămurea identitatea lui şi pe a mamei sale. Simón, aflat din întâmplare pe acelaşi vapor cu băiatul, s-a hotărât să-l protejeze şi să-l ajute să-şi găsească mama în noua ţară. Dar mai întâi trebuie să-şi croiască un rost, să muncească - pentru băiat şi pentru sine - într-o societate austeră, redusă la strictul necesar şi sufocată de birocraţie, în care toţi oamenii sunt refugiaţi, fără trecut, fără amintiri şi fără vreo şansă de evadare.

O nouă capodoperă a scriitorului J.M. Coetzee, în care stranietatea ficţiunii se îmbină strălucit cu magia verbului. Alegorie, utopie, distopie, bildungsroman, roman postapocaliptic, roman filozofic? Copilăria lui Isus incită, de la început şi până la sfârşit, la astfel de întrebări, lăsând cale deschisă multiplelor interpretări.

"Copilãria lui Isus, cel mai nonconformist roman al lui J.M. Coetzee de până acum, poate fi privit ca un omagiu adus lui Beckett, ale cărui personaje, după cum spune chiar el, «sunt condamnate să repete sisific marile teme ale filozofiei occidentale» [...], şi lui Borges, ale cărui ficţiuni tot el le-a descris drept «un joc de şah unde cititorul este mereu cu o mutare în urma autorului»." (Leo Robson, New Statesman)

"Copilăria lui Isus aproape că se citeşte pe nerăsuflate. E cea mai bună carte a lui Coetzee de după Dezonoare, deşi poate cea mai absconsă din tot ce a publicat - ceea ce înseamnă enorm." (Jason Farago, New Republic)

"Asemenea primelor sale romane, profund simbolice, din care face parte Aşteptându-i pe barbari, noul roman al lui J.M. Coetzee, scris într-un stil cum nu se poate mai auster, ne face să plonjăm din prima clipă într-un univers misterios, ca de vis." (Joyce Carol Oates, New York Times Sunday Book Review)

Linie

Fragment

- Bună ziua, domnule, zice o voce. Vă pot fi de folos?

Vocea aparţine unui bărbat mai în vârstă, ridat, cocârjat. Poartă o uniformă neagră decolorată; a apărut dintr-un oficiu mic sau o gheretă, de lângă intrare.
- Da. Tocmai am venit din oraş. Aş vrea să ştiu dacă am putea schimba o vorbă cu unul dintre rezidenţi, o doamnă care joacă tenis pe terenul din spate.
- Doamna respectivă doreşte să stea de vorbă cu dumneavoastră, domnule?
- Aşa cred. Trebuie să discut cu dânsa o chestiune importantă. O chestiune de familie. Dar putem aştepta până se încheie meciul.
- Şi numele doamnei?
- Nu vi-l pot spune, pentru că nu-l cunosc. Dar o pot descrie. Aş spune că are vreo treizeci de ani, de înălţime medie, cu păr negru pe care-l poartă pieptănat pe spate. Se află în compania a doi bărbaţi tineri. Şi e îmbrăcată complet în alb.
- Sunt mai multe doamne la La Residencia care corespund în mare acestei descrieri, domnule, şi câteva dintre ele joacă tenis. Tenisul este un mod de recreere destul de popular.

Băiatul îl trage de mânecă.
- Spune-i despre câine, şopteşte el.
- Câine?

Băiatul dă din cap.
- Câinele pe care-l aveau cu ei.
- Tânărul meu prieten spune că au un câine, repetă el - deşi nu-şi aminteşte de nici un câine.
- Aha, spune portarul.

Se retrage în ghereta lui, trage uşa de sticlă după el. În lumina slabă, îl văd răsfoind hârtii. Apoi ridică receptorul, formează un număr, ascultă, pune receptorul jos, se întoarce.
- Regret, domnule, nu răspunde.
- Asta pentru că e pe terenul de tenis. Nu putem merge pur şi simplu la teren?
- Regret, nu e permis. Vizitatorii nu au acces la facilităţile noastre.
- Atunci putem aştepta aici până termină jocul?
- Asta se poate.
- Putem să ne plimbăm prin grădină cât aşteptăm?
- Da.

Se depărtează prin grădina năpădită de tufăriş.
- Cine e doamna? întreabă băiatul.
- N-ai recunoscut-o?

Băiatul clătină din cap.
- N-ai simţit nici o mişcare ciudată în piept când ni s-a adresat, când ne-a salutat - un fel de ciupitură de corzile inimii, ca şi când ai mai văzut-o cândva, în alt loc?

Băiatul clatină din cap nesigur.
- Te întreb pentru că doamna s-ar putea să fie tocmai persoana pe care-o căutăm. Cel puţin ăsta e sentimentul pe care îl am eu.
- O să fie mama mea?
- Nu pot să bag mâna-n foc. Va trebui s-o întrebăm.

Încheie un tur al grădinii. De data asta, există un răspuns. "Un domn la poartă, ca să vă vadă", îl aude el pe portar spunând. "Da... da..."

Se întoarce către ei:
- Aţi spus că e o problemă de familie, nu-i aşa, domnule?
- Da, o problemă de familie.
- Şi numele?
- Numele nu contează.

Portarul închide uşa şi reia conversaţia. În sfârşit, iese din nou.
- Doamna vă primeşte, domnule, zice el. Dar există o mică problemă. Copiii nu au voie în Residencia. Mă tem că băieţelul dumneavoastră va trebui să aştepte aici.
- Ciudat. De ce n-au copiii voie?
- Fără copii în La Residencia, domnule. Asta e regula. Nu fac eu regulile, eu doar le aplic. Va trebui să stea aici, în timp ce dumneavoastră vă veţi vizita familia.
- Rămâi cu acest domn? îl întreabă el pe băiat. Mă întorc cât pot de repede.
- Nu vreau, spune băiatul. Vreau să vin cu tine.
- Înţeleg. Dar sunt sigur că, în clipa în care va auzi că aştepţi aici, doamna va dori să vină să te întâlnească. Prin urmare, vrei să faci acest mare sacrificiu şi să rămâi aici cu acest domn, doar pentru foarte puţin timp?
- O să te întorci? Promiţi?
- Bineînţeles.

Băiatul tace, nu vrea să-l privească în ochi.
- Nu puteţi face o excepţie în acest caz? îl întreabă el pe portar. O să fie foarte cuminte, n-o să deranjeze pe nimeni.
- Regret, domnule, fără excepţii. Unde am ajunge dacă am începe să facem excepţii? În curând, fiecare va dori să fie o excepţie, şi-atunci n-ar mai rămâne nici o regulă, nu-i aşa?
- Poţi să te joci în grădină, îi zice el băiatului. Sunt mulţi copaci în care te poţi căţăra. Mă întorc cât ai clipi.

Urmând indicaţiile portarului, el traversează curtea pătrată, trece printr-o altă intrare, bate la o uşă pe care scrie Una. Nici un răspuns. Intră.

Se pomeneşte într-o cameră de aşteptare. Zidurile sunt tapetate cu alb, cu un motiv de lire şi crini în verde-pal. Din lămpi ascunse, o lumină albă este proiectată discret în sus. Există o canapea albă din imitaţie de piele şi două fotolii. Pe o măsuţă lângă uşă, câteva sticle şi pahare de toate formele.

Se aşază, aşteaptă. Minutele trec. Se ridică şi se uită pe coridor. Nici un semn de viaţă. În lipsă de altceva, cercetează sticlele. Xeres dulce, xeres sec. Vermut. Conţinut de alcool 4%. Oblivedo. Unde e Oblivedo?

Ea apare brusc, îmbrăcată tot în costumul de tenis, mai vânjoasă decât părea pe teren, aproape voinică. Aduce o farfurie pe care o pune pe masă. Fără să-l salute, se aşază pe canapea, îşi încrucişează picioarele pe sub fusta lungă.
- Voiaţi să mă vedeţi? îl întreabă.
- Da. (Inima lui bate nebuneşte.) Mulţumesc că aţi venit. Numele meu este Simón. Nu mă cunoaşteţi, eu nu contez. Vin în numele altcuiva, şi vin cu o propunere.
- Nu vreţi să luaţi loc? îl invită ea. Ceva de mâncare? Un pahar de xeres?

Cu mâna tremurândă, îşi toarnă un pahar de xeres şi se serveşte din sandviciurile triunghiulare mici şi subţiri. Castravete. Se aşază de partea cealaltă a mesei, în faţa ei, dă pe gât lichiorul dulce. I se urcă imediat la cap. Tensiunea se evaporă, cuvintele se revarsă.
- Am adus pe cineva aici. De fapt, copilul pe care l-aţi văzut la terenul de tenis. E afară, aşteaptă. Portarul nu l-a lăsat să intre. Pentru că e copil. Vreţi să veniţi să-l cunoaşteţi?
- Aţi adus un copil să mă cunoască?
- Da. (El se ridică, îşi mai toarnă un pahar din xeresul eliberator.) Îmi pare rău - trebuie să fie derutant, nişte străini care vin pe nepusă masă. Dar nu vă pot spune cât de important este. Am...

Brusc, uşa se dă de perete şi băiatul însuşi apare în faţa lor, cu răsuflarea tăiată, gâfâind.
- Vino aici, îi face el semn băiatului să se apropie. O recunoşti acum pe doamna? (Se întoarce către ea. Chipul ei e încremenit, tulburat.) Poate să vă ia de mână? întreabă el. Iar către băiat: Vino, ia-o pe doamna de mână.

Băiatul rămâne stană.

Portarul îşi face intrarea în scenă, vădit supărat.
- Îmi pare rău, domnule, zice el, dar e împotriva regulilor, după cum v-am avertizat. Trebuie să vă rog să plecaţi.

El se întoarce către femeie, aşteptând ajutor. E sigur că ea nu trebuie să se supună portarului ăstuia şi regulilor lui. Dar ea nu scoate nici un cuvânt de protest.
- Aveţi milă! îl roagă el pe portar. Venim de foarte departe. Ce-ar fi să ne retragem cu toţii în grădină? Şi asta ar fi împotriva regulilor?
- Nu, domnule. Dar ţineţi cont că porţile se închid la cinci fix.

El se adresează femeii:
- Putem merge în grădină? Vă rog! Acordaţi-mi şansa asta, să vă explic.

În tăcere, cu băiatul ţinându-l de mână, cei trei traversează curtea şi ies în grădina neîngrijită.
- Complexul acesta trebuie să fi fost magnific odată, observă el, încercând să degajeze atmosfera, să se comporte ca un adult cu scaun la cap. Păcat că grădina e lăsată în paragină.
- Avem un singur grădinar cu normă întreagă. E depăşit.
- Şi dumneavoastră? Locuiţi aici de multă vreme?
- De ceva timp. Dacă urmăm poteca de colo, ajungem la un iaz cu caraşi aurii. S-ar putea ca fiului dumneavoastră să-i placă.
- De fapt, eu nu sunt tatăl lui. Am grijă de el. Sunt un fel de îngrijitor. Temporar.
- Unde sunt părinţii lui?
- Părinţii lui... Din acest motiv suntem aici. Băiatul nu are părinţi, nu în felul obişnuit. A fost un incident nefericit la bordul vaporului în timpul voiajului încoace. S-a pierdut o scrisoare care ar fi explicat totul. Ca rezultat, părinţii lui s-au pierdut sau, mai corect, el s-a pierdut. El şi mama lui au fost despărţiţi, şi încercăm să o găsim. Cu tatăl lui e altă poveste.

Au ajuns la iazul promis, în care se găsesc într-adevăr caraşi aurii, şi mici, şi mari. Băiatul îngenunchează la margine şi, cu o frunză de rogoz, încearcă să-i ademenească spre el.
- Ca să fiu mai exact, zice el, vorbind încet şi iute, băiatul nu are mamă. De când am coborât de pe vapor, o căutăm. Vreţi să vă gândiţi la posibilitatea de a-l lua dumneavoastră?
- Să-l iau?
- Da, să-i fiţi mamă. Vreţi să-l luaţi ca fiu al dumneavoastră?
- Nu înţeleg. De fapt, nu înţeleg nimic. Sugeraţi să vă adopt băiatul?
- Nu să-l adoptaţi. Ci să-i fiţi mamă, mamă întru totul. Nu avem decât o mamă, fiecare dintre noi. Vreţi să fiţi acea unică mamă pentru el?

Până în acest punct, ea l-a ascultat cu atenţie. Acum însă începe să se uite în jur, cu o privire rătăcită, parcă sperând ca cineva - portarul, unul dintre companionii de tenis, oricine - să vină s-o salveze.
- Şi mama lui reală? întreabă ea. Unde e? Mai trăieşte?

El crezuse că băiatul era prea absorbit de caraşii aurii ca să asculte. Dar acum, deodată, prinde glas:
- Nu e moartă!
- Atunci, unde e?

Băiatul tace. O vreme, tace şi el. Apoi spune:
- Vă rog să mă credeţi - vă rog să mă credeţi pe cuvânt -, chestiunea aceasta nu e simplă. Băiatul este fără mamă. Ce înseamnă asta nu vă pot explica, pentru că nu-mi pot explica nici mie însumi. Dar vă promit că dacă veţi spune pur şi simplu da, fără să staţi pe gânduri, fără regrete, totul se va limpezi, limpede ca lumina zilei, eu aşa cred. Prin urmare: îl veţi accepta pe acest copil ca fiind al dumneavoastră?

Ea se uită la încheietura mâinii, la care nu are nici un ceas.
- Se face târziu, spune ea. Fraţii mei mă aşteaptă.

Se răsuceşte pe călcâie şi porneşte cu paşi mari şi iuţi spre clădire, cu fusta foşnindu-i prin iarbă.

El fuge după ea.
- Vă rog, zice. Încă o clipă. Uite, vă scriu numele lui. Numele lui e David. Ăsta este numele sub care este cunoscut, numele care i s-a dat în lagăr. Şi la această adresă locuim, chiar în afara oraşului, în Satul Estic. Vă rog să vă gândiţi.

Îi vâră cu forţa bucata de hârtie în mână. Apoi ea dispare.
- Nu mă vrea? întreabă copilul.
- Ba cum să nu?! Eşti un băiat atât de frumos, de deştept, cine nu te-ar vrea? Dar mai întâi trebuie să se obişnuiască cu ideea. Am plantat sămânţa în mintea ei, acum trebuie să avem răbdare şi să o lăsăm să crească. Atâta vreme cât tu şi cu ea vă simpatizaţi, cu siguranţă sămânţa va creşte şi va înflori. Îţi place de doamna asta, nu-i aşa? Vezi cât de bună e, bună şi blândă!

Băiatul tace.

Când nimeresc drumul de întoarcere spre capătul liniei de autobuz, e aproape întuneric. În autobuz, băiatul adoarme în braţele lui; e nevoit să-l ducă în braţe, adormit, de la staţia de autobuz până la apartament.

În mijlocul nopţii, e trezit dintr-un somn adânc. Băiatul stă în picioare lângă patul lui, cu lacrimi şiroindu-i pe obraji.
- Mi-e foame! scânceşte el.

El se ridică din pat, încălzeşte nişte lapte, unge cu unt o felie de pâine.
- O să locuim acolo? întreabă băiatul cu gura plină.
- La Residencia? Nu cred. Eu n-aş avea ce să fac acolo. Aş ajunge ca o albină din aia care se învârte în jurul stupului, aşteptând ora mesei. Dar putem vorbi mâine-dimineaţă. Avem destul timp.
- Nu vreau să locuiesc acolo. Vreau să stau aici, cu tine.
- Nimeni n-o să te oblige să locuieşti unde nu vrei. Acum hai înapoi în pat.

Stă cu copilul, îl mângâie încet, până ce acesta adoarme. Vreau să stau cu tine. Ce se întâmplă dacă această dorinţă va deveni amarnicul adevăr? Oare are în el capacitatea să-i fie şi tată, şi mamă acestui copil, să-l crească în spiritul a tot ce e bun, şi în acelaşi timp să-şi păstreze slujba de la docuri?

Se blestemă în sinea lui. Dacă ar fi prezentat cazul lor cu mai mult calm, mai raţional! Dar nu, trebuia să se comporte ca un nebun, năpustindu-se asupra bietei femei, cu rugăminţile şi pretenţiile lui. Ia copilul ăsta! Fii singura lui mamă posibilă! Mai bine găsea o cale de a-i pune copilul direct în braţe, trup lipit de trup, carne lipită de carne. Atunci amintirile care sunt mai adânci decât orice gând s-ar fi putut trezi, şi totul ar fi fost bine. Dar, vai, pentru ea a fost totul prea brusc, momentul acesta nemaipomenit, aşa cum şi pentru el a venit prea brusc. A explodat asupra lui ca o stea, iar el n-a putut fi la aceeaşi înălţime.

Femeia sfâşiată

Simone de Beauvoir
Femeia sfâşiată

Traducere din franceză şi note de Anca Milu-Vaidesegan
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Simone de Beauvoir s-a născut la Paris pe 9 ianuarie 1908. După ce a obţinut licenţa şi a devenit, la numai 21 de ani, professeur agrégé în filozofie (1929), a predat, până în 1943, la Marsilia, Rouen şi Paris. La sfârşitul facultăţii l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre. Relaţia mitică dintre ei a durat o viaţă; Simone a fost, în cuvintele lui Sartre, iubirea lui "necesarã", în contrast cu iubirile "contingente" trăite de amândoi.

Volumul Quand prime le spirituel, terminat înaintea rãzboiului, apare abia în 1979, astfel că adevăratul ei debut literar este romanul L'Invitée (1943). Urmează Le sang des autres (1945, Tous les hommes sont mortels (1946), Les Mandarins, care i-a adus Premiul Goncourt în 1954, Les belles images (1966) şi Femeia sfâşiată (La Femme rompue, 1968). Pe lângã celebrul Le Deuxième sexe, apărut în 1949 şi devenit lucrare de referinţă pentru mişcarea feministă mondială, opera teoretică a lui Simone de Beauvoir, aparţinând curentului existenţialist, conţine numeroase eseuri filozofice sau polemice - de exemplu, Privilège (1955), reeditat sub titlul primului articol, Faut-il brûler Sade?, şi La Vieillesse (1970). Autoarea a scris o piesă de teatru (Les Bouches inutiles, 1945) şi şi-a povestit călătoriile în L'Amérique au jour le jour (1948) şi La Longue Marche (1957).

Cele patru volume de memorii ale sale - Memoriile unei fete cuminţi (Mémoires d'une jeune fille rangée; Humanitas, 2011), La Force de l'âge, La Force des choses, Tout compte fait - au apărut între 1958 şi 1972; în 1964 li s-a adăugat povestirea autobiografică Une mort très douce. Până în ziua morţii, 14 aprilie 1986, Simone de Beauvoir a colaborat intens la revista de "filozofie angajată" fondatã de ea şi de Sartre în 1945, Les Temps Modernes, şi, sub diverse forme, şi-a manifestat solidaritatea cu ideologia de stânga şi cu feminismul.

Celebră atât pentru studiul de teoria feminismului Al doilea sex, cât şi pentru opera sa literară şi filozofică, Simone de Beauvoir alcătuieşte, prin cele trei nuvele din acest volum, un triptic exemplar al crizei existenţiale din viaţa unei femei. Protagonistele se află fiecare într-o situaţie limită, generată de disoluţia cuplului măcinat de trecerea timpului: infidelitate, divorţ cu consecinţe tragice şi înstrăinare. Alături de partener, copiii sunt, la rândul lor, oglinda deloc îngăduitoare în care se privesc cele trei femei, devenite victime ale aşteptărilor celorlalţi, dar şi ale propriei respectabilităţi.

Sinopsis

Chiar dacă doar una dintre nuvele poartă acest titlu, fiecare dintre personajele lui Simone de Beauvoir este o femeie sfâşiată. În Vârsta discreţiei, înaintarea în vârstă o îndepărtează pe cerebrala profesoară de literatură franceză de André, soţul ei, şi de Philippe, fiul acum căsătorit, revelându-i că principiile şi convingerile care au ghidat-o toată viaţa nu sunt nici imuabile, nici universale. În Monolog, Murielle e sfâşiată de singurătate şi mutilată de ura (auto)distructivă pe care o nutreşte faţă de tot ce o înconjoară. Monique, protagonista din Femeia sfâşiată, care consemnează în paginile jurnalului intim drama de a se şti înşelată, oscilează la nesfârşit între speranţa unei reveniri a soţului şi deznădejdea de a-şi vedea şi trecutul, şi viitorul năruindu-se ca un decor de mucava.

"În toate cărţile pe care le-am scris, una dintre intenţiile mele de căpătâi a fost să spulber mistificările, să spun adevărul. Această obstinaţie vine din copilărie; eu şi sora mea uram «prostia» - aşa numeam noi felul în care prejudecăţile, percepţia greşită, rutina, regulile găunoase sufocă viaţa şi bucuriile ei. Am vrut să scap de această constrângere şi am jurat să o denunţ." (Simone de Beauvoir)

"Volumul de nuvele Femeia sfâşiată se numără, alături de romanele Invitata, Mandarinii şi Imagini frumoase, printre cele mai interesante şi incitante scrieri ale lui Simone de Beauvoir." (Alison Holland)
Linie

Fragment

Deodată şi-a făcut apariţia: de fiecare dată regăsesc cu surprindere pe chipul lui, contopite armonios, trăsăturile atât de distonante ale mamei mele şi ale lui André. M-a strâns în braţe cu putere, spunându-mi cuvinte vesele, iar eu mi-am abandonat obrazul mângâierii tandre a sacoului din serj. M-am desprins pentru a o îmbrăţişa pe Irène; îmi zâmbea cu un surâs atât de glacial, încât am fost surprinsă când am sărutat-o să-i simt obrazul cald şi plăcut. Irène. Uit mereu de ea; este mereu prezentă. Blondă, cu ochii gri-albastru, cu o gură moale, bărbia ascuţită, iar fruntea prea lată sugerează ceva imprecis şi totodată plin de încăpăţânare. Am trecut rapid peste ea. Stăteam singură cu Philippe, ca pe vremea când îl trezeam în fiecare dimineaţă, mângâindu-l pe frunte.
- Nici măcar o picătură de whisky? o întrebă André.
- Nu, mulţumesc. Aş vrea un pahar de suc.

Ce cuminte e! Îmbrăcată şi coafată cu o eleganţă cuminte, părul lins cu breton, ce-i ascundea fruntea mare, un machiaj ingenu, un taior obişnuit. De multe ori, răsfoind câte o revistă de modă, mi se întâmplă să-mi zic: "Ia te uită, parcă ar fi Irène". Mi se întâmplă ca, şi atunci când o văd, abia s-o recunosc. "Este frumoasă", spune André. Sunt zile când sunt de acord cu el: delicateţea urechilor şi a nasului, moliciunea sidefie a tenului, subliniindu-i albastrul închis al genelor. Dar, dacă-şi mişcă puţin capul, obrazul îi alunecă şi nu i se mai văd decât gura, bărbia. Irène. De ce? De ce a avut Philippe legături numai cu genul ăsta de femei elegante, distante, snoabe? Fără îndoială, ca să-şi demonstreze că le poate cuceri. Nu se ataşa de ele. Mă gândeam că nu se va ataşa, dar într-o seară mi-a spus: "Îţi voi da o veste mare", cu aerul uşor surescitat al unui copil care, într-o zi de sărbătoare, s-a jucat prea mult, a râs prea mult, a ţipat prea mult. Am simţit în piept o bătaie de gong, sângele mi s-a urcat în obraji, m-am încordat din răsputeri pentru a-mi stăpâni tremurul buzelor. Într-o seară de iarnă, cu perdelele trase, cu lămpile care-şi aruncau lumina asemenea unui curcubeu peste pernele decorative şi peste acea prăpastie de absenţă deschisă pe neaşteptate. "Ai s-o placi: este o femeie care lucrează." Lucrează când şi când, ca script-girl. Cunosc eu genul ăsta de tinere moderne. Au o meserie vagă, pretind că se cultivă, că fac sport, că se îmbracă bine, că-şi ţin casa impecabil, că-şi cresc copiii perfect, că duc o viaţă mondenă, pe scurt, că reuşesc pe toate planurile. Dar, în realitate, nu le pasă de nimic. Mă fac să-mi îngheţe sângele în vine.

Plecaseră în Sardinia în ziua în care au terminat facultatea, la începutul lui iunie. În timp ce luam cina la masa asta, unde de atâtea ori îi dădusem lui Philippe să mănânce (haide, termină-ţi supa; mai ia puţină friptură; mănâncă ceva înainte să pleci la cursuri), am vorbit despre călătoria lor - un cadou frumos de nuntă, oferit de părinţii lui Irène, care dispun de resurse. Ea tăcea mult, ca o femeie inteligentă care ştie să aştepte momentul propice pentru a plasa o remarcă fină şi oarecum neaşteptată; când şi când, arunca o propoziţie scurtă, surprinzătoare - cel puţin în opinia mea - prin stupiditate sau banalitate.

Ne-am întors în bibliotecă. Philippe şi-a aruncat un ochi peste masa mea de lucru.
- Ai lucrat cu spor?
- Merge. N-ai avut timp să-mi citeşti corecturile pentru tipar?
- Nu. Îmi pare foarte rău.
- Vei citi cartea. Am păstrat un exemplar pentru tine.

Neglijenţa lui m-a întristat puţin, dar nu am lăsat să se întrevadă nimic. I-am zis:
- Dar tu, acum, ai de gând să te reapuci serios de teză?

Nu mi-a răspuns. A avut un schimb ciudat de priviri cu Irène.
- Ce se întâmplă? Plecaţi din nou în voiaj?
- Nu.

Din nou tăcere, după care mi-a spus cu o undă de umor:
- Te vei supăra, mă veţi blama, însă lunile astea am luat o hotărâre. Este prea greu să ocup un post de asistent şi să mă ocup de o teză de doctorat. Şi fără doctorat, universitatea nu îmi oferă un viitor interesant. Am să plec de acolo.
- Ce spui?
- Am să plec de la universitate. Încă sunt destul de tânăr ca să mă orientez spre altceva.
- Dar nu este posibil. În punctul în care ai ajuns, cum să renunţi? i-am spus eu revoltată.
- Înţelege-mă. Odinioară, profesoratul era o meserie de aur. Acum însă, nu sunt singurul care consideră că este imposibil să mă ocup de studenţi şi să lucrez totodată şi pentru mine: sunt prea numeroşi.
- Asta aşa este, spuse André. Treizeci de elevi înseamnă de treizeci de ori un elev. Cincizeci este o armată. Dar se va găsi cu siguranţă o cale să ai mai mult timp pentru tine şi să-ţi termini lucrarea.
- Nu, spuse Irène pe un ton tranşant. Învăţământul, cercetarea sunt, în mod cert, prea prost plătite. Am un văr chimist. La C.N.R.S.1 câştiga opt sute de franci pe lună. S-a angajat la o fabrică de coloranţi: câştigă trei mii.
- Nu este numai o chestiune de bani, spuse Philippe.
- Bineînţeles că nu. Contează şi să ţii pas cu vremurile.

În propoziţii scurte, măsurate, a lăsat să se înţeleagă ce crede despre noi. O! A făcut-o cu tact: tactul acela pe care-l simţi că vine de departe. (Nu doresc în nici un caz să vă rănesc, nu vă supăraţi pe mine, ar fi nedrept, dar sunt totuşi nişte lucruri pe care trebuie să vi le spun şi dacă nu m-aş abţine v-aş spune chiar mai multe.) André este, desigur, un mare savant şi, pentru o femeie, eu m-am descurcat destul de bine. Dar trăim rupţi de lume în laboratoare şi biblioteci. Tânăra generaţie de intelectuali vrea să aibă priză directă cu societatea. Philippe, cu dinamismul lui, nu este făcut pentru acest stil de viaţă; există şi alte cariere unde şi-ar da mai bine măsura.
- În fine, doctoratul este ceva perimat, a tras ea concluzia.

De ce spune uneori asemenea enormităţi?

Irène nu este chiar atât de proastă. Ea există, contează, a anulat victoria pe care o obţinusem cu Philippe, împotriva lui, pentru el. O luptă îndelungată, atât de grea pentru mine, câteodată. "Nu reuşesc să termin eseul ăsta, mă doare capul, scrie-i un bilet profesorului şi spune-i că sunt bolnav." "Nu." Chipul blând al adolescentului se crispa, îmbătrânea, ochii lui verzi mă asasinau: "Nu eşti bună deloc". Intervenea şi André. "Măcar de data asta..." "Nu." Tristeţea mea în Olanda, în timpul vacanţei de Paşte când îl lăsasem pe Philippe la Paris. "Nu vreau să-ţi ratezi diploma." La care el strigase plin de ură: "Foarte bine, nu mă luaţi, nu-mi pasă deloc, dar nu voi scrie nici un rând". Apoi, succesele lui, înţelegerea noastră. Înţelegere pe care Irène este pe cale s-o distrugă. Mi-l smulge pentru a doua oară. Nu voiam să explodez în faţa ei, aşa că m-am stăpânit.
- Şi atunci, ce ai de gând să faci?

Irène se pregătea să răspundă, Philippe însă i-a tăiat vorba.
- Tatăl lui Irène are mai multe lucruri în vedere.
- De ce gen? În domeniul afacerilor?
- Deocamdată este ceva vag.
- Ai vorbit cu el despre asta înainte de călătorie. De ce nu ne-ai spus şi nouă ceva?
- Voiam să reflectez.

M-a cuprins furia; mi se părea de neconceput că nu m-a consultat imediat ce îi încolţise în cap ideea de a pleca de la universitate.
- Bineînţeles că mă condamnaţi, spuse Philippe iritat.

Ochii lui verzi căpătau culoarea aceea de furtună, pe care o cunosc atât de bine.
- Nu, spuse André. Fiecare trebuie să facă ceea ce îi place.
- Tu mă condamni?
- Nu mi se pare că a câştiga bani ar fi un scop înălţător. Sunt uimită.
- Ţi-am spus că nu este vorba numai de bani.
- Atunci, despre ce este vorba, mai exact? Explică-mi.
- Nu pot. Trebuie să vorbesc din nou cu socrul meu. Dar nu voi accepta ce îmi propune decât dacă mi se va părea interesant.

Am mai discutat puţin, cât am putut de calm, încercând să-l conving de valoarea tezei sale, reamintindu-i proiecte mai vechi de eseuri, de studii. Îmi răspundea politicos, dar vorbele mele alunecau pe lângă el. Nu, nu îmi mai aparţinea absolut deloc. Până şi înfăţişarea i se schimbase: altă tunsoare, haine după ultima modă, elegante. Asta e soarta mamelor: dar cine s-a consolat vreodată cu ideea că propria soartă este obişnuită?

André s-a dus să-i conducă la lift, iar eu m-am prăbuşit pe canapea. Acel gol, din nou... Buna dispoziţie a acelei zile, plenitudinea în plină absenţă nu erau decât certitudinea de a-l avea pe Philippe acasă câteva ore. Îl aşteptasem de parcă se întorcea ca să nu mai plece niciodată: va pleca mereu. Iar ruptura noastră este mai definitivă decât mi-aş fi închipuit. Nu voi mai participa la munca lui, nu vom mai avea aceleaşi preocupări. Oare să conteze banii atât de mult pentru el? Sau poate că nu face decât să-i cedeze lui Irène? O iubeşte atât de mult? Ar trebui să le ştiu nopţile. Fără îndoială că ştie să-i copleşească deopotrivă şi corpul, şi orgoliul: sub aparenţa ei mondenă, mi-o imaginez capabilă de dezlănţuiri. Am tendinţa să subestimez importanţa legăturii unui cuplu care cunoaşte fericirea trupească. Numeam serenitate această indiferenţă; deodată, am înţeles-o altfel: este o infirmitate, ca pierderea unui simţ; mă face să devin oarbă la nevoile, la durerile, la bucuriile celor care îl posedă. Mi se pare că nu-l mai cunosc deloc pe Philippe. Un singur lucru este sigur: cât de mult îmi va lipsi! Poate că datorită lui mă împăcam cât de cât cu vârsta mea. Mă includea în tinereţea lui. Mă lua cu el la cursa de douăzeci şi patru de ore de la Le Mans, la expoziţiile de op-art, ba, într-o seară, chiar la un happening. Prezenţa lui agitată, inventivă, umplea casa. Oare mă voi obişnui cu tăcerea asta, cu scurgerea cuminte a zilelor pe care nimic neprevăzut nu o va mai întrerupe?

L-am întrebat pe André:
- De ce nu m-ai ajutat să-l fac pe Philippe să-şi bage minţile în cap? Ai cedat imediat. Împreună poate că l-am fi convins.
- Trebuie să respectăm libertatea celorlalţi. Nu şi-a dorit niciodată prea mult să fie profesor.
- Dar teza de doctorat îl interesa.
- Până într-un punct, foarte incert. Eu îl înţeleg.
- Tu înţelegi pe toată lumea.

Altădată, André era la fel de intransigent cu ceilalţi pe cât era cu el însuşi. Acum, poziţia lui politică e la fel de fermă, dar în viaţa privată nu mai este sever decât cu sine; scuză, explică, îi acceptă pe oameni aşa cum sunt. Cu riscul de a mă aduce pe mine la exasperare. Am continuat:
- Găseşti că a câştiga bani reprezintă un scop suficient în viaţă?
- Nu prea ştiu care au fost scopurile noastre şi nici dacă au fost suficiente.

Credea ceea ce spune, sau pur şi simplu îi plăcea să mă provoace? I se întâmplă s-o facă, atunci când consideră că îmi susţin convingerile şi principiile cu prea multă încăpăţânare. De obicei, îl las să mă tachineze, intru şi eu în joc. Dar de data aceasta nu îmi ardea de glume. Ceea ce se vedea din glasul meu:
- De ce am trăit, atunci, aşa cum am făcut-o, dacă crezi că la fel de bine se poate trăi şi altfel?
- Pentru că noi n-am fi putut altfel.
- Nu am fi putut pentru că ni se părea valabil stilul nostru de viaţă.
- Nu. Pentru mine, a cunoaşte, a descoperi era o manie, o pasiune, ba chiar un soi de nevroză, fără nici o justificare morală. Nu m-am gândit niciodată că toată lumea trebuia să mă imite.

Eu cred, în adâncul meu, că toată lumea ar trebui să ne imite, dar nu doream să discut pe această temă. I-am spus:
- Nu este vorba de toată lumea, ci de Philippe. Va deveni un afacerist; nu pentru asta l-am crescut.

André cugeta:
- Este greu pentru un tânăr să aibă nişte părinţi care s-au afirmat. Nu îndrăzneşte să creadă că dacă merge pe urmele lor i-ar putea egala. Preferă să mizeze pe altceva.
- Philippe începuse foarte bine.
- Îl ajutai tu, lucra în umbra ta. Să fim sinceri, fără tine nu ar fi ajuns departe şi este destul de perspicace ca să-şi dea seama de asta.

Dintotdeauna existase opoziţia asta surdă între noi în ceea ce-l privea pe Philippe. Poate că lui André îi fusese ciudă că el alesese literele, şi nu ştiinţele; sau intra în joc clasica rivalitate dintre tată şi fiu: îl considerase întotdeauna pe Philippe un mediocru, ceea ce era o modalitate de a-l orienta către mediocritate.
- Ştiu, i-am spus. Tu n-ai avut niciodată încredere în el. Şi dacă se îndoieşte de el însuşi este pentru că se vede prin ochii tăi.
- E posibil, spuse André pe un ton împăciuitor.
- În orice caz, responsabila principală este Irène. Ea este cea care îl împinge. Ea doreşte ca bărbatul ei să câştige bine. Şi se bucură nespus să-l îndepărteze de mine.
- A, nu face acum pe soacra. Irène e absolut normală.
- Nu zău? A spus nişte enormităţi.
- I se mai întâmplă. Dar uneori este răutăcioasă. Asta dovedeşte mai degrabă un dezechilibru afectiv, nu o lipsă de inteligenţă. Pe de altă parte, dacă ar fi interesat-o banii mai presus de toate, nu s-ar fi măritat cu Philippe, care nu este bogat.
- Şi-a dat seama că ar putea să devină.
- În orice caz, l-a ales pe el, şi nu pe un mic snob oarecare.
- Dacă o placi, foarte bine pentru tine.
- Când ţii la cineva, trebuie să acorzi puţin credit şi celor pe care îi iubeşte.
- Aşa este, i-am răspuns eu. Însă Irène mă descurajează.
- Trebuie să ţii seama de mediul din care a ieşit.
- Din păcate, nu iese deloc din el.

Burghezii ăştia putred de bogaţi, influenţi, importanţi mi se par chiar mai detestabili decât mediul frivol şi monden împotriva căruia se revoltase generaţia tinereţii mele.

O clipă, am rămas tăcuţi. Dincolo de fereastră, reclama luminoasă se schimba când în roşu, când în verde, ochii zidului imens străluceau. O noapte frumoasă. Aş fi coborât cu Philippe să bem un ultim pahar la o terasă... Era inutil să-i sugerez lui André să vină să facem o plimbare, se vedea clar că începe să i se facă somn. I-am spus:
- Mă întreb de ce s-a însurat Philippe cu ea.
- Ei, din afară nu înţelegem niciodată lucrurile astea.

Mi-a răspuns cu un aer indiferent. Avea chipul obosit, îşi ţinea degetul pe obraz, în dreptul gingiei: un tic pe care-l dobândise de ceva timp.
- Te dor dinţii?
- Nu.
- Atunci de ce îţi pipăi gingia?
- Verific dacă nu mă doare.

Anul trecut îşi lua pulsul din zece în zece minute. Este adevărat că fusese puţin hipertensiv, dar în urma unui tratament s-a stabilizat la 17, ceea ce este perfect pentru vârsta noastră. Continua să-şi ţină degetul pe obraz, avea ochii goi, făcea pe bătrânelul, până la urmă mă va convinge că e cu adevărat unul. O clipă m-am gândit oripilată: "Philippe a plecat, iar eu îmi voi sfârşi viaţa alături de un boşorog!" Îmi venea să urlu: "Opreşte-te, nu vreau!" Ca şi cum m-ar fi auzit, mi-a zâmbit, a redevenit el însuşi şi ne-am dus la culcare.

Doarme şi acum; am să-l trezesc, vom bea un ceai negru, foarte tare. Dar dimineaţa de astăzi nu seamănă deloc cu cea de ieri. Trebuie să mă obişnuiesc cu gândul că l-am pierdut pe Philippe. Ar fi trebuit să ştiu asta. M-a părăsit în momentul în care m-a anunţat că se căsătoreşte; de când s-a născut: o doică m-ar fi putut înlocui. Ce mi-am închipuit, oare? Fiindcă era exigent, am crezut că-i sunt indispensabilă. Pentru că este uşor influenţabil, am crezut că l-am creat după asemănarea mea. Anul acesta, când îl vedeam cu Irène sau în familia socrilor, atât de deosebit faţă de cum era cu mine, mi se părea că se pretează la un joc: eu deţineam adevărul lui. Dar a ales să se îndepărteze de mine, să rupă complicităţile noastre, să refuze viaţa pe care, cu preţul atâtor eforturi, i-o construisem. Va deveni un străin.

Ia te uită! Eu, acuzată adesea de optimism orb de către André, poate că îmi fac griji din nimic. Nu consider în nici un caz că în afara universităţii nu există salvare şi nici că a-ţi da doctoratul ar fi un imperativ absolut. Philippe a spus că nu va accepta decât un post interesant... Dar nu am încredere în situaţiile pe care tatăl lui Irène le-ar putea oferi. Nu am încredere în Philippe. S-a întâmplat de mai multe ori să-mi ascundă unele lucruri sau să mă mintă, îi cunosc defectele, ştiu că port o parte din vină şi chiar mă înduioşează, aşa cum s-ar întâmpla cu o neplăcere fizică. Dar de data asta sunt revoltată că nu m-a ţinut la curent cu proiectele lui. Revoltată şi neliniştită. Până acum, când mă necăjea, ştia întotdeauna cum să mă împace: nu sunt sigură că de data asta va reuşi.

***

Povestiri stranii

Giovanni Papini
Povestiri stranii

Traducere din italiană, note şi postfaţă de Mihai Banciu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro
 
Giovanni Papini s-a născut în 1881 la Florenţa, unde a urmat cursurile şcolii elementare, apoi, vreme de patru ani, cursurile Şcolii Normale. Autodidact fervent, îşi satisface pasiunea pentru enciclopedism cu cărţi din bibliotecile florentine. Începe de timpuriu o vastă activitate publicistică, întemeind reviste literare şi filozofice şi colaborând la cele mai importante cotidiene şi reviste italiene. Debutează editorial în 1906 cu volumul de proză scurtă Il tragico cotidiano (Tragicul cotidian) şi cu eseul Il crepuscolo dei filosofi (Amurgul filozofilor), în care dezvoltă pentru prima dată tema iraţionalismului vitalist. Traduce lucrări ale unor importanţi filozofi (G. Berkeley, A. Schopenhauer), editează operele unor gânditori italieni (T. Campanella, P. Sarpi, F. Guicciardini) şi antologii de literatură italiană. Îi apar mai multe volume de proză scurtă, între care Parole e sangue (Cuvinte şi sânge) şi Buffonate (Bufonerii). În 1912 publică romanul autobiografic Un om sfârşit (Un uomo finito), iar în 1915 volumul de eseuri Maschilità (Bărbăţie); un an mai târziu, publică volumul de eseuri Stroncature (Demolări), al cărui titlu exprimă furia critică a generaţiei sale. În deceniul al treilea, publică în paralel mai multe volume de eseuri - între care Storia di Cristo (Istoria lui Cristos), expresia reconvertirii sale la catolicism - şi de poezie, iar în 1931 romanul Gog, cea mai celebră carte a sa. În timpul regimului mussolinian, devine membru al Academiei Italiene şi director al Institutului Naţional de Studii asupra Renaşterii. Vederea din ce în ce mai slăbită îl obligă în cele din urmă să-şi dicteze textele, dar publică portrete şi monografii dedicate unor artişti italieni şi străini, eseuri şi articole în presă. Marginalizat după război, continuă să publice proză, eseuri şi articole. În 1951 îi apare Il libro nero. Nuovo diario di Gog (Cartea neagră. Nou jurnal al lui Gog), iar în 1954 Povestiri stranii (Strane storie). Moare în 1956.
 
***

Povestiri stranii este un volum reunind douăzeci şi două de proze scrise de Giovanni Papini în prima tinereţe. El a fost alcătuit de autor însuşi în 1954, cu doi ani înainte de moarte, ca un soi de privire retrospectivă asupra vastului ocol care i-a fost viaţa.

Povestirile sunt scrise cu elan juvenil, adesea la persoana întâi, chiar când nu au nimic autobiografic. Şi, cunoscând furia confesivă a autorului lor, nici nu se putea altfel! Într-adevăr, majoritatea eroilor acestor povestiri stranii ale lui Papini  - fie că e vorba de personaje literare sau mitologice, fie că e vorba de femei şi bărbaţi obişnuiţi  - îşi mărturisesc întâmplări din viaţa de zi cu zi, gânduri şi frământări care ar putea fi ale oricăruia dintre noi. Autorul ştie însă întotdeauna să pună totul într-o lumină inedită, să dezvăluie adâncurile nebănuite ale fiinţei omeneşti ascunse sub banalitatea vieţii, să sesizeze fantasticul existenţei comune a omului: "Am dorit să fac astfel încât fantasticul să izvorască din însuşi sufletul oamenilor, mi-am imaginat că îi provoc să gândească şi să simtă într-un mod neobişnuit în faţa unor fapte obişnuite. În loc să-i conduc în mijlocul unor peripeţii bizare, în lumi nemaivăzute, în mijlocul unor evenimente incredibile, i-am pus dinaintea faptelor vieţii lor obişnuite, cotidiene, comune, şi i-am făcut să descopere ei înşişi tot ce în ea e misterios, grotesc, terifiant. Am pus nişte oameni cu o conştiinţă mai ascuţită şi mai vastă, cu un simţ mai rafinat şi în acelaşi timp aproape ingenuu pueril, în mijlocul propriei lor existenţe, dinaintea propriei lor lumi."

"Povestirile din acest volum au fost scrise în primii ani ai secolului. Ca atare, arată multe semne ale tinereţii şi îndeosebi mania noutăţii până la extravaganţă, a paradoxului până la absurd, a răsturnării până la delir. Există, de asemenea, multă candoare alături de frenezia intelectualistă; în plus, există, ici-colo, o lipsă de prejudecăţi a unui moralist naiv, care uneori se salvează în comic şi în satiră. Şi, în sfârşit, există, dacă nu mă înşel, puţină poezie." (Giovanni Papini)

"Continui să-l iubesc pe Papini întreg, aşa cum e. Cred că nu e mai mare elogiu - pe care îl poţi aduce unui scriitor - decât acela de a mărturisi că îl iubeşti întreg, deşi te despart de el şi ideile, şi tensiunea temperamentală, şi criteriile religioase sau morale. Înapoia acelor treizeci de volume se află un om revoltător de viu şi de întreg. Miile de cărţi pe care le-a citit nu l-au schimbat. Ideile pe care le-a promovat şi le-a abandonat pe rând nu l-au secătuit. Opera vastă pe care a scris-o nu a izbutit să-l fixeze, să-l oprească pe loc, să-l predea complet istoriei moarte. [...] Papini nu poate scrie «capodopere». Este şi va rămâne el însuşi în orice pagină scrisă şi, dacă citeşti numai o parte, rişti să nu înţelegi nimic, să crezi că acest geniu fără pereche este un simplu «literat»." (Mircea Eliade)

"Povestirile din prezentul volum - adevărat inventar de răspunsuri la întrebări ce-l frământă dintotdeauna pe om - îşi păstrează prospeţimea intactă, dovadă a faptului că temele eterne şi scrisul inspirat conferă capodoperei perenitate..." (Mihai Banciu)

Linie

Fragment
Omul care s-a pierdut pe sine

I
N-am fost niciodată pasionat de baluri şi de măşti şi nu ştiu cum de i-am răspuns afirmativ domnului Secco, care m-a invitat la o petrecere de-a sa, în ultima noapte de carnaval. Unicul motiv, cred, a fost acesta: că toată lumea trebuia să se îmbrace într-un domino alb şi-o mască neagră şi să danseze fără să vorbească. M-am dus să văd cum e.

Ce seară neobişnuită! Cine era bărbat şi cine femeie? Pe fiecare chip trona o mască de atlaz - neagră; pe fiecare trup - un mare halat alb. Dansau, cred, chiar bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei, iar nimeni nu vorbea. La o anume oră, dansurile au luat sfârşit şi toţi înmantelaţii aceia s-au pornit în tăcere să colinde de colo-colo, prin saloanele acoperite de covoare, fără să facă zgomot nici măcar cu pantofii; mergeau la braţ ori singuri sau în grup, fără să ştie ce să facă. Tăcerea aceea sub marile candelabre impasibile şi mulţimea în alb-negru erau mai înfricoşătoare decât o liturghie nocturnă pentru morţi.

Mie, neobişnuit cu ceremonia ţopăitului în perechi, căldura şi oboseala îmi făcuseră rău la cap, astfel încât eram acoperit de o sudoare rece şi tremuram ca şi cum aş fi avut febră. Simţeam o agitaţie, o atare tulburare, încât, de-aş fi avut puterea, aş fi plecat imediat. Mi se părea că sângele cobora încet-încet din creier, că picioarele mi se îndoiau: simţeam o contracţie neliniştitoare în stomac şi în spinare. Eram gata să leşin, îmi închipui, când, ridicându-mi privirea pentru a găsi uşa cea mai apropiată, mi-a apărut dinainte o uriaşă oglindă cu ramă, care se întindea de la podea până aproape de tavan şi acoperea ca lăţime mai bine de jumătate din perete. În oglindă se reflectau toţi travestiţii aceia albi şi negri ce se-nvârteau în sus şi-n jos şi mi-a venit cheful - prostesc capriciu copilăresc - să mă privesc, să văd cum arătam, înveşmântat pentru prima dată în costumul acela caraghios.

Privesc... re-privesc... caut... fixez oglinda... mă sperii. Dar unde sunt, pentru Dumnezeu? Cine sunt? Care e trupul meu, printre toate aceste trupuri, toate la fel? Nu mai exist! Toţi egali, toţi la fel! Oare nu mai sunt în stare să mă regăsesc?

Sunt întors cu faţa către oglindă... dar sunt atâţia cei care şi-o întorc! Eu sunt înalt, însă aproape toţi sunt înalţi şi slabi ca mine! Mă mişc spre a mă recunoaşte, însă toţi se mişcă în jurul meu!

Aşadar, unde sunt eu printre toţi aceştia? Unde este sinele meu între toţi aceşti străini tăcuţi? Toţi albi cu chipurile negre... Iar eu asemeni celorlalţi... Toţi egali, toţi... Dar eu mă vreau pe mine! Vreau să mă caut! Vreau să mă simt pe mine însumi! Să mă văd împreună cu ceilalţi, însă diferit, desprins de ceilalţi! Vreau să mă văd, să fiu eu! M-am pierdut - m-am pierdut pe mine însumi... Unde sunt? Căutaţi-mă, regăsiţi-mă!...

Pe când mă frământam astfel, ochii mi s-au înceţoşat, am simţit cum cad, iar din clipa aceea, pentru multă vreme, n-am mai ştiut şi n-am mai văzut nimic.

II
Când am reînceput să văd şi să vorbesc era a treia zi din Postul Mare. M-am trezit într-un mare coridor lung şi alb, într-un pat de fier, printre nenumărate paturi negre identice; din cearşafurile deopotrivă de albe se iveau chipuri albe şi galbene ca al meu. M-am căutat şi aici: auzindu-mă mormăind, a sosit în grabă un medic îmbrăcat în alb, care m-a privit cu curiozitate şi m-a întrebat care era problema. I-am spus, în câteva cuvinte, că mă pierdusem la o petrecere şi că doream să mă regăsesc cât mai curând posibil. Medicul, după obiceiul acestor creaturi arogante, a rânjit amabil şi mi-a spus să stau liniştit că o să se rezolve. Am priceput însă foarte clar că nu crezuse o iotă din ce-i spusesem, iar în sinea mea începusem să mă gândesc cum să scap de cearşafurile acelea albe şi de patul cel negru.

În ziua următoare au venit alţi doctori, care au fost cu toţii de acord că-mi ieşisem din minţi. Era adevărat, însă nu aşa cum credeau ei. Mă pierdusem pe mine însumi, nu raţiunea. Mintea de-acum nu era a mea, fiindcă pe-a mea o pierdusem odată cu mine însumi, însă era totuşi o minte şi, ca atare, nu eram nebun. Dovadă faptul că pricepeam ce spuneau şi răspundeam fără să greşesc la întrebările lor. Însă nimic n-a mers cu acei neghiobi încăpăţânaţi.

Şi-atunci? M-am gândit să fug: zis şi făcut, după două zile de suferinţă, la ora când oamenii din afară veneau să-i viziteze pe bolnavi, m-am amestecat printre ei şi am ieşit într-o piaţetă însorită, pe care am recunoscut-o imediat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la locuinţa acelui domn Secco, care mă invitase la petrecere, sperând să mă regăsesc acolo, în încăperea aceea. Ajung, trag o dată de şnurul clopoţelului şi vine să-mi deschidă un băietan de slujitor, care nu voia să mă recunoască. L-am îmbrâncit şi am intrat. Domnul Secco era întins pe o bancă şi moţăia, însă s-a trezit la zgomot, a sărit jos, a apucat un baston pe care-l ţinea totdeauna la îndemână, dar, îndată ce m-a recunoscut, m-a copleşit cu mângâieri, şi-a exprimat bucuria că scăpasem, mi-a oferit de băut şi a ascultat foarte serios povestea mea. Domnul Secco nu e doctor şi, ca atare, nu a făcut caz de ceea ce mi se întâmplase. Mai mult, m-a condus prin toată casa spre a mă convinge că nu rămăsesem acolo în noaptea cu petrecerea. Prin urmare, mă pierdusem într-un alt loc! Cine putea şti? I-am cerut domnului Secco numele tuturor celor care veniseră la balul său, iar el mi-a dat lista fără să se lase rugat. Ce amabil şi îndatoritor era în ziua aceea! N-am avut niciodată de ce să mă plâng de domnul Secco, nici atunci şi nici după aceea.

Am plecat din locuinţa lui ceva mai uşurat, dar nu satisfăcut. Oare unde dispărusem? Mi-am amintit de neamţul acela - de Peter Schlemihl - care-şi vânduse umbra şi plecase prin lume s-o caute. Însă el nu pierduse aproape nimic în comparaţie cu mine, care-mi pierdusem sufletul, corpul, tot!

Am colindat prin oraş până la căderea nopţii, privindu-i în ochi pe toţi cei pe care-i întâlneam spre a mă recunoaşte, însă toţi mă priveau chiorâş şi nici unul nu eram eu. M-am dus acasă la cei care fuseseră împreună cu mine la blestemata aceea de petrecere a măştilor albe. Însă unul era plecat, altul nu m-a primi, al treilea m-a repezit, al patrulea voia să cheme paza ca să mă ducă înapoi la spital, al cincilea mi-a dat adresa unui medic, al şaselea m-a sfătuit să folosesc apa rece, al şaptelea m-a primit cu fast, însă n-a vrut s-audă de suferinţa mea, al optulea a negat c-a fost la bal, al nouălea a admis că a fost, însă nu-şi amintea nimic, al zecelea era bolnav şi n-a făcut decât să mi se vaite de inutilitatea purgativelor, al unsprezecelea şi-a amintit foarte bine de petrecere şi mi-a spus că era în salon când a văzut căzând ca moartă o mască, însă nu ştia altceva decât că persoana care leşinase nu era el, al doisprezecelea a pălit când i-am vorbit de bal şi şi-a scos punga oferindu-mi bani, al treisprezecelea...

Ce contează al treisprezecelea! Toate au fost vizite inutile şi conversaţii zadarnice. Iar atunci când, seara, m-am întors acasă, eram în prada disperării şi continuam să mă întreb încet: Unde sunt? Cum oare să mă regăsesc?

III
Cât m-am mai căutat şi în zilele următoare! Am intrat într-o sută de cafenele, mi-am petrecut serile, ici şi colo, în zece teatre; am participat la demonstraţii politice; am asistat la slujbele din Postul Mare; am fost invitat la mese şi recepţii; am mers la cursuri la universitate; m-am amestecat printre oamenii care se plimbau; am stat ceasuri întregi la fereastră ori nemişcat pe trotuar în colţul străzii; m-am uitat şi am fixat cu privirea mii şi mii de chipuri; am urmărit mii şi mii de persoane, totdeauna cu speranţa de a mă regăsi şi obida de a nu mă recunoaşte.

M-am gândit să comand afişe cu descrierea exactă a felului cum arătam înainte să mă pierd şi am păţit-o. La o zi de când anunţurile se aflau pe ziduri, am simţit doi-trei inşi înşfăcându-mă şi zicând: Uite-l, uite-l! El e! Şi, ţipând, m-au dus acasă la mine. Au bătut, au sunat, au strigat însă nu răspundea nimeni. Eu n-aveam nici familie, nici servitoare, deci în casă nu se afla nimeni. Atunci, furioşi, oamenii aceia mi-au dat drumul.
- Blestemat să fii, tu şi cu cine te caută!
- Ce căutare! E o farsă a vreunui trăsnit! Oamenii nu se pierd cum se pierd câinii!

Ajunsesem aproape la sfârşitul Postului Mare şi tot n-aveam nici un semn despre mine, iar fiecare ceas care trecea însemna o speranţă mai puţin. Simţeam că, continuând să trăiesc astfel, cu dorinţa aceea, cu acel chin, aş fi înnebunit de-a binelea şi nu vedeam cale de scăpare. Toată ziua stăteam afară, privind lumea, iar ochii mi se bulbucau de atâta privit; barba îmi crescuse; devenisem costeliv, galben, înspăimântător. Când se întâmpla să trec prin faţa unei oglinzi, întorceam privirile în altă parte ca să nu mă văd. Îmi dădeam seama că bărbaţii, femeile şi mai ales copiii râdeau în spatele meu, iar uneori îmi râdeau în faţă. Multă lume mă întreba, cu un aer compătimitor, dacă eram bolnav. Odată, o femeie în vârstă mi-a dăruit nişte pastile, lăudându-le peste măsură.

Însă nu eram bolnav, nu. Mă doream pe mine însumi! Ce era rău în asta? Toţi oamenii se bucură de acest bun. Fiecare dispune de sine: nimeni nu poate fi deposedat de sine însuşi. De ce nenorocirea aceea imposibilă de a mă pierde mi se întâmplase tocmai mie? Oare ce făcusem s-o merit? Poate pentru că mă dusesem la petrecerea aceea stupidă? Şi atunci, ceilalţi? Şi ei se duseseră şi se întorseseră acasă cu trupul şi cu sufletul lor, iar acum râdeau pe socoteala mea! Şi totuşi, trebuia să existe un mod de a scăpa de-o astfel de năpastă! Cine nu moare se regăseşte. Regăseşti o geantă uzată şi nu poţi regăsi un om? Oare cum de primăria nu se ocupă de aceste cazuri? Dar statul, nu este oare răspunzător de toţi cetăţenii?

Animat de aceste gânduri şi de altele asemănătoare, într-o dimineaţă m-am dus la palatul cel urât al primăriei, am urcat la Oficiul stării civile şi l-am întrebat pe un funcţionar unde se găsea în momentul acela persoana cutare - respectiv eu însumi -, pe care o pierdusem. Funcţionarul mi-a cerut nişte bani şi după ce a căutat puţin mi-a comunicat adresa mea - adresa casei mele! Am încercat atunci să-i explic că, într-adevăr, casa fusese a acelei persoane, însă de câtva timp persoana se pierduse şi că tocmai de aceea întrebam unde aş fi putut să o găsesc. Prostănacul acela n-a vrut ori n-a ştiut să priceapă: mi-a spus că nu se putea ca o persoană să se piardă pe sine şi că, în orice caz, el nu ştia altceva. I-am răspuns că acest lucru era foarte posibil şi că mi se întâmplase chiar mie, iar el, ca funcţionar al primăriei, avea datoria să cunoască unde se găseau toţi locuitorii oraşului, de la primul până la ultimul. N-a fost chip; a început să ţipe, eu să vociferez. Au venit nişte colegi de-ai lui şi m-au scos afară cu forţa.

Când am ajuns sub porticul palatului, mi-au dat drumul, iar eu, în loc să fug, am început să mă învârt în sus şi-n jos foarte furios, cu speranţa că va ieşi cineva care să-mi dea dreptate. Plimbându-mă în acest fel de-a lungul zidului, mi-a sărit în ochi un afiş mare, în partea de sus a căruia scria: Obiecte pierdute regăsite. M-am trezit brusc şi m-am proţăpit să citesc: şapte chei, un portofel cu trei poliţe, un ac cu gămălie de argint, două pince-nez-uri, o Divina Comedie, o geantă de damă, cinci umbrele... un domino alb cu mască neagră.

... Am simţit un fior pe spinare. Dominoul meu? Era o urmă, prima urmă! Am alergat spre încăperea unde se păstrează obiectele găsite şi am întrebat de dominoul meu. Am spus toate amănuntele pe care mi le-au cerut: mi-au arătat costumul meu alb. Era puţin murdar într-o parte, dar l-am recunoscut: era al meu! Îl găsise un tânăr, în prima zi din Postul Mare, dimineaţa devreme, pe strada unde locuia domnul Secco. Pe deplin mulţumit, am făcut un balot, am băgat masca în buzunar şi am alergat către casă.

De ce eram atât de mulţumit? Doar blestematul acela de sac alb fusese cauza principală a nenorocirii mele, iar în clipa aceea nu m-ar fi ajutat cu adevărat să mă regăsesc.

Dar împins parcă de o dorinţă inexplicabilă, îndată ce am ajuns acasă, l-am îmbrăcat în graba mare, mi-am pus pe faţă masca dinaintea unei mari oglinzi vechi, care avea pictate, spre colţuri, nişte romantice flori decolorate.

M-am privit... Iată-mă! Eram eu! Sunt eu! Mă regăsisem. Eram chiar eu, eu în persoană - eu singur. Nu mai erau alţi oameni în jurul meu. Costumul alb era al meu şi simţeam că înăuntrul lui se află corpul meu; masca neagră era a mea şi acoperea într-adevăr chipul meu. M-am recunoscut. Revenisem. Pusesem din nou mâna pe mine. Am râs şi am plâns de plăcere. M-am mângâiat.

Însă din ziua aceea n-am mai avut curajul să mă dezbrac; şi stau mereu în casă, singur, îmbrăcat în dominoul meu alb, cu masca mea neagră pe faţă, spre a fi sigur că nu mă voi mai pierde niciodată.

Al patrulea zid

Sorj Chalandon
Al patrulea zid

Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Scriitorul francez Sorj Chalandon s-a născut la 16 mai 1952 în Tunis. Din 1973 până în 2007 a fost reporter, apoi redactor-şef adjunct la Libération, iar din 2009 este redactor la Le Canard enchaîné. A realizat reportaje despre Liban, Iran, Irak, Somalia şi Afganistan, experienţă pe care a folosit-o din plin în scrierile sale literare. În 1988 a primit Premiul Albert Londres pentru reportajele despre Irlanda de Nord şi despre procesul Klaus Barbie. A debutat ca romancier în 2005, cu Le petit Bonzi, şi de atunci romanele sale au fost recompensate cu numeroase premii literare importante: în 2006, Premiul Médicis pentru Une promesse, în 2008, Premiul Joseph Kessel şi Premiul Simenon pentru Mon traître, în 2011, Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze pentru Retour à Killybegs. Romanul Al patrulea zid (Le quatrième mur) a apărut în 2013.
***
Sinopsis
În viziunea lui Sorj Chalandon, o tragedie jucată pe scenă ar putea opri timpul: cel măsurat în gloanţe, sânge şi lacrimi al adevăratei tragedii, războiul. Georges, student francez de stânga şi propalestinian, se împrieteneşte cu un evreu grec refugiat la Paris, regizor de teatru. În 1982, bolnav de cancer în fază terminală, acesta îl roagă pe Georges să-i împlinească proiectul său utopic de a aduce pacea, măcar pentru câteva ore, în însângeratul Beirut montând Antigona lui Jean Anouilh. Deşi actorii amatori aleşi anume din toate taberele (o palestiniană sunnită, un druz, un maronit, mai mulţi şiiţi, o caldeeană şi o catolică armeancă) acceptă să împartă scena, să dărâme zidurile dintre ei, dar pentru a construi, nu pentru a distruge, războiul se dovedeşte până la urmă mai puternic. O poveste cu iubiri şi prietenii imposibile, un roman de mare actualitate, care nu-l poate lăsa indiferent pe nici un cititor.

O carte de o forţă rară, în care arta transcende, fie şi pentru o clipă, realitatea războiului şi a urii. Al patrulea zid, roman nominalizat la Premiul Goncourt în 2013, i-a adus lui Sorj Chalandon două premii importante: Premiul Goncourt des lycéens şi Premiul Liste Goncourt - le Choix Roumain.

Al patrulea zid este un roman despre "violenţă ca semn al slăbiciunii", cum ar spune unul dintre personajele-cheie, regizorul grec Samuel Akounis, militant împotriva coloneilor în ţara sa şi apoi refugiat la Paris. O pledoarie implicită împotriva violenţei cunoscute de când lumea, de la povestea Antigonei, de pildă: Antigona lui Sofocle, dar şi a lui Jean Anouilh. Pentru a îndeplini ultima dorinţă a prietenului său Sam, Georges, studentul uluit de lumea în care trăieşte, sfâşiat între tradiţie, revoluţie şi datorie, încearcă să pună în scenă piesa lui Jean Anouilh într-un teatru deloc convenţional: teatrul de război din Beirutul anului 1982, în care devine la rându-i actor. Rămânem însă, chiar şi după încheierea acestei cutremurătoare poveşti, cu o întrebare: Antigona cine este? Doar preafrumoasa palestiniană Imane, unul câte unul, actorii imposibilului spectacol printre ruinele Beirutului, Georges ori fiecare personaj al tragediei de pe ţărmurile Mediteranei?

"Fost reporter, Sorj Chalandon cunoaşte atât de bine războiul, încât ştie că nu e nimic de ştiut despre război. Ci doar de simţit. Acest Al patrulea zid al lui se desfăşoară pe firul întins al stupefacţiei pe care o provoacă. Autorul spune că a scris în «tăcerea păcii». Lectura cărţii, în această asurzitoare tăcere, pe când se aud iarăşi zgomotele armelor, este mai mult decât necesară. Şi justă." (Le Figaro)

"Rareori un text de ficţiune a reuşit să surprindă atât de bine intensitatea unui război, folosind tema teatrului ca armă retorică şi politică. Un roman în care se aud inimi bătând şi bubuie lumea." (L'Express)

"Un vis nebunesc, de neimaginat: să pui în scenă Antigona la Beirut. O odisee. Sorj Chalandon, care cunoaşte bine locurile unde fraţii se luptă între ei, profită de această provocare pentru a ne face să simţim furiile lumii şi momentele ei de graţie." (Le Figaro littéraire)
Linie

Fragment

Sam nu a acceptat să mă duc la spital. A aşteptat să scape, mai întâi, de canule. Drept care, timp de trei luni, am aşteptat să îmi telefoneze. Abia în ianuarie 1982, când a înţeles că va purta sondele şi perfuziile până la sfârşitul zilelor, a acceptat să-i trec pragul salonului.

Detest spitalele, mirosul şi curăţenia din ele, privirile deja înceţoşate de semnele morţii. Despre boala lui Sam am aflat din ziare. După repetiţia generală, cele zece spectacole programate cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, după Brecht, fuseseră anulate. Câteva rânduri, prin ziare, explicau cum se puteau recupera banii. El nu-mi spusese nimic.
 
*
Începând din 1979, Samuel Akounis îşi împărţea viaţa între Beirut şi Paris. Prima oară se întorsese în Franţa pentru a ne fi martor la căsătorie. A mai făcut o călătorie pentru a o năşi pe Louise. Sam era ca mine, nu chiar credincios, ci un cartezian rezonabil. Printre ezitările mele, Aurore a reuşit să scobească o nişă. Graţie ei, aşadar, sau din cauza ei, la un an după naşterea fetiţei am trecut pragul bisericii pentru a ne cununa.

Au fost de faţă cei mai buni prieteni ai noştri. Unii dintre ei, ca şi mine, purtau sacou. Un fost coleg de la Jussieu, pe care-l vedeai doar în bluzon, avea acum o cravată în V. De data aceasta, Aurore a purtat rochie albă. Nimeni nu a râs de noi. Aurore era fericită, eu la fel, Louise stătea în rândul întâi, pe genunchii unei prietene. Preotul a vorbit scurt şi la obiect. Nu-i păsa de unde veneam, dar ţinea să fie sigur de locul în care urma să ajungem, de faptul că aveam să rămânem împreună, ea şi cu mine.

Aurore a rostit jurământul. Apoi şi eu. În ziua ceremoniei, robul lui Dumnezeu a fost mai politicos decât reprezentantul Republicii, care ne căsătorise civil. Ne-a cununat cu o bucurie vizibilă, care m-a bucurat şi pe mine. Pe treptele bisericii, prietenii au aruncat peste noi cu orez colorat în roşu. Un suvenir, în ploaie, pentru a scuza tot restul.

În ziua aceea, Sam nu a putut pleca din Liban, dar, oricum, ne-a asigurat că va fi naşul Louisei.
- Dacă tot aţi ajuns până acolo!

Cred că glumea. Numai că, două luni mai târziu, Aurore a luat-o de bună.
- Mi-ai pregătit totul cum se cuvine, i-a şoptit Sam, cu lumânarea în mână.

Îşi înfundase kipa în buzunar. A pus-o pe cap la ieşirea din biserică, ţinând-o pe Louise în braţe pentru fotografie. Tare mai slăbise grecul meu. Îngrozitor. Întorcea din când în când capul pentru a tuşi. Răguşise şi se declara obosit din cauza unei bronşite care nu se mai termina odată. Monta două spectacole în paralel: Brecht la Paris şi Antigona lui Anouilh la Beirut. Într-o zi chiar se scrisese despre el în Libération:
"Libanezii vor putea vedea un grec."

Titlu insolit, dar articol favorabil. În portretul de pe ultima pagină, ziarul povestea biografia lui Samuel Akounis: copilul supravieţuitor, rezistentul grec, evreul ajuns sionist, dar rămas pro-palestinian. Regizorul iubit în anumite cercuri pariziene, fără să fi luat limpede partea vreunuia.
- Sunt un adept al teatrului de bulevard, le răspundea pasionaţilor tragediei.

Drama o considera un cadou pe care îl ambala în burlesc.

În ziar se mai susţinea că ştia la ce uşi să bată pentru a‑şi salva teatrul de buzunar. În definitiv, nimeni nu mai trăia doar din vânzarea de bilete. Aşa că nu îi era ruşine să întindă mâna pe la diverse centre culturale, asociaţii, ministere. "Ar fi putut rămâne liniştit aici, se explica în Libération, însă Libanul l-a tras de mânecă." Dar şi Antigona îl vrăjise. Numai că jurnalistul nu mai avea cum să fi ştiut şi asta.

Sam îşi dorise dintotdeauna să pună în scenă opera neagră a lui Anouilh într-o zonă de război. Să ofere câte un rol fiecăruia dintre beligeranţi. Să împace şi capra, şi varza. Mai întâi se gândise la Grecia de acum, ieşită de sub zodia conflictului, unde ar fi amestecat foşti oprimaţi şi foşti opresori, într-o unică reprezentaţie, în teatrul lui Dionysos de pe pantele Acropolei. Îşi închipuia publicul aşezat printre buruieni şi pietrele antice, în lumina lunii de vară. "De ce Antigona?", întrebase jurnalistul de la Libération. "Pentru că în text este vorba despre pământ şi despre mândrie", răspunsese Samuel Akounis. O găsise şi pe Antigona, o actriţă grecoaică trecută prin puşcărie. Şi personajul Doica, mama unui militant dispărut. Atâta doar că prietenii lui consideraseră ideea detestabilă.
- În concluzie, o să amesteci călăii cu victimele, îl acuzase un comunist.

Făcuse tot ce putuse pentru a convinge şi un ofiţer pensionar şi o asociaţie a poliţiştilor. Nu cumva aveau copii care făceau teatru? Părinţi, poate? Prieteni? Degeaba însă a dat anunţuri prin ziare, alegându-se şi cu ameninţări cu moartea. În ianuarie 1976, a renunţat. Şi a supravieţuit închiriindu-şi Micul Diomedes unor actori de stand-up de toată jalea.

Într-o seară a venit la mine tulburat, abia mai respirând. Nişte libanezi creştini atacaseră mahalaua palestiniană Quarantaine, din Beirut. Treizeci de mii de amărâţi, înghesuiţi în nişte barăci acoperite cu tablă. După bombardarea cartierului, miliţiile trecuseră la selecţie, sfărâmând cohortele de drapele albe. Femeile şi copiii în stânga, bărbaţii având vârsta potrivită pentru a putea folosi o armă, în dreapta. Sute de morţi. După care zona a fost dinamitată, în aşa fel încât suflare să nu mai existe şi nimic să nu mai crească. Două zile mai târziu, palestinieni, libanezi şi voluntari din afara ţării au intrat în Damour, un orăşel creştin aflat la sud de Beirut. Copii, femei, bărbaţi. Cei vii ucişi, cei morţi, cu mormintele profanate. Supliciul unui oraş pentru martiriul unui cartier.

Îmi aduc aminte chipul lui Sam: prăbuşit, plin de durere şi înfierbântat totodată. L-am simţit, am ştiut. Tocmai descoperise scena pentru Antigona. Febra aceea i-a circulat luni de zile prin vine. Îşi căuta actorii. A contactat Ambasada Franţei, Consulatul, Centrul Cultural, Asociaţia Franceză pentru Acţiune Artistică, diferite ONG-uri şi cluburi de ambele părţi ale liniei frontului. Mai întâi de la musulmani. O trupă de tineri sunniţi din Hamra. Apoi un grup de şiiţi de la un teatru Ta\'zieh care nu avea în repertoriu altceva în afară de moartea profetului Husayn. Sam a mai descoperit şi o companie palestiniană, la Shatila, care şi ea juca tot timpul acelaşi poem al lui Mahmud Derviş. Cu timpul şi fără a-şi pierde răbdarea, a dibuit în munţi şi două asociaţii de spectacole ale druzilor. Apoi actori creştini în cartierul Achrafieh din Beirut şi în Deir-al-Qamar.

Le-a spus tuturor doar că era grec, regizor şi că îşi dorea să monteze Antigona în Liban. Fiecare dintre comunităţi a crezut că era singura solicitată. Sam nu putea să-şi explice proiectul prin scrisori. Aştepta întrevederile pentru a-l expune pe larg. La sfatul Ambasadei Greciei, a anunţat şi Ministerul francez al Culturii şi autorităţile religioase locale. În acelaşi timp, a anunţat guvernul libanez.

La fiecare scrisoare, cu acelaşi text de fiecare dată, a adăugat atât dovada cesiunii drepturilor de autor, autorizarea reprezentării, cât şi o recomandare semnată de mai mulţi directori de teatru. Şi, mai ales, câteva cuvinte binevoitoare semnate chiar de Jean Anouilh.

Sam a aşteptat răspunsul zile de-a rândul. Săptămâni, apoi. După patru luni, au răspuns creştinii. Apoi şiiţii. Trei fraţi. Răspunsul druzilor a venit în iulie 1976. Şi al sunniţilor în noiembrie.

Toţi erau de acord să-l primească pe grec.
Şi îşi doreau să afle ce aştepta omul acesta din partea lor.
 
*
Sam era singur în salon. Vorbea cu glas stins. Îşi cerea scuze. Da, aşa e, ar fi trebuit să-mi spună că e bolnav. Încă de când sosise în Franţa avea dureri toracice, de cap şi de articulaţii şi respira cu greutate.
- Nu am fumat în viaţa mea.

Aşa că s-a gândit la torturile la care a fost supus, la gazele inhalate. Într-o zi, după ce îşi pierduse puterile urcând scările, scuipase sânge.
- Nu-mi place pata asta, zisese radiologul.

Şi nici că Sam ajunsese atât de târziu la consultaţie.

Şi-a pierdut pofta de mâncare, a slăbit. La Beirut era sub supravegherea medicului Ambasadei Greciei. La Paris, îl urmărea un prieten oncolog. Nu mai putea fi operat. Chimioterapia a făcut-o degeaba. Pe lângă plămâni, fusese afectat şi ficatul.
- Îmi vine să vărs.

Asta a spus. Şi că-i explodează tâmplele, că parcă ar fi avut carton în gură şi că toată limba îi era plină de afte.

Mi-era ciudă pe el. Şi pe mine. Sfârşitul mişcării studenţeşti de rezistenţă ne despărţise. Viaţa avusese grijă să ne împrăştie. Sam mi-a dat şi adresa lui din Beirut şi numărul de telefon, dar nu l-am sunat niciodată. Exista, şi pentru mine asta era de ajuns. Îmi ziceam că prietenia noastră se hrănea chiar din acea distanţă, dar m-am înşelat. Am pierdut trei ani din fiinţa lui.

M-am ridicat. Fereastra dădea, în depărtare, spre autostrada de centură. Iarna pusese stăpânire pe oraşul care tremura sub gheaţă. Samuel a surâs. Se uita la vizitatori ca un regizor care împarte rolurile.

Era, de pildă, contrariatul, care nu îndrăznea să-l privească în ochi de teamă că ar putea lua şi el boala. După privirile aceluia, Sam îşi putea constata propria ruină. Contrariatul îi mângâia aşternutul, nu mâna. Şi nu stătea mult în salon. Fiindcă îi era prea cald. Dar se va întoarce el repede. Sigur săptămâna viitoare. Poate.

Pe urmă, îngrijoratul.
- De unde-ai ştiut ce ai?

Fiindcă şi pe el îl doare capul, braţul, tuşeşte, se sufocă. Sam trebuia să-l liniştească. Ar fi de mers la o consultaţie? Da, bună idee! Mai ales că îngrijoratul mai şi fumează, or Sam nu s-a atins în viaţa lui de vreo ţigară. Un doctor de încredere? Ai un stilou?

Mai era şi cel care ştia. Care trecuse, la rândul lui, prin aşa ceva, drept care cazul lui ocupa tot locul. Compara. Sora lui scăpase ori ba? Nu, suferise spre final.
- Nu ţi-ai luat pompă pentru morfină? E aiurea, zău! Găseşti peste tot în zilele noastre!

Măsura încăperea în lung şi-n lat, supraveghea ca un profesionist infirmiera venită să schimbe perfuzia. Nu spunea vorbe bune, nu compătimea, pur şi simplu se înscria brusc în protocol.

Turistul, apoi. Cel ce nici nu băga în seamă patul. Cel care trecea ca vântul pe lângă bolnavul de cancer şi, abia intrat în salon, fugea la fereastră pentru a admira peisajul.
- Băi, dilimane, hai că n-au de ce să te-apuce dracii p‑aici!

Făcea şi el, turistul, ce putea. Zâmbea. Făcea cu ochiul. În cap îi urla groaza. Când a intrat, s-a şi văzut pe el întins în patul de spital şi imaginea asta l-a bântuit până a doua zi dimineaţă.
- Eu ce gen de vizitator sunt?
- Tu? Prietenul care a întârziat. Şi, deci, s-a înfuriat.

Sam mi-a zâmbit. Îi căzuseră câţiva dinţi. Pielea i se îngălbenise, ochii i se afundaseră în orbite şi erau încercănaţi, cu vinişoare sparte şi însângerate, de parcă ar fi încasat o lovitură. Dosul palmelor era plin de pete maronii. Unghiile se închiseseră la culoare, mai că se înnegriseră. Sam al meu... Din uşă nu l-am recunoscut. Mi-am oprit, totuşi, lacrimile. Se ofilise de când nu-l mai văzusem.
- N-ai nici o vină, pricepi?

Sigur că pricepeam. Şi-a deschis palma. I-am luat-o într‑a mea. Niciodată nu îmi ţinusem prietenul de mână, ci doar îl privisem.
- Ce pot să fac pentru tine?

A ridicat ochii.
- Mult. Mult poţi face.

M-am apropiat. Mirosea iute a eter şi a eucalipt. Era nebărbierit de mai multe zile. L-am mângâiat cu dosul palmei pe obraz.
- Ştii de ce nu am purtat niciodată barbă şi plete?

Am clătinat din cap. Nu. Nu ştiam. În tinereţe, în ziua în care tata a afirmat că Frank Zappa seamănă cu o maimuţă, mi-am lăsat mustaţă. Fiindcă îmi plăcea muzica lui. Aşa că am decis să arăt ca el.
- La Salonic, naziştii le tăiau barba evreilor bătrâni, a continuat Sam cu voce şuierătoare. O făceau în mijlocul străzii, pentru a-i umili. Pe fii îi obligau să măture trotuarul cu şepcile, iar taţilor le tăiau bărbile.

Prietenul meu făcea economie de respiraţie. Nu mai vorbea, ci expira cuvintele.
- Tata a fost arestat de nemţi la Salonic, în iulie 1942. A fost dus în Piaţa Libertăţii alături de alte câteva zeci de mii. Au fost strânşi în plin soare şi obligaţi să facă o gimnastică stupidă: drepţi, pe vine, drepţi, mâinile sus, capul la fel. Tata purta barbă şi perciuni. Un soldat SS le-a tăiat, pe urmă le-a ras doar un obraz, practic i-a jupuit cu un cuţit. Cei mai mulţi dintre bărbaţi au fost duşi la muncă în folosul comunităţii. Tata, însă, avea sânge pe cămaşă, aşa că ni l-au trimis acasă, un fel de amânare cu opt luni a pedepsei.

Când coloneii greci au interzis bărbaţilor portul bărbii şi al pletelor, am hotărât să nu le las niciodată dreptul de a‑şi bate joc de mine. Aşa că m-am tuns şi m-am pieptănat îngrijit, m-am bărbierit şi am purtat mereu sacou în oraş. Chestie care i-a pus pe gânduri pe tovarăşii tăi atunci când ne-am cunoscut.

Sam a închis ochii. Era epuizat. Dorea să-mi vorbească despre Beirut şi despre Antigona. Trebuia să mă întorc repede să-l mai văd. Zicea că viaţa abia de-i mai pâlpâie printre pleoape. Atunci, mâine?

Fiica lui Hokusai

Katherine Govier
Fiica lui Hokusai

Traducere din engleză de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Scriitoarea canadiană Katherine Govier  s-a născut pe 4 iulie 1948 la Edmonton, Alberta. A studiat la University of Alberta şi York University. Este autoarea a nouă romane şi trei volume de proză scurtă, pentru care a primit mai multe distincţii literare.

Dintre romanele sale amintim Hearts of Flame (1991), Angel Walk (1996), The Truth Teller (2000), Creation (2002), Three Views Of Crystal Water (2005). Romanul Creation (dedicat celebrului ornitolog şi pictor John James Audubon) a figurat ca New York Times Notable Book of the Year în anul 2003.

Katherine Govier este editoarea a două antologii de proză scurtă (Without a Guide: Contemporary Women's Travel Adventures, 1999, şi Solo: Writers On Pilgrimage, 2003). S-a remarcat, de asemenea, ca autoare a unor eseuri despre artă şi a unor scenarii pentru televiziune şi radio. Între 1997 şi 1998 a fost preşedinta PEN Canada.

Romanul Fiica lui Hokusai (The Ghost Brush, 2010, publicat în SUA sub titlul The Printmaker's Daughter, 2011) dezvăluie portretul enigmaticei pictoriţe Oei. Trăind în umbra tatălui sãu, maestrul stampei japoneze Hokusai, Oei a lăsat în urmă o serie de opere care, dacă i-ar fi fost recunoscute, i-ar fi asigurat posteritatea unui mare artist.

Katherine Govier a câştigat Toronto Book Award (1992), Marian Engel Award (1997) şi s-a aflat de două ori pe lista scurtă la Trillium Book Award.

***
Sinopsis

În ultimii ani de viaţă, lovit de paralizie şi aproape incapabil să mai ţină pensula în mână, Hokusai e ajutat să picteze de fiica sa, Oei, multe dintre creaţiile lui târzii aparţinându-i de fapt acesteia, spun istoricii artei. Astfel, în spatele aprecierii şi recunoaşterii generale de care se bucură opera maestrului japonez, autor al celebrului Val de la Kanagawa sau al celor Patruzeci şi şase de privelişti ale Muntelui Fuji, se scrie povestea unei vieţi neîmplinite, a unei pictoriţe de talent, cu un stil propriu, sfâşiată între dragostea şi veneraţia faţă de tatăl ei, pasiunea de a picta, dar şi conştiinţa propriei valori. Fără să se complacă în existenţa banală şi cenuşie a femeilor din epocă, Oei îşi va trăi cu aceeaşi intensitate destinul artistic, poveştile de iubire şi prietenia de-o viaţă cu Shino, datorită căreia va pătrunde în culisele Yoshiwarei, cartierul plăcerilor, şi va cunoaşte viaţa plină de tristeţe şi privaţiuni a gheişelor şi curtezanelor. Urmărit pas cu pas, de la copilăria fascinantă alături de un tată care îi insuflă pasiunea pentru pictură până la moartea acestuia, survenită din pricina invidiei discipolilor, destinul lui Oei e înfăţişat într-o naraţiune de mare forţă, plină de dramatism şi culoare, evocând adesea arta maestrului japonez.

Amintind de Fata cu cercel de perlă a lui Tracy Chevalier, romanul Fiica lui Hokusai este o reconstituire, amplă şi palpitantă totodată, a vieţii pictoriţei japoneze Oei.

Încă din copilărie Oei i-a stat alături tatălui ei, pictorul Hokusai, în atelierul său. Într-o epocă în care rolul femeii era exclusiv domestic, reducându-se la slujirea soţului şi îngrijirea copiilor, Oei e o tânără inteligentă, talentată şi plină de personalitate, care visează la un viitor privilegiat. În scurt timp, ea îşi depăşeşte menirea de simplu ajutor al celebrului său tată, mai ales că acesta o iniţiază el însuşi în lumea pitorească, plină de erotism, dar şi de violenţă a gheişelor şi curtezanelor din Yoshiwara, pe care Oei va ajunge să o redea în stampele ei pictate în culori inconfundabile.

"De la lumea pestriţă şi efervescentă a bordelurilor, atelierelor de pictură şi teatrelor kabuki la lumea rurală, romanul extraordinar de bogat în detalii, plin de acţiune, tulburător al lui Katherine Govier e populat de personaje vii şi încărcat de amănunte spectaculoase din istoria Japoniei şi din vieţile cumplit de grele ale femeilor şi artiştilor." (Booklist)

"Katherine Govier uimeşte prin capacitatea ei extraordinară de a trata teme mari ocupându-se totodată de dramele mărunte ale personajelor. Un roman strălucit, foarte emoţionant, care porneşte de la o cercetare minuţioasă." (Publishers Weekly)
Linie

Fragment

Drumul care ne aştepta a doua zi era la fel de lung. Mă uitam la cei care treceau pe lângă noi călare pe cai de samar, dar nu îndrăzneam să-l întreb pe tata dacă am putea avea şi noi unul. Ne dădeam la o parte atunci când din spate se apropia un kago al vreunui negustor bogat, purtat pe umeri de servitori cu muşchii umflaţi şi ochii ieşiţi din orbite. După ce am mers vreme îndelungată, ne-am aşezat pe marginea drumului. M-am întins pe iarbă în timp ce tata desena trei copii grăsuni de ţăran care înălţau un zmeu pe câmp.
- Unde e marea?
- Ţi-am mai spus. Aproape am ajuns. Nu-i simţi mirosul?

Am adulmecat aerul. Într-adevăr, avea alt miros. Mirosea a sare.
- O să-ţi placă. E o lighioană uriaşă, care doarme şi se trezeşte. Urlă şi geme, dar e propriul ei stăpân.
- Şi unde ai să găseşti un editor?
- Nu mai vreau să aud de editori. Am să desenez cărţi de joc cu poeme şi am să le vând eu însumi. Am să pictez volume cu imagini hazlii pentru femeile bogate.

Ceva mai încolo am dat de o ceainărie. Alături se afla un atelier unde un bărbat şi membrii familiei lui ciopleau amulete de lemn cât degetul mare al mâinii, numite netsuke. Hokusai i-a desenat. Eu m-am uitat la amulete - un Buddha gras, o vulpe, o pisică adormită, o sobă. Mi-aş fi dorit şi eu una. Aş fi putut să o ţin în palmă şi să o strâng în pumn. Aş fi putut să o ascund în chimono, atunci când îl căpătam înapoi. Cu toţii ascundeam obiectele de valoare, nu de teamă să nu ne fie furate, ci fiindcă plăcerile nu ne erau îngăduite. Singurele noastre răsfăţuri erau ascunse, ca de pildă picturile pe care negustorii le comandau pentru căptuşeala hainelor.

Norii se adunaseră şi cerul ne privea ameninţător. Eram doar în a treia zi a noului an. O zi de primăvară, dar rece. În scurtă vreme avea să înceapă să plouă. Am ajuns la un popas. Clădirile întunecate erau înghesuite unele în altele pe ambele părţi ale drumului: hanuri, grajduri şi, deasupra câtorva trepte, un mic templu pentru călători, adăpostit sub porţi roşii. Tocmai când ne pregăteam să intrăm ca să ne aşezăm lângă o sobă fierbinte, a apărut o mulţime de oameni. Bărbatul care împletea din paie apărători pentru copitele cailor îşi rânduia căruciorul. Un vânzător de tăiţei a aprins focul sub un cazan mare, plin cu apă. Nişte ţărani aduceau copii schilozi, bătrâni orbi, femei însărcinate.
- La ce fel de templu am ajuns? l-am întrebat pe vânzătorul de tăiţei.
- Nici un templu, a zis el râzând. Neguţătorii olandezi merg la Edo să se prezinte shogunului. Vor ajunge aici până cade înserarea. Unul dintre ei e doctor.

Olandezii erau singurii străini cărora le era îngăduit să facă negoţ în ţara noastră. Hokusai zicea că din pricină că erau gata să se dezică de cartea lor sfântă, doar ca să-l încredinţeze pe shogun că nu vor propovădui religia zeilor creştini.
- Îmi pare un motiv neîntemeiat ca să ai încredere în cineva, mi-a zis când l-am întrebat.

Mi-am adus aminte de diavolii cu păr roşu pe care îi zărisem prin fereastra înaltă de la Nagasakiya atunci când tata s-a dus să facă desenul. Mi-am amintit cum a răcnit mulţimea când au ieşit pe uşă afară. Mi-am dat seama că şi ei erau tot oameni şi se închinau zeului banilor.

*

Cu patru ani în urmă, un căpitan olandez venise acasă la noi. Îi ceruse tatei să picteze două suluri cu întâmplări din viaţa unui bărbat şi a unei femei din Japonia, de la naştere la moarte. Sulurile erau pentru comandant. Ne-a oferit o sută cincizeci de ryo pe ele. Apoi căpitanul a mai comandat două suluri, pentru el, şi ne-a oferit aceeaşi sumă. A zis că vor rămâne în Edo încă zece zile, nu mai mult, şi că lucrările trebuiau terminate până la plecare.

Era o sumă enormă. După ce a ieşit, noi am dansat în atelier. Ca de obicei, nu aveam bani şi barbarii cu părul roşu ne scoteau din încurcătură. Totuşi, timpul era scurt şi trebuia să punem cu toţii umărul la treabă.

Surorile mele au pisat pigmenţii şi i-au dizolvat în apă. Eu, fiind cea mai mică, spălam pensulele şi făceam tot felul de treburi. Elevii s-au aşezat de-a lungul sulurilor şi umpleau cu culoare acolo unde li se spunea.

Chiar şi aşa aveam de dus la bun sfârşit o muncă enormă, care nu putea fi întreruptă, aşa că abia dacă apucam să dormim. Hokusai voia să facă un lucru de cea mai bună calitate.
- Va trebui să le spunem olandezilor că nu putem termina sulurile în zece zile, a zis în cele din urmă.

M-au trimis pe mine să duc solia. Căpitanul Hemmy a aplecat spre mine capul îmbrăcat într-un norişor de păr creţ, auriu, şi m-a anunţat cu voce tunătoare că olandezii nu mai puteau sta în capitală şi erau nevoiţi să plece fără a mai lua sulurile. Am alergat înapoi la atelier ca să dau teribila veste. Tata s-a mulţumit să mormăie ceva şi a continuat să deseneze clopotele templului, care îi dădeau multă bătaie de cap. Nimic, nici măcar anularea comenzii, nu-l putea abate de la lucru.

Spre norocul nostru, shogunul a tot amânat primirea străinilor. Zilele treceau şi olandezii încă mai aşteptau să fie chemaţi la castel. Noi lucram mai departe la suluri. Shogunul parcă ţinea cu noi, deşi, fireşte, nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Interzisese acest fel de negoţ.

Patru zile mai târziu am terminat pictatul sulurilor.

Am ţinut-o într-o fugă până la Nagasakiya ca să duc vestea. Ni s-a spus să aducem sulurile în aceeaşi zi.

Opperhoofd a fost foarte mulţumit de sulul pictat şi ne-a dat atâţia ryo câţi ne promisese. Dar căpitanul Hemmy şi-a pus ochelarii pe vârful nasului şi a aşezat sulurile unul lângă altul. L-a comparat pe al lui cu al superiorului, desfăşurându-le puţin câte puţin.

Hokusai a ridicat ochii în tavan, a rotit privirile prin cameră. A fluierat o scurtă melodie. A tras un vânt.
- Sunt amândouă la fel? Amândouă făcute de mâna ta?

Hokusai n-a crezut de cuviinţă să-i răspundă.

Căpitanul Hemmy şi-a scos ochelarii de pe nasul lung şi subţire.
- Cred că ale mele sunt copii, a zis. Nu sunt de aceeaşi calitate. Preţul ar trebui să fie pe jumătate.

Era o jignire îngrozitoare.

Fără să scoată o vorbă, neatins în demnitatea lui, Hokusai şi-a strâns chimonoul în faţă, apoi şi-a dres glasul şuierând în felul bine cunoscut. A făcut un pas înainte şi, cu mare grijă, a rulat a doua pereche de suluri, atingându-le doar cu vârful degetelor. N-a făcut o plecăciune. M-a luat de mână şi am ieşit. Uşa mare de lemn s-a închis în urma noastră şi ne-am găsit din nou pe străzile Japoniei.

Acasă mama a luat cei o sută cincizeci de ryo şi i-a cerut şi pe ceilalţi. Tata i-a arătat a doua pereche de suluri.
- A încercat să mă tragă pe sfoară.

Mama a început să ţipe.
- Îţi dai aere de domn, dar te porţi ca un ţăran! Ce te ţii aşa cu nasul pe sus?
- Nu înţelegi nimic.
- Avem nevoie de banii ăştia. Jumătate din ei sunt deja cheltuiţi.

El a ridicat din umeri.
- Vrei să spui că nu-i aşa? Uită-te la copilul ăsta. E flămând!

L-a împins în faţă pe frăţiorul meu. Ori poate credea că nouă, fetelor, nu ne era foame?

În cămăruţele în care trăiam nu aveam cum să ne ferim de certurile lor. Eu şi sora mea ne târam într-un colţ şi ne astupam urechile, dar ţipetele tot le auzeam.
- Unde e neisprăvitul de frate mai mare? Ar trebui să aducă bani acasă!
- Ai grijă, femeie! Dacă blestemi copiii soţiei mele moarte, o să vină diavolii după tine.
- Iar tu, Tokitaro - îi spunea pe numele primit la naştere, ca să-i aducă aminte că nu s-a ales mai nimic de capul lui -, îi iubeşti pe cei morţi, nu pe cei vii. Te iubeşti pe tine, dar nu şi pe credincioasa ta soţie. O sută cincizeci de ryo ar fi scăpat casa asta de mizerie.

Mă rugam să tacă. Dar ea s-a pornit să se văicărească şi mai cu foc, învârtindu-se prin cameră asemenea unui şoim prins de furtună. Până la urmă, istovită, s-a prăbuşit la pământ.
- Furia te secătuieşte de puteri. Eu însă te iert, a spus tata cu glas blând. Aşa eşti tu. Nu mă înţelegi şi nu mă vei înţelege niciodată.

Mama a izbucnit în plâns.
- Care parte a sărăciei noastre crezi că nu o simt? a continuat Hokusai. Frigul şi umezeala? Hainele zdrenţuite? Faptul că lucrez nopţi întregi? Că fata asta face treburi pe care le făceam eu ca băiat? Că, în ciuda faimei de care mă bucur în toată Japonia, noi mâncăm doar orez? Tu oi fi crezând că asta e mizeria, a vorbit Bătrânul mai departe, dar să ştii că se poate şi mai rău. Atunci când un străin, un barbar, se uită cu dispreţ la mine. Când spune că n-am făcut un lucru de calitate.

Până aici vorbise potolit, dar atunci şi-a ieşit din fire. A început să fluture din mâini şi să bată din picior.
- Oricum, e un om rău. Nu are nimic bun în el. Miroase urât.
- Se hrănesc cu carne de vacă, de aia, a zis ea.
- Puţin îmi pasă ce mănâncă.
- Puţin îţi pasă de ce mâncăm noi, i-a tăiat ea vorba ţipând.
- Eu pun preţ pe respect!
- Nu te poţi hrăni cu respect!
- Ba eu pot!

A holbat ochii, s-a aşezat jos cu picioarele încrucişate şi s-a apucat să soarbă şi să clefăie, frecându-şi burta cu palma. Eu mă tăvăleam pe jos de râs. Surorile mele mai mari îl urau fiindcă o lua pe mama peste picior. Iar mama s-a apucat să se văicărească. Fratele meu mai mic stătea cu ochii aţintiţi la focul care abia pâlpâia în vatră. Sakujiro aproape că nu vorbea. Mama îl legăna de pe un şold pe altul, ca pe un săculeţ cu orez. Băieţelul era un mister pentru noi toţi. Eu însă credeam că nu e prost deloc.
- Vezi, femeie, ăsta e neajunsul tău: nu poţi râde.
- Să râd? a strigat mama. Nu, în schimb pot să plâng.

Cu asta s-au potolit vreme de un ceas sau două. Apoi el i-a cerut să-i dea un castron gol la cină, ceea ce ea a şi făcut. El şi-a luat beţigaşele şi ducea mâncarea nevăzută la gură, zâmbind şi făcându-mi complice cu ochiul.
- De încăpăţânat ce eşti nu ţi-o fi nici foame, da' cu mine să ştii că nu merge aşa. Eu simt foamea în burtă.

Nu era greu de înţeles: Hokusai se hrănea cu lucruri nevăzute, cum erau ele, bune sau rele. Nu era o luptă cinstită, recunosc. El era un geniu al zeflemelei. Ştia să se folosească de cuvinte aproape tot la fel de bine ca de pensule. Pe deasupra era şi un actor înnăscut. Adormeam ascultându-i poveştile cu stafii şi mă trezeam auzindu-i glumele. Eu îl înţelegeam pe Bătrân, mama nu.

Mă simţeam deasupra ei. Eu şi tata ne simţeam superiori.

În noaptea aceea am mers la Yoshiwara, nădăjduind să o putem vedea pe Shino.

A doua zi au luat-o de la capăt.
- Fetele tale suferă de frig din cauză că nu avem cărbuni pentru foc. Fiul tău...

A arătat spre băiat. Sakujiro zgândărea focul cu un beţigaş. Pe feţişoara lui nu se citea nimic. Te lua cu fiori când îl priveai, recunosc. Nici măcar ea nu găsea cuvinte să vorbească despre el.
- Pictezi frumoasele alea care sunt de vânzare, în timp ce eu, virtuoasa ta soţie, am doar un chimono...
- Of, mă oboseşti, mă oboseşti, a zis el cu voce blândă, aplecat peste un desen; lucrase toată noaptea. Ca să nu ne mai certăm, hai să zicem că trăim în mizerie. Ce vreau eu să spun e că prefer mizeria umilinţei.
- De ce? s-a înverşunat ea. Umilinţa nu înseamnă nimic pentru mine. E ca un ţânţar pe care îl alungi. Pe când mizeria o simţi în oase.
- Gândeşti ca în vremurile de demult, când nu erau decât ţărani. Au trecut mulţi ani de atunci, s-a întors Hokusai împotriva ei. N-ai nici un pic de mândrie. Mândria ţine de spirit. Al tău unde este?

Mai târziu, când s-au întins pe rogojină şi s-au iubit, i-a vorbit din nou blajin. O împingea în faţă şi o trăgea înapoi, ca pe un pachet de pe care vrei să scoţi învelitoarea. A pus-o în genunchi şi a îngenuncheat în spatele ei.
- Fă aşa şi am să te pictez, i-a spus. Nu asta vrei?
- Nu vreau să fiu în desenele hazlii! a protestat ea.
- Te învăţ eu cum.

El râdea, iar ea plângea. Apoi l-a luat cu binişorul. Eram un copil, dar auzisem multe femei încercând să încânte un bărbat cu vorbe dulci.
- Ia spune-mi, soţiorule, nu-ţi pare rău că n-ai luat cei o sută cincizeci de ryo?

Shino n-ar fi întrebat niciodată aşa ceva.

A doua zi să vezi şi să nu crezi! Căpitanul Hemmy şi garda lui japoneză şi-au făcut din nou apariţia la uşa noastră. M-au pus să-i spun translatorului lor că tata e ocupat şi nu-i poate primi.
- Înţeleg, a spus el. Numai că noi avem multă răbdare.

Au stat la uşă toată ziua. Când s-a înserat, l-am lăsat pe translator înăuntru. A făcut o plecăciune adâncă şi şi-a cerut iertare pentru că Hokusai fusese bănuit a fi făcut o copie. Căpitanul Hemmy se gândise mai bine. Dorea să ia sulurile şi adusese banii.

Tata nu voia să le vândă, ştiam foarte bine. Dar ţipetele mamei nu rămăseseră fără ecou.
- Du-te să cauţi printre cărţile din atelier, mi-a spus. Vezi dacă sulurile mai sunt de vânzare.

M-am dus în camera cealaltă şi m-am jucat vreme îndelungată cu pisicile, după care am adus translatorului sulurile şi povestea s-a sfârşit. Noi ne-am plătit datoriile şi mama a fost fericită o vreme, iar când el râdea, se punea şi ea pe râs.

Mai târziu am aflat că, în lunga călătorie spre Nagasaki, căpitanul Hemmy murise.
- Ooo! Ai văzut? Ai văzut ce s-a întâmplat? Ţi-am spus eu! repeta Hokusai, apoi făcea iar ooo şi aaa. Ai văzut? Ţi-am spus că intrase un spirit rău în el. A pus stăpânire pe el şi l-a dus la pieire. Cred că i s-a tras de la dezechilibrul celor patru grăunţe. Era plin de fiere. Nici măcar medicina occidentală nu l-a putut salva.

Hokusai s-a rugat, a intonat cântece religioase, a luat ierburi chinezeşti şi a tras fum de tămâie pe nas. Voia să se cureţe de spiritul nefast al căpitanului Hemmy.

Mă întrebam uneori ce se întâmplase cu sulurile cumpărate de Hemmy înainte să moară. Nimeni nu ştia. Poate că ajunseseră în Europa, duse de un tovarăş de-al lui. Poate că fuseseră vândute acolo şi aşa se crease faima care avea să ne facă viaţa un pic mai uşoară, înainte să ne-o facă mult mai grea.