Eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund

(foto: Ion Cucu)

Eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund
Ioan Es. Pop în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Dragă domnule Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşel, acesta este primul dialog scris pe care îl aveţi cu un coleg de lume literară, după momentul de anul trecut (2011), cînd aţi făcut public şi aţi asumat episodul de tinereţe al semnării angajamentului cu Securitatea.
M-am gîndit să începem dialogul nostru de pe LiterNet chiar cu acest subiect: pentru a ne elibera apoi de el, pentru a ne desprinde şi a merge spre sfera poeziei pe care o ilustraţi la modul major.
Nu ţin să vorbim despre episodul vechi, pentru că deja aţi oferit elementele şi detaliile necesare. Aş vrea, în schimb, să-mi spuneţi cum vă simţiţi de cînd aţi luat decizia mărturisirii. V-aţi eliberat? Aţi vindecat ruşinea interioară prin suferinţa ruşinii "exterioare", prin faptul că aţi fost arătat cu degetul? V-aţi simţit iubit de unii prieteni, reconfirmat, aşa zicînd, în iubirea lor? Sînteţi acum un om mai vulnerabil sau, dimpotrivă, un om ceva mai tare?
Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire.

Ioan Es. Pop: Am să încep cu sfîrşitul: vă mulţumesc.
Sinele meu mic, de la 4 ani, îi cere iertare sinelui de la tinereţe pentru că, prin spaime, abandonuri, laşităţi, eşecuri, mizerii şi prostii, l-a făcut să greşească într-un mod atît de greu de reparat sau poate ireparabil. Nu, nu-i deloc o metaforă ceea ce spun. Este ruperea în două a celui care refuză realitatea de cel care nu ştie s-o administreze.
În lunile de după ce am făcut publică acea confesiune, dar şi în cele de dinainte, mi-am dorit intens să dispar. Eternitatea nu este doar pozitivă, ci şi negativă. În acele zile, am trăit din greu eternitatea - pe cea negativă, fireşte. Timpul nu mai înainta, iar suferinţa şi remuşcarea nu mai conteneau. Un motiv, poate, pentru care n-am făcut un gest capital - dincolo de laşitate - a fost acela că, după ce i-am dezvăluit fiicei mele, Maria Bianca, un om cu mintea în inimă şi cu inima în minte, intenţia mea, ea mi-a pus trei întrebări: "Pop, ai omorît pe cineva?". "O, Doamne, nu", i-am răspuns. "Ai băgat pe cineva la închisoare?" "Din cîte ştiu eu, nu." "Ştii pe cineva care a avut de suferit de pe urma acelei poveşti?". "Pînă în acest moment, nu, dar voi tot căuta să aflu dacă s-a întîmplat aşa ceva, pentru că incertitudinea mă ucide."
Domnule Daniel Cristea-Enache, ştiu că nimeni nu iartă pe nimeni, dar mai cumplită decît aşteptarea iertării celorlalţi este aşteptarea iertării de sine. Eu nu am vreun duşman în afară, marele meu duşman sînt eu însumi, iar faptul că nu-i pot ierta tînărului care am fost o greşeală greu de măsurat cîtă vreme nimeni n-a oferit un instrument de măsură pentru aşa ceva mă face să cred că, deşi n-am să-l iert niciodată pe acel tînăr, atîta timp cît voi trăi, vom trăi împreună.
Aş vrea să vă spun că fapta mea de atunci ţine, aşa cum o percep eu după atîta vreme de cînd mă tot frămînt gîndindu-mă la ea, nu atît de vinovăţie, cît de păcat. Vinovăţia este juridică, diurnă, explicabilă, asociabilă unor circumstanţe atenuante sau agravante, iar în cele din urmă poate fi stinsă în urma ispăşirii unei sentinţe. În cazul meu, funcţionează mai degrabă păcatul: abisal, de necuantificat, nocturn, originar, imposibil de iertat după un anumit număr de ani, veşnic mustrător. Strălucitor cumva prin aceea că, finalmente, îşi va distruge purtătorul.
Am trăit multă vreme dedublat. Nu poţi face acest lucru la nesfîrşit, căci, pînă la urmă, adevărul îşi ia revanşa, cu toate consecinţele care decurg din asta. Nu vreau să-mi justific viaţa prin poezie, deşi, în cazul meu, poezia descrie cu destulă acurateţe anumite evenimente ale vieţii mele. Sînt un om lucid şi, dincolo de faptul că am făcut şi fac o groază de prostii, am învăţat din fiecare experienţă nefastă. Din cele faste rareori înveţi. Deci voiam să spun că, deşi eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund, dublul meu a spus de fiecare dată adevărul în tot ceea ce am scris.
În anii de dinainte de 1989, la Sighetul Marmaţiei exista un festival de poezie dătător de speranţă pentru cei care, asemenea mie, locuiau într-o lume fără ieşire. Există şi acum, dar pe atunci avea măreţia unicităţii şi aura creatorului său, Laurenţiu Ulici. Şi a celor care trecuseră pe acolo: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Prelipceanu, Matei Vişniec, Cristian Popescu şi foarte mulţi alţi poeţi-emblemă.
Prin 1986 sau '87, nu-mi mai aduc bine aminte, Pop Ioan, profesor ratat la Ieud, a trimis spre jurizare un pachet de texte în care se afla şi iarnă cu mircea, un poem despre viaţă pur şi simplu. Acel Pop, ba nu, acel poem a primit Premiul festivalului. A fost pe atunci şi a rămas şi azi unul dintre poemele-conştiinţă ale mele. L-aş relua aici tocmai pentru a aduce un pic de nuanţă acolo unde asocierea a trei cuvinte urîte poate conduce la lichidarea morală a unui om.

(va urma)
***

iarnă cu mircea

în singurătatea asta în care iarna nu mai am
curaj să fac focul în sobă pentru că soba
scoate mai mult fum decît foc

în fericirea asta provizorie din
noiembrie pînă în martie
ca ieri ştiu că mîine n-o să fie nici mîine decît
tot azi şi azi şi azi şi azi mereu
şi de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru.

e drept, în singurătatea asta nu orice om singur
ar duce-o prea mult, dar sînt
o groază de nimicuri care trebuiesc onorate:
dorinţa de a fi cu orice preţ
neputinţa de a mai iubi şi
ziua de ieri.


dar să-l fi cunoscut pe mircea ai fi înţeles.
ai fi înţeles ce? eu însumi am înţeles foarte tîrziu.
am stat amîndoi atunci o iarnă în apartament
fără lemne am dormit la minus 14 grade
nici n-am vrut să mai scriu de atunci despre altceva.

cît a fost toamnă nu ne-a păsat unde aveam să stăm.
dar mai tîrziu el s-a îmbolnăvit de piept.
am stat toată iarna atunci fără lemne a
fost o iarnă grozav de friguroasă
cînd am stat noi toată iarna fără lemne.

au spus că bem şi că de asta nu
şi de asta nu şi nu ne facem datoria
el a primit ceva la piept şi pe urmă a
venit primăvara şi el a continuat
să tuşească şi i-am spus atunci

ar trebui să nu mai bem şi să fim
dar el a zis că poate l-au secătuit lecturile
şi ei au zis că poate nu ni-i bine de nu
înţelegem că trebuie să.

şi mircea a stat cu capul plecat şi a
tăcut tot timpul şi eu am
tăcut tot timpul şi au crezut
că noi vrem să bravăm
şi cînd a murit în iunie mircea noi am
aflat în septembrie cînd el nu s-a mai

întors la post apoi mi-a rămas
apartamentul numai mie numai mie numai mie
pe toată iarna următoare,
au zis vedeţi domnu pop aveţi
acum apartament aveţi toate drepturile mîine
poimîine sînteţi profesor titular aveţi
concediu zece zile de crăciun şi anul nou dar
după aia vă rog să vă întoarceţi să vă
luaţi lemne de foc în fond treaba dvs.
la vară n-o să aveţi concediu dacă vă
luaţi concediu acum sînteţi încă
stagiar nu e bine să,

aduceţi-vă aminte de mircea zubaşcu anul trecut şi-a
consumat întregul concediu în vacanţa de iarnă d'aia nu şi-a
luat concediu în vacanţa de vară
vedeţi a şi murit de pildă noi pu-
tem anunţa la inspectorat.


i-au spus că tov. zubaşcu vrem să nu plecaţi
din localitate sîmbăta avea o
iubită la borşa credea c-o s-o ia l-a
iubit foarte mult sîmbăta

avea zi metodică n-avea ore să nu plecaţi
din localitate faceţi studiu individu-
al veniţi la opt la şcoală să întăriţi co-
misia metodică a venit vreo

trei săptămîni la rînd pe urmă însă a
plecat de vineri pînă luni dimineaţa
şi atunci au început să se îngrijoreze groozaav.
şi nici eu nu-l ştiam prea bine pe atunci.

pe urmă cînd am stat împreună noi doi
a venit ea la el şiavăzutcănavemlemneşiaplecat
şi el a plecat şi el s-o convingă că noi nu
nu bem şi ea n-a înţeles probabil şi

el s-a întors şi am stat toată iarna la
minus şi ea n-a mai venit şi el
mă chema să bem un coniac să ne încălzim şi
după aia îl chemam să bem un
coniac să ne încălzim şi în
iarna aceea a început să tuşească
cu sînge şi n-a vrut să meargă la

doctor şi cînd a venit primăvara a
continuat să tuşească şi ea n-a mai
venit la noi a început să se încăl-
zească primăvara şi cînd s-a dus la ea ultima dată ea

avea pe altcineva şi el s-a întors şi a
mai stat cîteva zile, pe urmă a plecat iar
fără să zică nimic seara la şase şi cînd am
mers să-l văd la groapă şi am

văzut cum îl duc la groapă mi-am
zis că mîine trebuie să mă întorc să fiu mîine la şcoală cu pla-
nurile de lecţie gata şi pe ea n-am văzut-o cînd a
fost el îngropat ea era la borşa îşi
făcea planuri de lecţie pentru a doua zi.


noi cînd au spus noi am ascultat
şi am făcut ce au spus dar pe urmă iar n-am
făcut ce au spus şi după aia ne-au spus să
nu mai facem din nou şi noi din nou am.

şi cînd ne-au trimis să locuim în apartament
noi ne-am dus şi am stat în apartament
şi am spus că da, o să stăm în apartament
şi n-o să fie nici o problemă dar

cînd am stat în apartament şase luni am
stat două luni în apartament la minus 14 grade
şi ei n-au aflat şi de aceea au spus că
pe noi nu ne şi noi nu şi interesul nostru faţă de

e scăzut şi mai bine n-am fi că aşa poate
nu s-ar mai povesti şi cînd am făcut ce au spus
n-am făcut ce au spus şi cînd el în iunie noi am
aflat abia la 15 septembrie.

Criticul nu m-a înţeles; şi am plîns ca un copil în poala viitoarei mele foste soţii

(foto: Mircea Struţeanu)

Criticul nu m-a înţeles; şi am plîns ca un copil în poala viitoarei mele foste soţii
Ioan Es. Pop în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: Poemul iarnă cu mircea scris de profesorul "ratat" Pop Ioan a primit, în 1986 sau 1987, Premiul Festivalului de la Sighetul Marmaţiei... Cine mai era în juriu, în afara lui Laurenţiu Ulici?
Destul de puţin se vorbeşte, astăzi, despre acest critic literar care a însemnat foarte mult pentru generaţia '90. A descoperit şi a sprijinit mulţi poeţi şi prozatori care ulterior au confirmat.
Cît de importantă a fost întîlnirea cu Laurenţiu Ulici a unui poet ca Ioan Es. Pop? Îi mai datoraţi ceva criticului dispărut, în afara acelui premiu iniţializator?

Ioan Es. Pop: Atunci cînd va reveni din tăcerea lui ostenită marele poet Cristian Popescu, se va întoarce cu adevărat în scenă şi Laurenţiu Ulici, ceea ce nu înseamnă că acesta din urmă l-a susţinut doar pe Popescu sau că doar în asta stă valoarea lui intelectuală şi umană. Îi sîntem datori atît de mulţi, încît întoarcerea lui nu poate fi amînată sine die.
În ceea ce priveşte premiul primit de mine la Sighet, premiu inimaginabil de important pe atunci pentru poeţii nedebutaţi, el are în spate o poveste pe care aş spune-o aici. Coborîm dinspre 1986-1987 spre 1983 sau '84. Pop e profesor în Ieud. La un moment dat, graţie directorului Petre Dunca, el însuşi poet, apare în această comună, binecuvîntată în toate felurile, o echipă de literaţi de seamă de la Bucureşti. Pe scena căminului cultural din localitate, alături de mai mulţi poeţi din judeţul Maramureş, urcă şi Pop şi citeşte trei poeme. Cumva, chintesenţa a ceea ce izbutise să scrie pînă atunci. Pe două dintre ele vi le voi reproduce mai jos, de al treilea nu-mi aduc aminte. Reacţia "bucureştenilor" i-a fost atît de favorabilă acelui Pop, încît o vreme acesta s-a scăldat în amăgirea că e un poet pe bune. Vă reproduc cele două poeme, pe care le credeam poemele mele rugăciune, după care vă zic povestea mai departe:

"el călătorea înainte şi numai el
vedea întunericul. noi ceilalţi
nici n-am privit vreodată mai departe
de călcîiele lui. ne fusese destul să vedem
trandafirul urmei sale pe nisip.

nu l-am întrebat niciodată unde ne ducem deşi
doar el ştia încotro sînt plajele, marea sau
ce trebuia să se afle la capăt.
n-a vorbit nimănui niciodată. acum
sparge timpanele muţenia lui.

treziţi-vă, geme careva, a
murit călăuza - dar noi nu.
la ce ne-am trezi şi cu ce-am mai rămîne
dacă ne-am trezi în întregime?"

Şi:

"ei sînt adînci ca rozele. ca pe nişte frunze
îi mătură gîndul. adu-ţi aminte
de cîtă moarte sîntem în stare
şi în cer cît pămînt e.

dar ei sînt adînci ca rozele toamna.
frunza mîinii căzînd suspină
ca o pasăre pe mediterana -
obositoare a apei lumină.

totuşi, zicea, e prea multă zăpadă.
iarna prin gura lui se ninse.
nu-i mai lăsă nici pe ei să se vadă.
le căzu peste mîini şi le stinse."

Bine, iar cîteva luni mai tîrziu, apare în Ieud, alături de alţi bucureşteni cu renume, Laurenţiu Ulici. Ocazia o reprezenta o manifestare organizată de acelaşi extraordinar Petre Dunca, în casa căruia l-am cunoscut pe poetul Ion Gheorghe. Evenimentul se numea "Codicele de la Ieud" şi reunea, o dată la doi ani, dacă îmi aduc bine aminte, istorici, literaţi şi alţii asemenea, pentru a confirma / infirma faptul că respectivul codice a fost primul manuscris în limba română. Şi, cumva de înţeles, în timpul acelor zile magice, a avut loc şi un cenaclu. Nu la căminul cultural, ci la o stînă aflată la mulţi kilometri depărtare, pe "vîrvuţ de munte".
A venit acolo toată suflarea intelectuală a satului. Urma să citesc alături de alţi trei poeţi din Maramureş. Ziceam că, prin poemele mele, dintre care două au fost deja citate, îl voi da gata pe Laurenţiu Ulici, instanţa supremă a acelui cenaclu ad-hoc. Nu. N-a fost aşa. Criticul n-a vibrat la mine. Nu m-a înţeles, aşa am crezut atunci şi am plîns ca un copil în poala viitoarei mele foste soţii tot drumul pe care l-am făcut cu un autobuz special închiriat, pînă la ajungerea în sat.
Îl duşmăneam pe acel Ulici, dar mai ales eram stîrnit. M-am adunat. M-am dedicat şi mai tare scrisului. L-am descoperit cam în acea perioadă pe Cristian Popescu. Am trăit revelaţii. Mi-am dat seama că iarnă cu mircea, poem scris ulterior întîlnirii de pe munte, putea fi socotit poezie. Plus că, o dată la cîteva luni, îi trimiteam prin poştă lui Laurenţiu Ulici (cît pe ce să scriu "Unici" ) cîte o scrisoare cu texte produse după întîlnirea de pe munte.
Unicul răspuns a venit în clipa în care mi s-a comunicat, atunci, prin '86 sau mai degrabă '87, că mi s-a decernat Premiul Festivalului de la Sighet. Şi acum e timpul să răspund la una dintre întrebările întrebării dumneavoastră: din juriu făceau parte printre alţii - alături de Laurenţiu Ulici - Marin Sorescu, Nicolae Prelipceanu şi Gheorghe-Mihai Bârlea. Sori de-ai mei care nu s-au stins nici astăzi.
Din clipa aceea l-am iubit pe Laurenţiu Ulici. Nu mi-a fost uşor să-i cîştig dragostea bărbătească în jurul căreia gravitează treaba asta femeiască numită poezie (sorry, nu vreau să par incorect politic). E foarte important ca la un moment dat, după multă, multă aşteptare, să primeşti un răspuns bun. Îl vei respecta pe cel care te răneşte, dar îl vei iubi doar pe cel care îţi va oferi, la un moment dat, încrederea lui şi va empatiza cu tine. Aceasta a fost marea şansă a celei de-a doua întîlniri cu Laurenţiu Ulici. Dacă nu vă deranjează, în dialogul nostru, v-aş mai vorbi puţin despre acest om rar, Lanterna din spatele Luceafărului*.

(va urma)

*) După Revoluţie, Laurenţiu Ulici a condus noua serie a revistei "Luceafărul", pînă la moartea lui, în 2000.

La vîrsta asta, n-aş mai putea ajunge la zece mii de semne cu spaţii

(foto: Cato Lein)

La vîrsta asta, n-aş mai putea ajunge la zece mii de semne cu spaţii
Ioan Es. Pop în dialog cu Daniel Cristea-Enache (3)

Daniel Cristea-Enache: Alternaţi, în răspunsurile dvs., un registru "realist" şi referenţial al comunicării - şi unul, dimpotrivă, impregnat de poeticitate. Nemaivorbind de faptul că aduceţi în dialogul nostru versuri şi poeme întregi...
Credeţi că poezia pe care o scrieţi, adică o creaţie a lui Ioan Es. Pop, poate spune mai mult(e) despre autorul ei decît autorul însuşi? Dacă da, cum explicaţi această putere a poeziei?
Aţi scris adesea despre un Pop "de zi" şi un Pop "de noapte". Primul este legat de spaţiul redacţional-publicistic, al doilea, de cel privat-poetic.
Poezia lui Ioan Es. Pop nu poate fi însă şi una diurnă, luminoasă, solară - măcar pe unele secvenţe ale ei?
Dacă nu, de ce nu?

Ioan Es. Pop: Urmare a dialogului nostru de săptămîna trecută, am primit un mesaj încîntător de la o colegă de facultate pe care n-am mai văzut-o de vreo treizeci de ani, dar cu care am schimbat din cînd în cînd mesaje pe cale electronică. Văzuse cele două poeme reproduse în corpul răspunsului meu şi mi-a spus că păstrează două pagini dintr-un număr din revista - pe atunci studenţească - Nord în care au fost ele publicate, alături de alte poeme pe care le credeam pierdute. Am rugat-o să scaneze cele două pagini şi să mi le trimită. Pe pagina din stînga, "Ioan Pop", pe pagina din dreapta, Nicolae Scheianu. Nu mi-ar fi ruşine nici acum dacă aş reproduce aici restul poemelor de acolo, nepublicate vreodată în vreo carte. Nu, nu, staţi, că n-am s-o fac, aşa cum poate v-aţi aştepta după ce în primele două episoade v-am obişnuit cu asta, dar nici nu bag mîna-n foc că mai jos, pe la mijlocul sau sfîrşitul răspunsului, mă voi putea abţine să nu.
Buun, şi-acum să vă repet ce bănuiesc eu despre relaţia asta poezie-poet. Uneori, el poate fi tatăl poeziei, dar întotdeauna, sînt sigur, ea e mama poetului. Poezia îl scrie pe poet şi nu poetul poezia. Sau nu în aceeaşi măsură. Poezia deţine o inteligenţă proprie care nu are de-a face decît rareori şi în destul de mică măsură cu inteligenţa poetului, motiv pentru care ea se autogenerează, se autoscrie. Poate de asta se trezeşte la final autorul că una a vrut şi alta a ieşit. Nu, nu vreau să spun că poetul este un simplu spectator la scrierea poeziei lui, nu, el şi ea interacţionează intens, însă tonul îl dă ea. Luînd din poet acele energii care o pot face mai autentică şi mai plină de mesaj.
La un moment dat, pe la unsprezece ani, poate, după ce citisem cam tot ce găsisem prin biblioteca din căminul cultural al satului şi pe la prieteni, am trăit spaima sinceră că la un moment dat se vor termina toate cărţile lumii şi atunci mie îmi va fi foarte rău, pentru că nu voi avea cu ce înlocui acest drog, iar atunci realitatea pur şi simplu mă va strivi. Mă drogam cu cărţi tot timpul. Trăiam pentru a citi. Orice contact nemediat cu realitatea însemna o mare suferinţă. Încă nu scriam. Doar citeam. Citeam atît de mult, trăiam atît de intens în realitatea cărţilor pe care le citeam, încît am reuşit marea performanţă ca, în clasa a şasea, să rămîn corigent şi în cele din urmă repetent la limba română cu media 2,93. Cine mi-a scris mie acest episod din destin? Cărţile, cine altcineva? Vă mai... amintiţi de "argumentul împotrivă" din petrecere de pietoni? Jur că mi-am adus aminte de el fix după ce am scris ce am scris pînă în acest moment. M-am dus deci acolo, la acel "argument", şi uitaţi-vă cu ce m-am întors:

"Cînd am fost în stare să citesc, m-am ales cu altă vinovăţie: uitam ce mi se poruncea să fac, mă topeam în cartea pe care o aveam sub ochi, iar corecţiile erau pe măsură. Cea mai mare pedeapsă din anii aceia, lăsînd la o parte bătăile, a fost să mă văd nevoit să îngrop, de frica mamei, Amintirile din casa morţilor în pămînt şi să nu le mai găsesc niciodată. (...) Aveam treisprezece ani cînd am scris prima mea compoziţie. Pînă atunci, fusesem complet absorbit de scrisul altora, fusesem scris în întregime de ei. N-am început cu poezia, ci cu o povestioară poliţistă, căreia i-au urmat altele, departe de marile lor modele, iar unele dureros de nereuşite.
Pe urmă, revelaţiile mele s-au mutat înspre poezie. Purta cel mai ascuns dintre mesaje, îi semănam întrucîtva, eram ascuns ca şi ea, deşi făceam eforturi tot mai disperate să par în rînd cu lumea."
Uf, greu se mai ajunge la cinci mii de semne cu spaţii! D-apăi la zece mii! Zău, am impresia că, la vîrsta asta, n-aş mai putea ajunge niciodată la zece mii. E ca şi cum ar trebui să ajung la cercul polar în maieu şi-n papuci de casă. Nu, promit să n-ajung la zece mii! Dar poate la şase, cine ştie?
Cît despre natura diurnă a poeziei, o văd şi la mine, măcar prin faptul că am reuşit să fac inteligibile nişte abisuri ale fiinţei mele care altfel ar fi rămas în întuneric, informe şi mutilante. Prin faptul că structurează nestructuratul, poezia e diurnă, nu nocturnă. Prin faptul că exprimă, atunci cînd poate, inexprimabilul, poezia e diurnă, nu nocturnă. Din această perspectivă, poezia mea e luminoasă. Uneori se joacă. Alteori îşi bate joc de autorul ei. Cîteodată se autoironizează. Dar nu, nu poate şi nu trebuie să-şi rateze mesajul, nu poate şi nu trebuie să nu-şi spună propriul adevăr, în felul ei propriu. E şi autorul pe acolo, prin acel adevăr propriu poeziei? Fără îndoială că este, dar tradus pe limba ei. Amănuntul biografic poate deveni poezie, dar numai în măsura în care poate fi sublimat suficient. Numai dacă primeşte tîlc şi energie de sus. De unde de sus? Din acel sus care se află simultan deasupra şi dedesubtul nostru, la stînga şi la dreapta noastră.
Acum chiar că am început să gîfîi rău, mă trec toate sudorile, mi-ar fi bună o bere dar n-o am la îndemînă, vai, în curînd va trebui să pun punct final, nici pînă la şase mii de semne cu spaţii nu m-ai dus, ratatule, îmi va reproşa atunci acest răspuns care, încet-încet, se termină, se termină, se ter.

(va urma)

Uitam pentru că asimilam. Eu deveneam ei. Ei deveneau eu

(foto: arhiva personală)

Uitam pentru că asimilam. Eu deveneam ei. Ei deveneau eu.
Ioan Es. Pop în dialog cu Daniel Cristea-Enache (4)

Daniel Cristea-Enache: În cel mai recent volum, unelte de dormit, aveţi o secţiune intitulată potriviri după alecsandri & co., în care faceţi un fel de istorie vie, "practică", a poeziei româneşti - văzută printr-unele dintre vocile ei (similar cu ce a făcut, pe spaţii ample şi programatic, Mircea Cărtărescu în Levantul).
Care au fost, în ordine cronologică, poeţii români sub a căror influenţă v-aţi aflat în copilărie, adolescenţă şi tinereţe? Sînteţi în continuare într-un raport dinamic cu vreuna dintre aceste influenţe? Altfel spus, există un mare poet român cu care dialogaţi, fie şi în răspăr, în poemele pe care le-aţi scris la maturitatea artistică?

Ioan Es. Pop: La atîta cît am scris despre mine pînă acum, zău că a adăuga ceva tot despre mine ar suna ca o blasfemie. De aceea aş evoca mai degrabă cîteva figuri dintre cele care au adăugat substanţă destinului meu - uman şi literar.
Eram în liceu la Şomcuta Mare cînd doamnei profesoare de limba şi literatura română Virginia Pogăciaş i s-a părut că am talent (ehe, după ce îl imitasem pe Eminescu, trecusem la Lucian Blaga) şi mi l-a supravegheat îndeaproape. Nu, n-am ajuns poet în liceu, dar mă mistuia dorinţa de a ajunge. Şi uite-aşa, în liceu şi-apoi, o vreme, în facultate, am tot devenit George Bacovia, Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Ştiam însă prea bine că nu, încă nu dobîndisem voce proprie. Sau încă nu una suficient de a mea.
Mă încurajau însă, acolo, la facultate şi nu numai, oameni care m-au împins mai departe. Profesorul Ion Chiş Şter. Prozatorii Horia Ursu şi Marius Jucan (ambii asistenţi universitari pe atunci). Sclipitorul meu coleg de şcoală şi de revistă Adrian Oţoiu, împreună cu care scriam poezii pe care le semnam Adion Popoţoi. Poetul Ioan Moldovan care, pe vremea aceea, conducea în Baia Mare un cenaclu de înaltă clasă. Şi mulţi, mulţi alţii.
Iar după ce am absolvit şi am fost repartizat ca profesor de limba şi literatura română în Ieud, am avut şansa acelui eveniment organizat de poetul Petre Dunca şi botezat Codicele de la Ieud, care aduna literaţi şi istorici din judeţ şi din toată ţara şi despre care v-am vorbit deja.
Dar lumea începea să îşi stingă luminile, iar poezia mea, atîta cîtă era, se îndrepta vertiginos spre burduful gigantic cu beznă care devenea acea lume. În anii 1984-85, scriam deja la ceea ce va deveni poemul din deschiderea părţii a doua a ciclului ieudul fără ieşire. Reiau cîteva acorduri pentru a vi-l aduce aminte în caz că l-aţi parcurs: "tu chiar crezi că nu sîntem mai mult decît sîntem aici/ la masă sau în gesturile noastre de trezie sau în timp ce ne înghesuim/ dimineaţa în faţa chioşcurilor de ziare sau în serile lungi de toamnă/ cînd ne întoarcem acasă cu aceleaşi şi aceleaşi mişcări de-a/ lungul aceloraşi şi aceloraşi străzi?". I-am citit, cam tot pe atunci, o variantă foarte apropiată de cea finală, publicată în volumul din 1994, unui poet din Sighet despre care se vorbea ca despre unul mai mult decît special: Alexandru Dohi. Omul a zis ceva de genul "Uf!". Multă vreme mi-a fost greu să cred că acel "Uf!" însemna chiar "Uf", iar Dohi nu mă mai putea lămuri, pentru că plecase în Suedia.
Din nou "Uf!", pentru că aici ar trebui să vorbesc despre ce comunitate poetică redutabilă aveau Sighetul Marmaţiei, Vişeul de Sus sau Borşa, despre "stranierii" care au frecventat cenaclurile de acolo (Mircea Petean, Ioan Moldovan), după cum ar fi trebuit să vorbesc anterior despre redutabila comunitate de poeţi din Baia Mare, dar timpul văd că îmi este tot mai ostil, aşa că amîn aceste poveşti pentru o dată următoare. Trecînd încă o dată peste extraordinara realitate-fantasmă a Festivalului de Poezie de la Sighet, peste plecarea la Bucureşti, lucrul la Casa Poporului, participarea la Cenaclul Universitas, mă opresc iarăşi în faţa lui Laurenţiu Ulici, ca să spun că el a fost omul care mi-a dat şi aici, la Bucureşti, destin. El m-a angajat în 1990 la revista "Luceafărul", al cărei director devenise. El mi-a publicat, chiar înainte de a mă angaja, o PAGINĂ de poezie în aceeaşi revistă. El mi-a făcut posibil contactul cu nouăzeciştii. Pînă să devin eu, am fost şi o parte din el.
Mi-aţi cerut să înşirui numele poeţilor alături de care am călătorit pînă acum. Pe unele le-am pomenit. Numele lui Alecsandri a rămas pe dinafară. Dar ce, parcă de Dosoftei, fraţii Văcăreşti, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu am pomenit? Sau de Hasdeu cel cu "O poezie neagră, o poezie dură/ O poezie de granit/ Mişcată de teroare şi palpitînd de ură,/ Ca vocea răguşită pe patul de tortură/ Cînd o silabă spune un chin nemărginit"? De posteminescieni, simbolişti şi avangardişti? Nu este nici timpul şi nici cazul să facem aici liste, dar e locul şi timpul pentru a vă mărturisi că tot ceea ce am învăţat de-a lungul vremii iar apoi s-a părut că am uitat a fost de fapt un proces de asimilare. Uitam pentru că asimilam. Eu deveneam ei. Ei deveneau eu.
Totuşi, segmentul acela din unelte de dormit pe care l-am intitulat potriviri după alecsandri & co. are o poveste mult mai puţin pretenţioasă. În urmă cu vreo doi-trei ani, prietenul meu Iacob Florea m-a rugat să scriu ceva pentru un număr al revistei băcăuane "Vitraliu" dedicat lui Vasile Alecsandri. Mi-am zis că nu prea am ce spune pînă cînd am ascultat un eseu al lui George Bălăiţă exact pe tema asta. M-a cucerit şi m-a provocat. Foarte repede - ajutat, desigur, de lăsarea serii şi de nişte ceva, acolo -, Alecsandri, cel din Pasteluri, a reapărut în mine cu o putere nebănuită şi mi-a poruncit să-l rescriu cumva după chipul şi asemănarea mea. Aşa am ajuns la un Alecsandri expresionist dar nu numai, la un Alecsandri compatibil cu secolul 21. Compatibil datorită nu mie, ci puterilor ascunse ale poeziei lui.
Şi, fireşte, nu pot uita, dacă vin spre anii mai tineri, în care eu devin tot mai bătrîn, de Cristian Popescu şi de alţi colegi de promoţie. Cînd, în 1986, am citit cîteva poeme de Popescu publicate într-o revistă care apărea pe atunci, am trăit o revelaţie: Adică asta chiar e poezie? Adică ceea ce scriam eu chiar putea fi catalogat drept poezie? Deci naraţiunea putea funcţiona şi în poezia de ultimă oră? Măi, să fie! Ceva, în acel Ieud în care publicaţiile literare nu ajungeau decît din întîmplare, făcuse ca totuşi eu să dau peste acea revistă. Peste CHIAR acel număr cu poeziile lui Cristian Popescu. Întîmplare?
Şi atunci am înţeles că găsisem calea şi că nu înaintam pe un drum greşit.

P.S.: Precum vedeţi, cînd scriu fără prea mult har, pot trece de 6.000 de semne fără probleme. Răspunsul din episodul anterior, pe care, de la un anume punct încolo, l-am scris aproape în transă, m-a costat ulterior 400 ml vodcă, 6 doze de Ursus şi o jumătate de noapte de nesomn.

Vă rog să-mi daţi voie să reproduc în continuare ceva ce se leagă de finalul răspunsului de acum:

popescu. o privire spre viitor...
 

într-o zi vei fi nume de stradă, popescu,
şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce
toţi în picioare atunci. ba poate
vor face pe strada cu numele tău o piaţă de alimente, popescu,
or să arunce pe jos legume şi resturi stricate, le vor
strivi sub tălpi toată ziua, zeama lor acră
are să se scurgă prin asfaltul cu numele tău
şi nu cred că-ţi va conveni, popescu.

ba poate vor începe să sape o linie de metrou,
o vor trage adînc prin inima ta, de-a lungul
şirei spinării, pînă înspre calea văcăreşti.
mai mult: or să ţi se uşureze ţigăncile pe garduri,
or să te-njure şoferii şomerii docherii gunoierii
cînd se vor împletici pe strada ta. or să scuipe noaptea peste tot.

cînd vei fi nume de stradă, popescu, în pămîntul tău
vor începe să-şi îngroape propriii lor morţi, cine se va gîndi
că scobesc în tine ca să-i facă loc celui plecat?

iar dacă va fi cutremur, închipuie-ţi ce jale şi ce
neodihnă şi de cîte ori vor scormoni în tine
şi cît vor blestema pămîntul cu numele tău, zău,
nu ştiu pentru ce ne chinuim atîta să ajungem
nume de străzi pentru alţii, popescu.

(va urma)

Testament. Cuvinte de folos

Părintele Arsenie Papacioc
Testament. Cuvinte de folos
Editura Meditaţii şi Editura Areopag, 2011



*****
Intro
 

Părintele Arsenie Papacioc este unul dintre cei mai mari duhovnici pe care neamul românesc i-a avut în secolul XX şi la începutul secolului XXI. În cartea de faţă sunt adunate câteva interviuri în care părintele vorbeşte despre importanţa mărturisirii dreptei credinţe în aceste vremuri de apostazie. Cei care nu l-au cunoscut pe părintele faţă către faţă se vor bucura să se hrănească din cuvintele sale, pline de putere. Iar cei care l-au cunoscut vor avea bucuria de a-l regăsi, regăsindu-i cuvintele.

Testamentul său e simplu, şi l-a repetat de sute şi poate de mii de ori în faţa mulţimii de pelerini veniţi să ia binecuvântare. E vorba de îndemnul de a apăra Ortodoxia fără teamă, şi dacă este nevoie chiar cu preţul vieţii...

Nota editorului

Cartea de faţă conţine mai multe interviuri cu părintele Arsenie Papacioc. Mare parte dintre ele pot fi urmărite - în format video sau audio -, pe site-ul areopag.ro.

Tema principală este mărturisirea credinţei ortodoxe. Titlul volumului, Testament, a pornit chiar de la titlul unuia dintre interviuri, luat cu mai mult de trei ani înainte de trecerea părintelui la Domnul (Din testamentul părintelui Arsenie Papacioc - "Moartea nu înseamnă moarte")

S-a respectat oralitatea stilului părintelui. Ideile care se repetă au fost lăsate ca atare tocmai pentru că arată o preocupare deosebită a părintelui faţă de subiectele abordate. Întrebările sau poziţiile celor care au venit să ceară cuvânt de folos sunt trecute cu italice, iar răspunsurile părintelui Arsenie cu corp de literă normal.

****
Din testamentul părintelui Arsenie Papacioc: "Moartea nu înseamnă moarte"
(interviu realizat de Danion Vasile)

Danion Vasile: În ziua de astăzi, se spune că e bine să facem pace unii cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că Dumnezeu primeşte rugăciunile oamenilor, indiferent de religia în care se află.
Părintele Arsenie Papacioc Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace - dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.
Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim, în casa arhierească. Şi a venit acolo acest părinte, şi s-a prezentat când a intrat - că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la P.S. Serafim. Şi: "Arsenie! Arsenie! Arsenie!..." Făcea teatrul ăsta. Zic: "Nu-mi place deloc." Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la Răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. "Păi, [ei - n.n.] zic că au dreptate." Dreptate şi dracu' zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârşit, nu mă lăsa deloc.

D.V.: Era catolic?
P.A.P.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi... A venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: "Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l-aţi făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»" Aia era mai important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: "Hai să ne împăcăm!" N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vor! Şi acum să punem o întrebare: "Dacă vii să ne împăcăm, renunţi la Filioque? Renunţi la primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata concepţie?" Nu renunţi la nimic. Vizibil, vor să pună mâna... Dar, ceea ce este important... Dacă ai ochi de văzut, vezi că îi roade ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace - pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odihneşte. Dacă nu eşti în adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de credinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor Ecumenice pe Nestorie l-au anatemizat, şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu a mai convenit, la 1054, ca acel Humbert să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi demonstrativ, şi îndrăzneţ! Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi, în sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei, prin care a fost declarată [Biserica Catolică drept - n.n.] singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii, singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii şi astfel de dorinţe bolnave?

D.V.: Dar ce trebuie să facem?
P.A.P.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate.

D.V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?
P.A.P.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin - ca un creştin să doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit. Pe Nestorie şi pe ceilalţi, nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta [Filioque - n.n.], cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul, s-a discutat în toate sinoadele, şi niciunul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea... Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într-un Dumnezeu o să întrebe: "Cum sunt trei?" Ei, Sfântul Spiridon - care e [prăznuit - n.n.] chiar astăzi - a dovedit [adevărul prin minunea - n.n.] cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut niciun fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan cel Nou [care a teologhisit apărând adevărul în faţa musulmanilor - n.n.]. Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creştin.

D.V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?
P.A.P.: Fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice... Sfântul Atanasie era mai teolog, şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul, chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că, acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulţime, unde e gălăgie, unde e "hai, dom'le, să ne-mpăcăm!". Repet: "Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu..."

D.V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi, hai să cădem la pace!
P.A.P.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i aşa, poziţia demnă. Şi, acum, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi, şi papi, şi ce sunt: "Unde e adevărul?" Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere... Sunt foarte siguri că mai dă un rând, nu?

D.V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.
P.A.P.: Este o poziţie revoltătoare chiar. Aşa. A început să miroasă greu, şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar aşa... Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puşti, şi mă duceau la el - la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus: "Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală primară. Şi nu mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparaţia între valori, între culori, între... Dar, dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?" Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai... Zice: "Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele crucii..." "Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?" Şi el a fost biruit, şi-am spus: "Şi de ce nu credeţi?" Şi mi-a spus aşa - şi-a dat seama că era înfrânt: "Şi acuma, care e ultimul cuvânt?" "Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să muriţi pentru ce spuneţi?" "Luaţi-l de aici!" - asta a fost ieşirea tiranului: "Luaţi-l de aici!" Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una dintre marile probleme care te frământau: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, şi le spuneam: "Dacă muriţi până mâine, e valabilă dezlegarea mea." Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. "Dar dacă nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele..." - că nu era cu mâna pe cap [dezlegarea], nu era... Înţelegeţi? Starea de spirit... Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită. Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar, cel puţin, lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră, nu vorbim numaidecât despre adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinţii Părinţi? Ce caută Filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade - în primul şi al doilea - [învăţătura despre - n.n.] Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: "Mă duc la Treimea mea."

D.V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt fundamentalişti: "Eşti extremist, eşti mândru!" Îi pun într-o situaţie delicată.
P.A.P.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie à la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom'le, ce v-a apucat? De la 1054 până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi-vă acuma: sunt mai catolici decât... mă rog, catolicii! Greco-catolicii...

D.V.: Sunt mai agresivi în manifestări.
P.A.P.: O maică m-a întrebat care drac e mai [rău - n.n.]... Toţi dracii sunt ai dracului, aia e!

D.V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască...
P.A.P.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.

Iulian Liţă: Adică, şi în facultăţile de teologie, ce se învaţă acolo... Ştiţi? Asta e problema.
P.A.P.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr, sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar, chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic "oaie", pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: "Mămică, de ce a făcut aşa?" "Se închină, mamă, se închină!" A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine, aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e...

D.V.: Aţi spus "sunt călugăr, puşcăriaş"... Dar ce ne facem, că mor bătrânii care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică...
P.A.P.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? E lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani - să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar să fiţi în adevăr.

D.V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic-ucenic, ucenic-ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are nevoie de modele şi...
P.A.P.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici: "Ce ne facem?" Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.

I.L.: Cum?
P.A.P.: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: "Întâi să te pui la punct tu." Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el. [Asta - n.n.] e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti [aparent - n.n.] în sinea ta şi în realitate să nu-L recunoşti.

D.V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte, sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie Ortodoxia.
P.A.P.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, şi, dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e Biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e Adevărul, acolo e Biserica. Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.

D.V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la punct?
P.A.P.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. "Dom'le, eu sunt ortodox" - dar să faci cruce! Nu cu toată mâna [ca şi catolicii - n.n.]. Şi chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt: Tatăl - toată înălţimea, Fiul - toată adâncimea, Sfântul Duh - toată lăţimea; invocarea Sfintei Treimi. De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge şi de invocarea semnului.

D.V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: "Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei..." Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic: "Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist."
P.A.P.: Dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, eşti liber! Însă răspund: "Nu putea un Stăniloae să fie ecumenist." Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii.

D.V.: Şi de părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta - "Părintele Cleopa, model de ecumenism".
P.A.P.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este ecumenist.

I.L.: Părintele Stăniloae a spus că "ecumenismul e produsul masoneriei". Şi a avut dreptate părintele Justin Popovici când a spus că e "panerezia vremurilor noastre". Unii au spus că i s-a luat un interviu forţat (interviul părintelui Stăniloae este înregistrat). I-au luat un interviu forţat şi l-au obligat să zică treaba aceasta. Şi că nu asta ar fi ceea ce credea părintele Stăniloae. Asta este problema.
P.A.P.: Nu putea [fi ecumenist - n.n.]! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae... Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit. Pe mine m-au condamnat la 40 de ani; părintele Stăniloae - şase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie atunci mi-au dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat: acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară mare. Patruzeci de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan care comanda operaţia asta: "Ce ai făcut, mă?" Eu, de colo, zic: "N-am făcut nimic, mă!" Zice: "Mă, dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!" Şi s-a dat de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum s-ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo erau şi [părintele - n.n.] Stăniloae, şi Voiculescu, şi Mironescu, şi [părintele - n. n.] Benedict [Ghiuş - n.n.]...

D.V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au necazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi - le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă?
P.A.P.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, ci este vorba de o intervenţie oarecare, de un examen oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar, dacă nu se poate, în final, să te aştepţi... şi cu niciun chip... pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vorba lui Coşbuc: "Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei." Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veşnicii albe şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pământ. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: "Şi veţi trece de la moarte la viaţă." Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi adevărul - faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte... Şi pentru ce [să ne fie teamă - n.n.]? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică... murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?

Postfaţa editorului

Cartea de faţă a fost tipărită ca o mulţumire adusă părintelui Arsenie Papacioc pentru ajutorul pe care mi l-a dat în momente de cumpănă a vieţii mele. Vreau să dau mărturie despre o minune pe care am trăit-o lângă părintele Arsenie, ultima dată când ne-am întâlnit. Ajunsesem la el împreună cu câţiva preoţi care veniseră în România ca să vorbească cu mari duhovnici. Părintele Arsenie era foarte slăbit, abia putea gesticula când vorbea. De aceea, nu ştiam dacă să îl mai deranjez şi eu cu problemele mele. În prezenţa celorlalţi nu voiam să vorbesc despre ele. După ce ceilalţi au luat binecuvântare de plecare, părintele m-a mângâiat pe obraz, iar apoi, fără ca eu să fi apucat să îi spun ceva despre problema mea, în câteva secunde mi-a spus exact ce trebuie să fac în problema respectivă. Ba chiar a reprodus gândurile mele într-o anumită problemă, gânduri pe care le avusesem în timpul rugăciunii şi pe care nu le discutasem cu nimeni. Nu putea fi vorba de o coincidenţă, sub nicio formă.

Mai mult, ajungând după aceea la Muntele Athos, cum l-am văzut pe părintele Iulian de la Prodromu, acesta a început să îmi spună, detaliat, exact acelaşi lucru pe care mi-l spusese şi părintele Arsenie în câteva secunde. E greu de exprimat în cuvinte ce am simţit atunci. M-am gândit să îi pun părintelui Iulian o întrebare, apoi mă gândeam să îi pun o alta. Părintele Iulian a început să îmi răspundă la prima întrebare, apoi mi-a răspuns la a doua, fără ca eu să fi formulat întrebările cu voce tare. Îmi venea să strig că Dumnezeu există şi că le dă harul Său robilor Săi.

Am simţit atunci că acelaşi Dumnezeu mi-a vorbit prin gura părintelui Arsenie şi prin gura părintelui Iulian. Astfel de oameni sunt pur şi simplu comori pentru cei din jurul lor. Aşa că, neştiind cum să îi mulţumesc părintelui Arsenie pentru binele pe care mi l-a făcut prin cuvintele sale, m-am gândit să tipăresc o parte din cuvintele sale de folos, unele - inedite, altele, nu.

Fie ca cititorii acestei cărţi să se folosească de cele citite, pentru că nu sunt cuvinte luate de părintele Arsenie din alte cărţi, ci sunt cuvinte udate cu sângele nevoinţei şi al rugăciunii...
(Danion Vasile)

Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut

Jonas Jonnason
Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut
Editura Trei, 2011
Traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson



*****
Intro

Dacă viaţa ta a intrat în prelungiri, de ce să nu-ţi permiţi nişte capricii?

Toată lumea din azilul de bătrâni se pregăteşte de zor să-l sărbătorească pe Allan Karlsson, care împlineşte 100 de ani. Numai că Allan detestă sindrofiile de acest gen, aşa că decide să... fugă. Încălţat cu cei mai buni şoşoni pe care îi are, sare pe fereastră şi-şi ia tălpăşiţa. Pleacă în lume. Aşa începe aventura nebunească şi plină de umor a bărbatului de 100 de ani, care nu ezită să se arunce într-un şir neaşteptat de păţanii, ignorându-şi pur şi simplu vârsta. O călătorie de-a lungul Suediei şi, în acelaşi timp, un voiaj irezistibil prin istoria secolului XX. Pentru că... nu trebuie să vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe! Allan Karlsson nu este un simplu bătrânel în şoşoni! Nicidecum. Este întâi de toate un genial specialist în explozibili care a avut ideea năstruşnică de a veni pe lume chiar la începutul celui mai sângeros secol al omenirii. Jocurile capricioase ale destinului şi talentul în arta exploziilor îl vor face pe acest individ incult, de altfel, şi total apolitic să se regăsească implicat în mai toate evenimentele-cheie care au marcat secolul, alături de mai-marii acestei lumi, începând cu Franco şi Stalin şi terminând cu Truman sau Mao...

Veritabil fenomen al pieţei de carte în Suedia, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut este primul roman al jurnalistului Jonas Jonasson. Această carte superbă şi irezistibilă este în curs de traducere în 20 de ţări şi va fi adaptată pentru cinematografie.

După o lungă carieră de jurnalist, consultant media şi producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia şi se mută apoi într-un orăşel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană.
Manuscrisul devine un roman.
Romanul devine un fenomen de piaţă în Suedia.
Iar acum cucereşte inimile a milioane de cititori din lumea întreagă.
În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia.

***

Luni, 2 mai - marţi, 3 mai 2005

Valiza era îndesată cu pachete de bancnote de cinci sute de coroane. Julius făcu un calcul rapid. Cinci rânduri a câte zece teancuri, de-a latul. De-a lungul, cinsprezece teancuri, având fiecare în jur de cincizeci de mii de coroane...
- Treizeci şi şapte de milioane şi jumătate, dac-am socotit eu bine, remarcă Julius.
- Sunt bani, nu glumă, spuse Allan.
- Daţi-mi drumul, lua-v-ar dracu' să vă ia! striga tinerelul din camera frigorifică.

Tinerelul nu mai termina cu scandalul; ţipa, lovea cu picioarele şi iar ţipa. Allan şi Julius aveau nevoie să-şi vină-n fire după ultimele evenimente neprevăzute, dar era imposibil în tot vacarmul ăla. Până la urmă, Allan fu de părere că venise momentul să-l răcorească puţin pe flăcău, aşa că porniră ventilatorul.

Nu trebui să treacă mult pentru ca tânărul să-şi dea seama că situaţia i se înrăutăţise. Tăcu din gură ca să încerce să gândească limpede. Însă nici în împrejurări obişnuite nu-i era uşor să gândească limpede, darămite acum, când îi mai plesnea şi capul de durere.

După ce-şi scormoni creierii câteva minute, hotărî că nu va scăpa din situaţia în care se afla doar ameninţând sau lovind cu picioarele. Nu-i mai rămânea decât să ceară ajutor din afară. Nu-i rămânea decât să-l sune pe şef. Ce gând oribil! Însă alternativa putea fi şi mai oribilă.

Tânărul mai ezită cam un minut, timp în care frigul îi pătrundea în oase. În cele din urmă, îşi scoase telefonul mobil.

Dar nu mai avea semnal.

*

Se făcu noapte, pe urmă, dimineaţă. Allan deschise ochii, dar nu ştia unde se află. Poate că-şi găsise sfârşitul în somn?

Un glas vioi îi ură bună dimineaţa şi îl înştiinţă că avea pentru el două veşti, una bună, alta rea. Pe care voia Allan s-o audă mai întâi?

Mai întâi şi mai întâi, Allan voia să ştie unde se află şi de ce. Îl dureau genunchii; aşadar, era totuşi încă viu. Dar nu... şi nu luase pe urmă... şi... Julius îl chema pe...?

Piesele puzzle-ului îşi aflară locul şi Allan se trezi de-a binelea. Era lungit pe o saltea aflată pe podeaua din dormitorul lui Julius. Julius era în pragul uşii, de unde-şi repetă întrebarea. Ce voia Allan să audă mai întâi? Vestea bună sau aia rea?
- Vestea bună, zise Allan. Poţi să sari peste aia rea.

OK. Julius îl anunţă că micul dejun era servit pe masa din bucătărie. Aveau cafea, sendvişuri cu friptură de elan şi ouă şterpelite de la vecin.

Allan nu şi-ar fi închipuit c-o să mai aibă încă o dată parte în viaţă de un mic dejun fără terci! Asta chiar că era o veste bună. Şi, aşezându-se la masa din bucătărie, se simţi dintr-odată pregătit chiar şi pentru vestea proastă.
- Vestea proastă, spuse Julius mai în şoaptă, vestea proastă e că ieri, din zăpăceală şi beţi cum eram, am uitat să închidem ventilatorul din camera frigorifică.
- Şi? zise Allan.
- Şi... cel de dinăuntru e foarte mort la ora asta.

Allan se scărpină mai întâi la ceafă cu un aer îngrijorat, dar pe urmă se hotărî să nu permită ca o asemenea dovadă de neglijenţă să le umbrească ziua. Aşa că zise:
- Mare belea. Dar trebuie să spun că ouăle le-ai nimerit perfect. Nici prea tari, nici prea moi.

Inspectorul Aronsson se trezi pe la opt dimineaţa. Simţi că era prost dispus. Dispariţia unui moşneag, cu sau fără intenţie, nu era un caz pentru cineva de competenţa lui.

Aronsson făcu un duş, se îmbrăcă şi coborî la parterul hotelului Plevnagĺrden. Se întâlni pe drum cu recepţionerul, care-i înmână faxul sosit în seara precedentă, imediat după închiderea recepţiei.

O oră mai târziu, inspectorul Aronsson avea o nouă imagine a cazului. La început, i se păruse că însemnătatea faxului trimis de la centrala de informaţii nu era prea clară, dar pe urmă se întâlni în biroul gării cu Ronny Hulth, care, alb la faţă, îşi pierdu după numai câteva minute stăpânirea de sine şi îi povesti prin ce trecuse.

Imediat după aceea, telefonă cineva din Eskilstuna să spună că societatea de transport Sörmland Trafik din Flen înregistrase în seara precedentă lipsa unui autobuz, şi că-l rugau pe Aronsson să ia legătura cu o anume Jessica Björkman, concubina unui şofer de autobuz, care fusese răpit, dar care izbutise să scape.

Inspectorul Aronsson se întoarse la hotel să bea o cafea şi să-şi sistematizeze informaţiile nou primite. Pe măsură ce cugeta asupra lor, îşi trecea pe hârtie propriile observaţii:
"Un bărbat în vârstă, Allan Karlsson, dispare aşadar din camera lui de la căminul de bătrâni, chiar înainte de petrecerea organizată în cinstea celor o sută de ani pe care îi împlineşte. Bătrânul e, sau era, într-o formă senzaţională pentru vârsta lui, lucru asupra căruia avem multiple confirmări; în primul rând din punct de vedere fizic, de vreme ce reuşeşte să sară de la fereastră, dacă nu l-o fi ajutat cineva din afară, dar câteva observaţii ulterioare arată că planificase totul complet singur. Avem, de asemenea, mărturiile infirmierei şi ale directoarei azilului, Alice Englund: «Allan o fi el bătrân, dar e mare pungaş şi ştie bine ce vrea».

Urmând ceea ce indicase câinele poliţist, Allan Karlsson a zăbovit puţin în stratul cu pansele, după care s-a plimbat prin diverse locuri din Malmköping şi a ajuns în cele din urmă în sala de aşteptare a centrului de turism, unde, conform mărturiei lui Ronny Hulth, s-a dus direct la ghişeul sus-numitului, târşâindu-şi picioarele. Hulth a precizat că Allan Karlsson înainta cu paşi mărunţi şi că avea în picioare papuci moi de casă, şi nu pantofi de stradă.

Mărturia depusă de Hulth indică, de asemenea, că Allan părea mai degrabă un fugar, nu un călător pe care-l interesa o destinaţie anume. Karlsson dorea să plece urgent din Malmköping, aşa că direcţia şi mijlocul de transport aveau, în respectivele împrejurări, o importanţă secundară.

Acelaşi lucru e confirmat de o oarecare Jessica Björkman, concubina şoferului de autobuz, Lennart Ramnér. Ramnér n-a putut fi audiat până în prezent, din pricină că a înghiţit prea multe somnifere. Dar mărturia lui Björkman pare onestă. Karlsson i-a plătit lui Ramnér o călătorie în valoare de o anume sumă de bani. Destinaţia s-a nimerit să fie staţia Byringe. S-a nimerit să fie. Aşadar, nu avem de ce să presupunem că-l aştepta acolo cineva sau ceva.

Cu toate astea, trebuie notat un detaliu. Hulth, funcţionarul de la ghişeul autogării, n-a observat dacă Allan Karlsson a pus sau nu mâna pe o valiză înainte de a se urca în autobuzul spre Byringe, dar s-a lămurit imediat după aceea, ca urmare a comportamentului violent al unui presupus membru al organizaţiei criminale Never Again.

Povestea cu valiza lipseşte din relatarea pe care Jessica Björkman a izbutit s-o scoată de la bărbatul ei aflat sub efectul somniferelor, dar faxul de la centrala de informaţii confirmă faptul că bătrânul, după toate aparenţele - deşi incredibile - ar fi furat valiza de la membrul organizaţiei Never Again.

Ceea ce a relatat în continuare Björkman, împreună cu faxul din Eskilstuna, demonstrează că mai întâi Karlsson, pe la ora 15:20 plus minus câteva minute, apoi tânărul de la Never Again, circa patru ore mai târziu, au coborât la staţia Byringe, continuându-şi drumul pe jos spre destinaţii necunoscute.

Primul avea o sută de ani şi o valiză pe care o trăgea după el, celălalt avea circa 70-75 de ani mai puţin".

Inspectorul de poliţie Aronsson şi-a închis caietul de note şi a sorbit ultimele picături de cafea. Ceasul arăta 10:25.
- Următoarea staţie, Byringe.

La micul dejun, Julius i-a împărtăşit lui Allan la ce se gândise şi ce socoteli făcuse el în primele ore ale dimineţii, în timp ce Allan încă dormea.

În primul rând, nenorocirea din camera frigorifică. După ce a ajuns la concluzia că temperatura fusese sub zero o parte a serii şi toată noaptea, deci cel puţin zece ore fără întrerupere, Julius a pus pentru orice eventualitate mâna pe rangă şi a deschis uşa. Presupunând că tânărul mai avea suflare, ar fi trebuit să fie de zece ori mai treaz şi mai alert ca să-i poată ţină piept lui Julius înarmat cu ranga.

Dar măsura de precauţie cu ranga s-a dovedit inutilă. Tânărul şedea ghemuit pe lada goală unde fusese pus. Avea pe trup cristale de gheaţă, iar ochii, reci şi larg deschişi, priveau în gol. Pe scurt, mort ca un elan tranşat.

Julius regreta cele întâmplate, pe de altă parte i se părea destul de practic, pentru că n-ar fi fost uşor să-i dea drumul unui sălbatic ca ăla. A întrerupt curentul în camera frigorifică şi a lăsat uşa deschisă. Era suficient că tânărul era mort, nu trebuia să fie şi congelat.

Julius a aprins focul în soba din bucătărie ca să nu se facă prea frig şi a mai numărat o dată banii, să fie el sigur. Nu erau 37 de milioane cât îi ieşise rapid cu o seară în urmă. Erau exact 50 de milioane.

Allan asculta cu atenţie tot ce-i spunea Julius, înfulecându-şi micul dejun, şi nu-şi amintea să fi mâncat vreodată mai cu poftă decât atunci. N-a scos nicio vorbă până ce Julius a ajuns la partea financiară.
- Ei da, 50 de milioane sunt uşor de împărţit la doi, a remarcat el. Se împarte exact, e perfect. Îmi dai, te rog, sarea?

Julius i-a dat sarea lui Allan şi i-a spus c-ar fi putut să împartă şi 37 la doi dacă ar fi fost nevoie, dar era de acord că era mai uşor cu 50. Julius şi-a luat apoi o figură serioasă. S-a aşezat la masă în faţa lui Allan şi i-a spus că era momentul să plece definitiv din clădirea fostei gări. Tânărul din camera frigorifică nu le mai putea face niciun rău, dar cine ştie cu ce rele se ocupase înainte de-a ajunge aici? Oricând era posibil să apară în bucătărie alţi zece tineri din ăştia furioşi şi să înceapă să zbiere, asemenea celui care tocmai terminase cu zbieratul.

Allan i-a dat dreptate lui Julius, dar i-a amintit că la vârsta lui nu se mai mişca la fel de lesne ca altădată şi Julius i-a promis că de-acum înainte or să reducă pe cât posibil mersul pe jos. Dar trebuiau negreşit să dispară de-acolo. Şi cel mai bine era să-l care cu ei şi pe tânărul din camera frigorifică, pentru că n-ar fi deloc bine să dea cineva de un mort în urma lor.

Terminaseră micul dejun, aşa că trebuiau să se grăbească. Julius şi Allan au pus umăr la umăr, l-au dus pe mort în bucătărie şi l-au aşezat pe un scaun. Şi-au adunat apoi forţele în vederea următoarei etape.

Allan l-a cercetat din ochi pe tânăr, din cap până-n picioare şi a spus:
- Are picioare neobişnuit de mici pentru înălţimea lui. Crezi că mai are nevoie de pantofi?

Julius a răspuns că, într-adevăr, era cam friguleţ afară în dimineaţa aceea, iar Allan risca să-i degere picioarele, pe când tânărul risca mult mai puţin. Dacă Allan credea că i-ar veni bine pantofii tânărului, n-avea decât să-i ia. Julius luă tăcerea bătrânului drept o acceptare a propunerii sale.

Pantofii erau puţin cam mari, în schimb foarte solizi şi mult mai indicaţi pentru evadare decât o pereche de papuci de casă uzaţi.

Următoarea etapă era să-l tragă pe tânăr în hol şi să-l rostogolească în jos pe scări. Când au ajuns toţi trei pe peron, doi în picioare şi al treilea lungit, Allan l-a întrebat pe Julius ce avea de gând să facă în continuare.
- Nu te mişca de-aici, îi spuse Julius. Şi nici tu, adăugă Julius adresându-se tânărului. Sări jos de pe peron şi intră într-o magazie din apropierea singurei linii de garaj a gării.

Apoi ieşi foarte repede din magazie, urcat pe o drezină.
- Model 1954. Urcaţi, vă rog.

Julius, în faţă, ducea încărcătura, Allan stătea în spatele lui Julius, şi el cu picioarele pe pedale, iar mortul pe locul din dreapta, cu capul proptit de coada unei perii şi cu ochelari de soare cenuşii, peste ochii holbaţi.

Era unsprezece fără cinci când echipajul a luat-o din loc. Trei minute mai târziu, un Volvo albastru-închis frâna în dreptul fostei gări Byringe. Din maşină cobora inspectorul de poliţie Göran Aronsson.

Casa arăta, fără îndoială, părăsită, dar nu strica să arunce o privire ceva mai atentă înainte să pornească spre satul Byringe şi să bată la uşile gospodăriilor.

Aronsson s-a urcat cu grijă pe peronul care nu părea deloc suficient de trainic. A deschis uşa de la intrare şi a strigat: "E cineva acasă?" Nu i-a răspuns nimeni. A urcat scara până la etaj. Descoperi că totuşi casa părea locuită. Jăraticul mocnea încă în soba din bucătărie, pe masă erau resturile unui mic dejun pentru două persoane.

Pe podea, o pereche de papuci de casă.

Membrii organizaţiei Never Again îşi spuneau oficial "club de motociclişti". În realitate, nu erau altceva decât un mic grup de tineri, toţi având cazier şi care erau conduşi de un bărbat între două vârste, cu un cazier şi mai încărcat; de asemenea, erau cu toţii mânaţi de intenţii criminale şi pentru viitor.

Liderul grupului se numea Per-Gunnar Gerdin, dar nimeni n-ar fi avut curajul să-i spună altfel decât "Şeful", fiindcă aşa hotărâse el, şi avea aproape doi metri înălţime, în jur de 130 de kilograme şi-şi flutura cuţitul prin aer ori de câte ori îndrăznea cineva să i se împotrivească.

Şeful şi-a început cariera de infractor cu moderaţie. Importa împreună cu un prieten de-un leat cu el legume şi fructe, le vindea în Suedia, dar nu declara niciodată ţara de origine a mărfii, ca să înşele statul la plata impozitului şi să poată cere consumatorului un preţ mai ridicat la kilogram. Partenerul Şefului n-avea alt defect decât o conştiinţă prea încărcată. Şeful voia să treacă la afaceri mai grase, de pildă să trateze produse alimentare cu formol. Auzise el că se făcea lucrul ăsta prin unele părţi din Asia şi-i venise ideea să aducă ieftin în Suedia chifteluţe suedeze din Filipine cu vaporul; o cantitate suficientă de formalină le-ar fi menţinut proaspete luni de zile, chiar şi la o temperatură de 30 de grade.

Preţul de cost urma să fie atât de scăzut, încât nici nu mai era nevoie să li se facă reclama de chifteluţe "suedeze", pentru că afacerea ar fi mers oricum. Ajungea să le zică "daneze", aşa credea Şeful, dar planurile astea nu erau pe placul partenerului său. După el, formalina era bună la îmbălsămarea morţilor, nicidecum ca să dea viaţă veşnică chiftelelor.

Prin urmare, cei doi şi-au văzut fiecare de drumul lui, iar Şeful şi-a luat şi el la revedere de la chiftelele cu formalină. În schimb, i-a venit ideea că, dacă şi-ar trage o cagulă peste cap, ar putea să dea o spargere la concurenţii - mult prea serioşi - de la Stockholm Fruktimport AB şi să le fure încasările zilei.

Ajutat de un cuţit de abator şi de răcnetul înfuriat "scoate banii că altfel...", s-a îmbogăţit dintr-un foc şi, spre marea lui surprindere, câştigul a fost de 41.000 de coroane. De ce să-ţi baţi capul cu importul, când puteai să câştigi bani frumoşi fără pic de muncă?

Aşa că în branşa aia a rămas. Cu excepţia câtorva scurte vacanţe nedorite, i-a mers, în general, bine timp de aproape 20 de ani, ca antreprenor în domeniul jafurilor.

Dar după vreo două decenii, Şeful şi-a zis că era momentul să mai suie o treaptă. Şi-a făcut rost de doi complici, mult mai tineri decât el, i-a cadorisit mai întâi cu nişte porecle idioate (pe unul l-a botezat Bulten, pe celălalt Hinken) şi a reuşit să jefuiască împreună cu ei două transporturi de valută.

La al treilea transport de valută, li s-a înfundat, aşa că au înfundat şi ei, toţi trei, penitenciarul Hall timp de patru ani şi jumătate. Acolo i-a încolţit Şefului ideea cu Never Again. Urzea planuri nemaipomenite. Într-o primă fază, clubul urma să aibă aproximativ 50 de membri, împărţiţi în trei ramuri operaţionale: jafuri, narcotice, şantaj. Numele "Never Again" s-a născut din viziunea Şefului de a crea o structură criminală atât de profesionistă şi impermeabilă, încât niciodată să nu mai nimerească la Hall sau la vreo altă închisoare. Never Again urma să fie un fel de Real Madrid al crimei organizate (Şefului îi plăcea fotbalul).

Filmul surd în România mută: Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989)

Cristian Tudor Popescu
Filmul surd în România mută:
Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989)
Editura Polirom, 2011



***
Prezentarea autorului
 

Cristian Tudor Popescu (n. 1956, Bucureşti), absolvent al Facultăţii de Automatizări şi Calculatoare din Bucureşti, este scri­itor şi gazetar, unul dintre cei mai prestigioşi din România de după 1989. Este senior editor al cotidianului Gîndul, filmolog, doctor în cinematografie al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale", unde susţine un curs de Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televi­ziune. A debutat ca prozator SF. Cărţi publicate: Planetarium (Albatros, 1987, Premiul Congresului European de SF, Montpellier); Vremea mînzului sec (ediţia I, Cartea Românească, 1991; ediţia a II‑a, Polirom, 1998); Imperiul oglinzilor strîmbe (Societatea "Adevărul", 1993, antologie SF); Copiii fiarei (ediţia I, Du Style, 1997; ediţia a II‑a, Polirom, 1998); Timp mort (Polirom, 1998); Omohom (Polirom, 2000); România‑abţibild (Polirom, 2000); Un cadavru umplut cu ziare (Polirom, 2001); Nobelul românesc (Polirom, 2002); Sportul minţii (Humanitas, 2004); Libertatea urii (Polirom, 2004); Trigrama Shakespeare. Ficţiuni speculative (Corint, 2005); Luxul morţii (Polirom, 2007); Cuvinte rare (Polirom, 2009).

***
Intro
 

Pornind de la filme ale unor monştri sacri ca Griffith, filmele sovietice de propagandă ale deceniului trei (inclusiv Eisenstein) sau cele propagandistice naziste (Leni Riefenstahl), volumul prezintă filmul românesc de ficţiune - de la peliculele interbelice, începînd cu Războiul de independenţă, pînă la cele ale epocii comuniste. Acestea din urmă sînt diferenţiate în funcţie de perioadele în care au fost produse şi de evoluţiile politice specifice perioadelor respective şi sînt urmate de numeroase studii de caz, între care Directorul nostru, Puterea şi Adevărul, dar şi filme antisistem precum Reconstituirea.

"Filmul românesc de ficţiune s-a născut cu propaganda politică în el, ca un copil infectat cu HIV încă din pîntecele mamei. Istoria lui a fost dublată de istoricul bolii. Pe lîngă semnele specifice creşterii, în fiecare etapă de viaţă, tumorile, erupţiile, plăgile s-au dezvoltat şi ele. Coşurile pubertăţii filmului românesc au apărut lîngă bubele sindromului imunodeficienţei politice.

Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adică 40%) pot fi considerate ca avînd caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicală, filme pentru copii - proporţia lui Lenin (60% propagandă, 40% divertisment) fiind totuşi inversată.

Cu prea puţine excepţii, propaganda din cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evoluţie ale PCR. A fost mai întîi prosovietică, internaţionalistă, antiromânească, apoi naţional-comunistă, anticitadină, antiintelectuală, antioccidentală, vehicul al cultului lui Ceauşescu." (Cristian Tudor Popescu)

***
Cuprins

Mulţumiri
Argument
I. Propaganda
II. Propaganda şi cinematograful
III. Propaganda şi filmul de ficţiune

Începuturile influenţei cinematografului asupra realităţii

IV. Cinematograful sovietic de propagandă

Secvenţe propagandistice din filmul sovietic al deceniului 3

Greva (1924)

Evreul etern (1940)
Pământ (1930)
Omul cu aparatul de filmat (1927)
Aelita (1924)

V. Cinematograful românesc de propagandă

1912‑1944. Studii de caz
1947‑1960. Evoluţii politice

Filme cu caracter politic şi propagandistic ale perioadei
Evoluţii cinematografice

Studii de caz

Răsună valea (1950)
Viaţa învinge (1951)
În sat la noi (1951)
Mitrea Cocor (1952)
Nepoţii gornistului (1953)
Desfăşurarea (1955)
Directorul nostru (1955)
Alarmă în munţi (1955)
Nufărul roşu, Pe răspunderea mea (1955)
La Moara cu noroc (1957)
Râpa dracului (1957)
Vultur 101 (1957)
Erupţia (1957)
Viaţa nu iartă (1959)
Mingea (1959)
Valurile Dunării (1960)

1960‑1971. Evoluţii politice

Filme cu caracter politic şi propagandistic ale perioadei
Evoluţii cinematografice
Studii de caz

Setea (1961)
Aproape de soare (1961)
Când primăvara e fierbinte (1961)
Poveste sentimentală (1961)
Celebrul 702 (1962)
Tudor (1963)
Un surâs în plină vară (1963)
Străinul (1964)
Pădurea spânzuraţilor (1965)
Duminică la ora 6 (1966)
Dimineţile unui băiat cuminte (1967)
Un film cu o fată fermecătoare (1967)
Meandre (1967)
Gioconda fără surâs (1968)
Reconstituirea (1970)

Cenzurarea filmelor străine difuzate în reţeaua cinematografică românească (1968‑1973)

1970‑1980. Evoluţii politice

Filme cu caracter politic şi propagandistic ale perioadei
Evoluţii cinematografice
Studii de caz

Mihai Viteazul (1971)
Puterea şi Adevărul (1972)
Zidul (1975)
Filip cel bun (1975)
Zile fierbinţi (1975)
Buzduganul cu trei peceţi (1977)
Rătăcire (1978)

1980‑1989. Evoluţii politice

Filme cu conţinut politic şi propagandistic ale perioadei
Evoluţii cinematografice
Studii de caz

Ediţie specială (1978), Probă de microfon (1980), Croaziera (1981), Glissando (1984)
Casa dintre câmpuri (1980)
Probleme personale (1981)
Secvenţe (1982)
O lacrimă de fată (1980)
Concurs (1982)
Faleze de nisip (1983)
Secretul lui Bachus (1984)
Drumeţ în calea lupilor (1990)

Concluzii

Bibliografie

Index de filme

***
Argument
 

Scopul lucrării de faţă este analiza raporturilor dintre filmul românesc de ficţiune şi propaganda politică în perioada 1912-1989. Pentru a trasa cadrul de discuţie, într-un prim capitol se va formula o definiţie a conceptului de propagandă. Apoi vor fi trecute în revistă, cronologic, intersecţiile dintre propagandă şi cinematograf din primele decenii ale secolului XX, cu accent pe cinematograful de ficţiune. Prezentarea evoluţiei cinematografului sovietic de propagandă între anii 1918 şi 1953 se impune întrucât, prin căderea României sub dominaţia URSS începând cu anul 1944, cinematografia românească va fi puternic marcată de modelul sovietic.

Cinematograful de propagandă din România comunistă va fi analizat din perspectiva evoluţiilor pe fiecare dintre cele patru decenii de dictatură în relaţie cu evenimentele politice interne şi internaţionale. Apoi, prin identificarea şi descrierea temelor propagandistice cu cele mai mari frecvenţe de utilizare. În sfârşit, prin studiile de caz ale celor mai semnificative filme cu caracter propagandistic. Nu face obiectul lucrării de faţă analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic - considerentele estetice vor fi luate în discuţie numai în relaţie cu propaganda.

Nu face, de asemenea, obiectul acestei lucrări prezentarea negocierilor cu cenzura, care au dus la forma finală a peliculei prezentate publicului şi accesibilă astăzi la Arhiva Naţională de Filme - este analizat produsul cinematografic ca atare, pe care cineaştii în cauză şi l-au asumat punându-şi numele pe generic. Pe cale de consecinţă, nu vor conta declaraţii actuale, menite să circumstanţieze realizarea peliculei. Filmele vor depune mărturie despre ele însele.

Finalmente, vom încerca să formulăm câteva concluzii în ce priveşte contribuţia filmului românesc de ficţiune la fixarea în conştientul şi subconştientul colectiv, în aproape jumătatea de veac totalitară, a formelor de minciună pe care s-a bazat comunismul şi care îşi fac simţite efectele până astăzi.

***
Studiu de caz
Răsună valea (1950) sau Justiţia robelor murdare
 

N‑a fost nici o problemă pentru regizorul Paul Călinescu să treacă de la România în lupta contra bolşevismului, documentar de propagandă realizat în 1942, la glorificarea lui "Stalin şi poporul rus, Libertate ne‑a adus". Faptul nici nu părea prea grav din punct de vedere moral. Literatura română, de pildă, avea în 1950 un trecut glorios. Eminescu, Caragiale, Arghezi, Sadoveanu, Blaga, Bacovia, Barbu, Rebreanu ar fi putut să dea oricând un Premiu Nobel pen­tru literatură. Marii scriitori fixaseră repere estetice şi de libertate a expresiei peste care nu se putea trece decât cu tancul. Ceea ce s‑a şi făcut. Atitudinea unor Sadoveanu, Călinescu sau Arghezi în faţa tăvălugului roşu nu arată bine deloc. În 1950 erau cu toţii nu nişte tineri naivi, vulnerabili la stângism, ci oameni în jur de 60 de ani, trecuţi prin toate ciururile şi dârmoanele. Aveau în spate opere monumentale de apărat. Şi totuşi s‑au înscris în propaganda noului regim, fiind răsplătiţi pe măsură.

Filmul românesc de ficţiune, în schimb, nu însemna mai nimic în 1950. Puţinii regizori, scenarişti şi actori nu aveau ce apăra în faţa "obuzelor" estetice ale lui Jdanov. Nici pe plan mondial filmul încă nu avea un statut clar ca mijloc de manifestare a libertăţii de conştiinţă şi expresie, artistică şi morală, a creatorului, era privit în Occident în mare măsură ca un produs industrial comercial. Sau, în URSS, ca un mijloc de propagandă, cel mai eficient, potrivit lui Lenin. Abia în mai 1952, Curtea Supremă a SUA hotărăşte în pre­mieră, în procesul distribuitorului filmului lui Rossellini Il Miracolo, că filmul nu e un simplu produs comercial şi că are dreptul la prevederile constituţionale privind liber­tatea de expresie (Cinema Year by Year 1894‑2005, ed. cit., p. 366. - nota autorului).

Iată de ce pentru Paul Călinescu, Jean Georgescu sau Jean Mihail, angajarea în propaganda noului regim putea să nu însemne cine ştie ce frământare morală. Oamenii îşi făceau meseria cu materialul clientului.

Răsună valea începe prin a glorifica munca voluntară la linia ferată Bumbeşti‑Livezeni. Tinereţe, entuziasm, dăruire pentru binele colectiv. Un concept propagandistic funda­mental, care va duce la mersul "voluntar", "patriotic" al elevilor, studenţilor, profesorilor, soldaţilor, în anii '70 şi '80, să strângă recolta de pe câmp "bob cu bob". Cine pome­neşte de salariu înainte de a se apuca de muncă grea, acela e un rebut uman, o uscătură care va arde în flăcările ela­nului colectiv.

Inginerul burghez Poenaru prezintă soluţii ştiinţifice şi termene realiste pentru străpungerea muntelui. Inginerul de partid Dinescu pune în faţă elanul muncitoresc, sub îndemnul partidului. Poenaru: "Asta e treabă de 7 ani"; Dinescu: "O s‑o facem în 7 luni. De ce? Fiindcă ne‑am luat angajamentul faţă de partid".

Vor trece mai bine de 20 de ani până când această feroce idee‑forţă va fi negată parţial în Puterea şi Adevărul (regia Manole Marcus, scenariu Titus Popovici, 1972) pentru a fi înlocuită cu o altă "injecţie" propagandistică.

Personajul Niki Goguleanu, jucat de Radu Beligan, e făcut să inducă maselor ideea că orice individ cât de cât bine îmbrăcat, "la costum", deloc murdar de noroi, vaselină sau cărbune, e suspect, trebuie supravegheat cu atenţie de oamenii muncii.

Personajul Creţu, la rândul său, conturează portretul duşmanului activ şi sângeros al noii orânduiri, sabotorul criminal: el este gras, viclean, alcoolic şi frustrat sexual până la tentativă de viol. Umblă cu cuţitul. Este un anormal, un om rău şi urât. Îl vom regăsi sub alte nume şi în alte inter­pretări în Viaţa învinge, În sat la noi, Mitrea Cocor, Brigada lui Ionuţ, Desfăşurarea. După aceste filme, devine de neîn­chipuit în Republica Socialistă România un om normal, plăcut la înfăţişare, sincer, cu bun‑simţ, neros de vicii, care să nu fie totuşi de acord cu comunismul. Respectivul e musai să fie atins de grave tulburări ale fiinţei: ori e ticălos, şi atunci trebuie exterminat, ori e nebun, şi atunci trebuie internat cu forţa la balamuc, ori e dezorientat, şi atunci trebuie dusă cu el muncă de lămurire. Cvartum non datur. Regăsim un topos al propagandei filmice bine înfipt în creierul colectiv în 1990: "Iliescu te votăm, te votăm cu toţii/ Ca să moară de necaz leneşii şi hoţii". Cine nu era cu Iliescu, moştenitorul în efigie al lui Ceauşescu, era exclus să fie harnic sau cinstit.

Dar momentul de maximă virulenţă propagandistică a filmului este lichidarea duşmanului Creţu. După o luptă scurtă, teroristul care voia să arunce în aer tunelul este azvârlit în prăpastie de vânjosul ţăran Ion. La început, Creţu fusese montat de bancherii exploatatori s‑o facă, acum acţiona pe cont propriu, din ură pură. Muncitorii se adună cu torţe la locul faptei şi Ion raportează: "Aşa a fost". Nimeni nu‑i pune la îndoială spusele. Nimeni nu cere vreo anchetă ("Lasă ancheta, tovarăşe! N‑auzi vorbele care umblă?"). Nu apare nici un miliţian, nici un medic legist, nici un procu­ror. Salopetele murdare ţin loc de robe. Justiţia muncito­rească s‑a înfăptuit. Alăturaţi în minte acestei secvenţe imaginile minerilor lovind cu bâtele, pumnii şi picioarele cetăţeni luaţi de pe stradă în Piaţa Universităţii, vinovaţi de a purta plete, ochelari sau fustă scurtă. Şi bucureştenii înşi­raţi pe margini şi aplaudând cu voioşie. Amintiţi‑vă strigă­tul: "I‑me‑ghe‑be, face ordi‑ne!". Şi puneţi în montaj cu toate acestea zicerea scenaristului Văii care răsună, drama­turgul Mircea Ştefănescu, la şapte ani după premieră: "Mă odihneam cu sentimentul datoriei împlinite".

Este şi acesta un film.

***
Concluzii

Originea propagandei se situează în timp aproape de cea a religiei. Nu întâmplător, termenul propagandă este impus pe plan mondial de misiunile catolice. Imaginea este esenţială în mecanismul propagandistic, aşa încât folosirea cinematografului ca mijloc de propagandă încă de la începuturile lui era inevitabilă.

După primul război mondial, regimul totalitar al Uniunii Sovietice, la îndemnul lui Lenin, a pus cinematograful la loc de frunte în arsenalul propagandistic bolşevic. Marii regizori sovietici ai anilor '20, Kuleşov, Eisenstein, Pudovkin, Vertov, Dovjenko, comunişti convinşi, au revoluţionat arta cinematografică din dorinţa de a servi ideologia prin desprinderea de trecut.

Începând cu 1928, două evenimente - câştigarea puterii absolute de către Stalin şi apariţia sonorului - vor duce la un alt cinema de propagandă sovietic, bazat pe realismul socialist, dogmatic ca fond şi formă. Acest tip de cinema a fost "Biblia" cineaştilor români în anii '50.

Cu excepţia superproducţiei Independenţa României (1912), regimurile politice din România primei jumătăţi de secol XX nu au fost interesate aproape deloc de cinematograful de ficţiune ca instrument de propagandă. Nu putem vorbi nici de un cinema de ficţiune constituit - în afară de O noapte furtunoasă (1943) şi Manasse (1925), nu s-au produs decât scheciuri şi melodrame rudimentare.

Utilizarea lui politică sistematică începe cu 1950. Odată cu instalarea puterii populare, statul preia controlul total şi finanţează cinematografia în scopul vehiculării ideologiei comuniste.

Putem spune că filmul românesc de ficţiune s-a născut cu propaganda politică în el, ca un copil infectat cu HIV încă din pântecele mamei. Istoria lui a fost dublată de istoricul bolii. Pe lângă semnele specifice creşterii, în fiecare etapă de viaţă, tumorile, erupţiile, plăgile s-au dezvoltat şi ele. Coşurile pubertăţii filmului românesc au apărut lângă bubele sindromului imunodeficienţei politice.

Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adică 40%) pot fi considerate ca având caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicală, filme pentru copii - proporţia lui Lenin (60% propagandă, 40% divertisment) fiind totuşi inversată.

Cu prea puţine excepţii, propaganda din cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evoluţie ale PCR. A fost mai întâi prosovietică, internaţionalistă, antiromânească, apoi naţional-comunistă, anticitadină, antiintelectuală, antioccidentală, vehicul al cultului lui Ceauşescu.

Temele de propagandă observabile pe toată perioada comunistă sunt:
Rezistenţa anticapitalistă şi antifascistă a comuniştilor ilegalişti şi a "protocomuniştilor". Aproximativ 57 de filme au un scenariu bazat pe lupta comuniştilor în ilegalitate (1924-1944). Începând cu Nepoţii gornistului (1953) şi sfârşind cu A doua variantă (1987), toate construiesc o istorie contrafăcută, menită să furnizeze legitimitate Partidului unic dictatorial, ajuns la putere prin fraudă şi şantaj. Este cea mai amplă operaţiune de falsificare propagandistică întreprinsă într-un domeniu al artei în comunismul românesc. Numărul imens, în raport cu dimensiunile cinematografiei noastre, de filme cu ilegalişti conturează o rezistenţă antifascistă şi anticapitalistă de proporţiile unui război civil. Pare că divizii întregi de români idealişti, în special tineri, dedicaţi clasei muncitoare în alianţă cu ţărănimea patriei, sabotau o dată la câteva zile "maşina de război hitleristă" şi dictatura antonesciană, având în minte, ca far călăuzitor, viitorul comunist al României. Actul de la 23 august 1944 este deformat cu sânge rece, în zeci de pelicule: regele Mihai, partidele istorice, capi ai armatei nu apar deloc sau joacă roluri secundare, în vreme ce comuniştii sunt prezentaţi ca unici iniţiatori şi conducători ai insurecţiei; înţelepţi, vizionari, curajoşi, ei sunt învingătorii care, în mod firesc, merită să conducă ţara.
Depistarea şi anihilarea spionilor infiltraţi din Apus, adesea "foşti" ai vechiului regim, aflaţi acum în solda imperialiştilor.
Închiaburirea, îmburghezirea unor membri ai noilor conduceri, stopată la timp de comunişti cinstiţi şi responsabili.

Teme tranzitorii, care au suferit modificări în timp:
Colectivizarea agriculturii, căreia i se opun chiaburii, moşierii şi "cozile lor de topor", se transformă, după 1962, în conflicte între elemente înaintate şi elemente înapoiate ale satului, în care binele învinge.
Decadenţa orânduirii burghezo-moşiereşti. Tema dispare, practic, după 1970.
Individualismul, sortit eşecului în faţa vieţii şi muncii în colectiv. După 1965, e promovat personajul de tip contrar, inovatorul care are dreptate împotriva tuturor, iar Partidul e de partea lui.
Încurajarea migraţiei ţăranilor către şantiere şi fabrici. După 1975, Partidul dispune descurajarea acestui proces prin prezentarea de "întoarceri la vatră".
Propagandă pentru părăsirea oraşelor de către absolvenţii de facultate şi stabilirea lor în zone rurale, zglobiu-înapoiate, pe care le vor desţeleni. Frecvenţa de apariţie a temei creşte după 1975.
Părăsirea ţării pentru Occident - o trădare de sine, cu rele consecinţe, dar oricând există cale de întoarcere.
Propaganda prin filme istorice. Declanşată în anii '60, odată cu începutul distanţării de URSS, va fi menţinută până în ultimul an al dictaturii, cu speranţa că exemplele alese, Tudor, Decebal, Gerula, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân pot mobiliza masele în jurul lui Ceauşescu.
Filmul istoric militar elimină, începând cu jumătatea deceniului 7, tema frăţiei de arme româno-sovietice. În anii '80, odată cu creşterea tensiunii Moscova - Bucureşti, se va ajunge chiar la accente inverse: în Noi, cei din linia întâi (1986), regizorul S. Nicolaescu primeşte aprobarea să evoce împiedicarea unităţilor armatei române să intre primele în Budapesta de către înaltul comandament sovietic.

Absolut nici una dintre aceste teme nu va mai apărea pe ecranele româneşti după decembrie 1989, în condiţii de libertate. Abandonarea lor totală reflectă condiţia cel mai des întâlnită a cineastului român sub dictatură: lipsit de orice convingere comunistă, însă dornic cu orice preţ de bani şi notorietate. El accepta scenarii comandate de Partid, pe care fie le filma ad litteram, fără implicare şi fără talent, fie încerca să atenueze story-ul "corect politic" prin artisticizarea propagandei.

În anii '50, filmul apăsat brutal de propagandă e caracterizat prin raritatea prim-planului sau gros-planului, fiind folosit cu precădere planul mediu, prin absenţa liniştii şi mişcarea continuă a personajelor, prin încărcarea cu "mesaj" a aproape fiecărei secvenţe. Acesta este filmul nu mut, dar surd.

Artisticizarea, apărută la sfârşitul deceniului 6 în Viaţa nu iartă (regia Iulian Mihu, Manole Marcus, 1959) şi Când primăvara e fierbinte (regia Mircea Săucan, 1961), constă în utilizarea mişcărilor neobişnuite de aparat, a gros-planului, a unghiurilor deosebite de filmare, a luminilor şi coloanei sonore, fără prea mare legătură cu scenariul, pentru a "compensa" stridenţele propagandistice.

O altă modalitate de convieţuire cu propaganda inaugurează scenaristul Titus Popovici, cel mai influent cineast al perioadei comuniste: în Valurile Dunării (regia Liviu Ciulei, 1960), el umanizează schema propagandistică, înlocuieşte dialogurile lozincarde cu discuţii între oameni vii, Partidul rămâne în spatele acţiunii, relaţiile între protagonişti sunt mai puternice şi mai realiste decât cadrul propagandistic general. Metoda Popovici va mai da naştere câtorva filme de propagandă realizate artistic: Setea (regia Mircea Drăgan, 1961), Străinul (regia Mihai Iacob, 1964), Puterea şi Adevărul (regia Manole Marcus, 1972).

Anii '60 aduc inversarea procentelor lui Lenin, 60% dintre filmele produse în acest deceniu fiind divertisment, comedii ieftine, musicaluri, filme pentru copii. Situaţia nemulţumeşte conducerea PCR - în urma şedinţei din 23 mai a Comisiei Ideologice a CC al PCR, prezidată de N. Ceauşescu, se ia hotărârea utilizării sistematice a filmului de ficţiune ca mijloc de propagandă al regimului. Ca primă măsură Reconstituirea (regia Lucian Pintilie, 1970) este retras din difuzare. În cinema, "revoluţia culturală" nu a început în 1971, cu "tezele din iulie", ci în 1968.

Întrucât la începutul deceniului 8 sunt semnate o serie de acorduri culturale cu ţări vestice pentru a se proba "deschiderea" comunistului "liberal" antimoscovit Ceauşescu, se importă filme neconforme cu noul realism socialist. Dar înainte de a fi difuzate, acestea sunt "operate" masiv de către aparatul de propagandă şi cenzură. Zeci de filme celebre ale ecranului mondial au rulat pentru spectatorii români în versiuni modificate uneori până la alterarea concepţiei regizorale originale.

Filmele cu spioni occidentali anihilaţi de ofiţerii "noştri" de Securitate (Florin Piersic interpretează cu predilecţie astfel de roluri) devin în anii '70 din ce în ce mai agresive. Mesajul principal e pentru cetăţenii RSR, nu pentru fantasmaticii spioni străini - "noi" supraveghem totul, ascultăm şi înregistrăm, oamenii noştri sunt plasaţi sub acoperire unde nu te aştepţi, deci nu umblaţi cu prostii, fiţi turnători cinstiţi!

Între 1980 şi 1983 apar o serie de filme care ies din tiparul propagandistic, reuşind să impună un realism mult mai puţin socialist: Probă de microfon, Casa dintre câmpuri, O lacrimă de fată, Croaziera, Secvenţe, Faleze de nisip. Această "primăvară" a filmului românesc a fost posibilă datorită demersurilor insistente întreprinse pe lângă autorităţile culturnice de un grup de regizori, între care Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Stere Gulea.

Odată cu retragerea din difuzare a filmului Faleze de nisip (regia Dan Piţa, 1983) nu mai apar decât filme de propagandă rudimentare. Apoi dispar şi acestea: ultimul film despre colectivizare se face în 1984 - Amurgul fântânilor (regia Virgil Calotescu), ultimul film cu spioni imperialişti în 1985 - Racolarea (regia George Cornea), ultimul film cu comunişti ilegalişti în 1987 - A doua variantă (regia Ovidiu Ionescu). Din vara anului 1987 şi până în decembrie 1989, propaganda aproape dispare din cinema, ca şi cum regimul s-ar fi temut şi de umbra lui.

Dar, deşi au dispărut din cinema, ideile vehiculate propagandistic vreme de decenii s-au regăsit în viaţa reală începând cu 1989. La capătul filmelor cu spioni se află "agenturili" străine invocate de Ceauşescu drept cauză a dezastrului României şi în care cred şi astăzi o mulţime de cetăţeni.

Nenumăratele filme în care muncitorii sau inginerii, cei care lucrează cu materia, sunt baza societăţii, în vreme ce intelectualii, adică cei care doar vântură idei, sunt un soi de paraziţi toleraţi au contribuţia lor la strigătul "Noi muncim, nu gândim!" ţâşnit în 1990 din masele agitate.

A nu intra la facultate, chezăşie a reuşitei în viaţă elogiate sistematic, va fi însemnat ceva în subconştientul celor care au urlat: "Moarte intelectualilor!".

Propaganda antioccidentală, prezentarea vesticilor ca hoţi şi ucigaşi care vor să fure tot timpul ceva de la noi, se poate traduce într-o altă lozincă a primilor ani de după căderea comunismului: "Nu ne vindem ţara!".

A face avere, a te îmbogăţi au fost întotdeauna semne ale viciului şi decăderii morale în filmul românesc de propagandă - îmi amintesc bine dispreţul, dacă nu chiar ura, cu care mulţi "oameni de bine" rosteau printre dinţi în anii '90: "Un privatizat!...".

În sfârşit, mistica muncitorului, văzut ca reper moral mai presus de orice bănuială şi critică, învestit ca judecător cu salopetă în loc de robă, şi-a făcut simţite efectele în iunie 1990, când mii de bucureşteni îi aplaudau de pe margine pe minerii veniţi direct din şut ca să restabilească ordinea şi dreptatea cu bâte şi lanţuri împotriva unor tineri luaţi de pe stradă pe criteriul înfăţişării - plete, ochelari, barbă, fustă scurtă, machiaj.

Cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii - Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Faleze de nisip - nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului.

Cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii - Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi Adevărul, Zidul - nu se poate spune că "opera prop" a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva - să-i determine pe neaşteptat de mulţi să urască. Ura faţă de bogaţi, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din ţară se mai simte şi astăzi în societatea românească. După 1989, nici unul dintre cineaştii români care au făcut film în comunism nu şi-a recunoscut acest aport la ură, ca să nu mai vorbim de mea culpa.