vineri, 17 aprilie 2015

Evaluarea Nationala 2015: primele modele de subiecte

Evaluarea Nationala 2015

Copilul tau este pregatit pentru examen?
Ajuta-l ! Fii alaturi de el la cel mai important examen din viata !
 Iti amintesti cum nu dormeai noptile inainte de teza la romana sau matematica?

« Daca iau nota mica, daca ma cearta parintii, daca rad colegii, daca nu mai ajung la liceul dorit ?» Acestea erau gandurile care ne treceau fiecaruia dintre noi prin cap inainte de examene. Si din cauza lor nu dormeam deloc bine.

La fel sa intampla si cu copilul tau! Chiar daca nu iti spune, emotiile si frica apar la fiecare examen. De aceea trebuie sa-l ajuti. Fii alaturi de el. Arata-i ca iti pasa !

Culegeri de Teste la Limba Romana si Matematica
Clasa a II-a, Clasa a IV-a, Clasa a VI-a si Clasa a VIII-a

Alege de mai jos lucrarea potrivita pentru copilul tau.
Lucrati impreuna macar 1 ora pe zi. Vei vedea cat de mult conteaza acest lucru.
Vei vedea ce inseamna pentru un copil sa simta ca vrei sa il ajuti
  centura_corectare  

CLASA A II-A – Culegere de Teste la Limba Romana si Matematica

Contine 25 de teste pentru limba romana si 25 de teste pentru matematica pentru clasa a II-a. (...vezi exemplu aici »)

Culegerile contin exercitii variate de observare, completare, alegere, corectare, punere in corespondenta.

Click aici pentru a comanda Testele pentru Clasa a II-a »

  

CLASA A IV-A – Culegere de Teste la Limba Romana si Matematica

  centura_corectare    
 
Contine 25 de teste pentru limba romana si 25 de teste pentru matematica pentru clasa a IV-a.(...vezi exemplu aici »)

IN PLUS, puteti verifica rezultatele si cunostintele copilului dvs.

Testele sunt insotite si de rezolvarile corecte si complete, redactate de catre autorii testelor, specialisti cu vechime in cariera profesorala si in lucrul cu elevii din ciclul primar!


CLASA A VI-A – Culegere de Teste la Limba Romana

  centura_corectare  
Rezolvabile in 60 de minute (timpul de examen) acestea permit exercitiul avansat al unor abilitati lingvistice indispensabile reusitei cu brio la testarea propriu-zisa (...vezi exemplu aici »)

Click aici pentru a comanda Testele pentru Clasa


CLASA A VI-A – Culegere de Teste la Matematica si Stiintele Naturii

  centura_corectare  
Exercitii sunt bazate pe materia studiata la clasa (...vezi exemplu aici ») si contin rezolvarile corespunzatoare, cu intregul set de explicatii. Practica si usor de folosit, culegerea permite:

Click aici pentru a comanda Testele pentru Clasa a VI-a »

CLASA A VIII-A – Culegere de Teste la Limba Romana

Fiecare test contine cate 2 subiecte:
    • capacitatii de redactare a unui eseu/ comentariu/ analiza/ naratiune
    • a coerentei textului
    • unitatea compozitiei
  centura_corectare  
  • comunicarii, stilului
  • a coerentei textului
  • conciziei (incadrarea in 10-15 randuri sau 80-150 cuvinte)
  • ortografiei, lizibilitatii textului, punctuatiei, asezarii in pagina etc.
    (...vezi exemplu aici »)
  • analize sintactice si morfologice
  • vocabular (sinonime, antonime, omonime, paronime etc.)
  • recunoasterea figurilor de stil (epitete, comparatii, metafore, personificari)
  • constructii impuse
  • recunoasterea rolului unor semne de punctuatie
  • recunoasterea stilurilor literare etc.
    (...vezi exemplu aici »)
Important: Rezolvarile contin explicatii si indrumari - adevarate lectii de literatura si gramatica

Click aici pentru a comanda Testele pentru Clasa a VIII-a »

CLASA A VIII-A – Culegere de Teste la Matematica

  centura_corectare  
Cele 195 de exercitii sunt concepute dupa modelul celor propuse pentru examenele evaluarii nationale, ceea ce ii ajuta pe copii sa se familiarizeze cu tipul cerintelor; (...vezi exemplu aici »)

Click aici pentru a comanda Testele pentru Clasa a VIII-a »


Ajuta-ti copilul la cel mai important examen din viata lui
Fii alaturi de el si arata-i ca esti un parinte caruia ii pasa de el !

joi, 16 aprilie 2015

Republica Ceha – invitatul de onoare al celei de a X-a editii a Salonului International de Carte Bookfest

miercuri, 15 aprilie 2015

A zecea carte cu poveşti din Bucureşti

Victoria Dragu Dimitriu
A zecea carte cu poveşti din Bucureşti
Editura Vremea, 2015


*****
Intro

Poveştile doamnelor şi ale domnilor din Bucureşti nu sunt paseism, nu sunt fugă în trecut, nu sunt un refuz al prezentului şi nici al viitorului. Ele sunt numai căutarea de sine a acelui duh ridicat viu din cenuşa incendiilor, de sub copitele cailor, de sub şenilele invadatoare, din craterele bombelor, din ruinele cutremurelor, din apele inundaţiilor, din asuprire şi din uitare, din jaf şi minciună. A duhului care îşi găseşte casa vremelnică în fiecare din noi, trăitorii pe aceste locuri, ne înrudeşte şi ne înnobilează.

Victoria Dragu Dimitriu a fost realizator la Redacţia Culturală a Radiodifuziunii Române. A semnat emisiunile Atlas Cultural, Eminesciana, Bucureşti, istorii scrise şi nescrise, Arhipelagul Bucureşti. A publicat volume de poezie şi romane.

Din 2004 încoace, publică o serie de lucrări închinate Bucureştilor, volume de convorbiri cu locuitori ai Capitalei, care aruncă o lumină neaşteptată asupra unor detalii pitoreşti, savuroase şi adeseori importante ale istoriei urbei. Seria s-a bucurat de un succes binemeritat. Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti, Poveştile unui Domn din Bucureşti, Doamne şi Domni la răspântii bucureştene, Poveşti cu statui şi fântâni din Bucureşti, Povestea unei familii din Bucureşti. Grecenii, Poveşti ale comorilor din Bucureşti, Trei doamne cu poveşti din Bucureşti au fost citite cu încântare şi au contribuit nu numai la buna cunoaştere a istoriei Bucureştilor, ci şi la sporirea dragostei locuitorilor pentru acest oraş neiubit şi nedreptăţit.

Fragment
Cu Sanda Retinschi şi Sava Dumitrescu, despre bunicul Alexandru Dimitriu, cavalerul acoperişurilor

[...] Domnul doctor Dumitrescu desfăşoară pe masă un afiş mare, puţin îngălbenit de vreme, cu textul scris cu litere groase, negre, înconjurat cu un chenar de fotografii, reprezentând domni severi, înveşmântaţi în costume interbelice:
- Cred că aţi avut ocazia mai rar să vedeţi aşa ceva. Sus, în centrul paginii, este fotografia bunicului. El muncea, pe şantiere şi în atelier, din zori şi până seara, dar era preocupat şi de organizarea vieţii meşteşugăreşti şi comerciale a ţării. Când am început să caut printre documentele rămase de la bunicul, am încercat să împart pe domenii activităţile lui, atât de multiple şi variate. Acest afiş reprezintă una dintre realizările lui importante în plan social. Citiţi, vă rog!
- Da, transcriu. Respectând ortografia lor. Titlul, mai întâi: Chemare către toţi micii Industriaşi şi Meseriaşi Patroni. Fraţi meseriaşi şi mici Industriaşi, Vremuri grele s'au abătut asupra noastră; meseriaşul român nu a trecut prin timpuri aşa grele cum trecem astăzi. Jalea şi suferinţa cuprind suflete a zeci de mii de fraţi de ai noştri, cari erau odată mândria acestei ţări şi peste tot unde era spor şi voe bună, azi sunt frunţi posomorâte şi inimi îngrijorate.
O serie de măsuri vitrege lovesc pe meseriaşii români, cari nu mai ştiu unde să găsească ajutor şi scăpare. Poveri ni s'au pus în spate de tot felul, impozite nedrepte, fiscale, comunale, cifră de afaceri, taxe de tot felul, lipsă de credit, dobânzi mari, îndepărtări sistematice de la lucrări, nedreptăţi pe care nu le mai putem suporta
. Când a fost redactat acest text?
- Aici, avem data, 30 iunie 1929. Să citim mai departe, pentru a-i vedea rostul.
- Frate meseriaş! Faţă de această stare de lucruri şi care nu mai poate dăinui, un număr de prieteni adevăraţi de-ai dumneavoastră, reprezentanţi ai mai multor Organizaţiuni, toţi oameni cu un trecut de muncă şi de cinste, în frunte cu cel mai de seamă dintre fruntaşii meşteşugului şi meseriei, d. Alexandru Dumitriu, veteranul luptelor grele şi frumoase pentru câştigarea drepturilor noastre, ne-am hotărât încă de acum câteva luni a aduna şi a înfrăţi toată suflarea meseriaşilor din ţara noastră.
Fraţi meseriaşi! Pentru toate acestea noi vă cerem votul vostru pentru alegerile de la Camera de Comerţ şi Industrie, secţia micei industrii şi meserii. În Camera de Comerţ şi Industrie va fi locul unde se va judeca cu mijloace legale procesul cel mare în care se va arăta deschis marea nedreptate ce s-a făcut şi ce se face meseriaşilor români. Toţi cari figurează pe LISTA No. 1, mai jos specificată, o viaţă întreagă au luptat pentru ridicarea clasei noastre de meseriaşi la locul de frunte care i se cuvine şi pentru ca să ni se facă dreptate am ridicat glasul nostru la întruniri ale diferitelor organizaţii, cerînd dreptate pentru toţi meseriaşii. De aceea vă rugăm ca în ziua de Duminică, 30 iunie 1929, să votaţi din toată inima şi cu încredere Lista No. 1 a Micei Industrii care se compune din
... şi urmează numele celor propuşi. Patetic afiş electoral! Ce se întâmplase? Erau efectele crizei mondiale?
- Erau şi efecte ale crizei şi problemele strict locale, dar şi alegerile de la Camera de Comerţ.
- Propagandă electorală?
- Sigur, şi puteţi constata cum sunt trecuţi pe această listă cei propuşi, fără prejudecăţi de niciun fel.
- Numai după meritele lor profesionale, probabil.
- Este şi Niţulescu Alexandru, este şi Rosemberg H., este şi Schor Solomon. Turek Ernest cred că era neamţ, din ce-mi amintesc că spunea bunicul. Mai sunt Călinescu I.M., Olteanu I., Bobocescu M., Marinescu N. şi Ionescu Nicolae, zece membri şi zece supleanţi.
- Sub fotografii avem câteva date despre fiecare: Teodorescu Teodor, atelier de tâmplărie, fost vice-preşedinte al organizaţiei tâmplarilor; Bazgan Constantin, instalaţiuni sanitare, absolvent al şcolii de meserii, fost membru în comitetul breslei; Vasilescu Gheorghe, atelier de mobilă de lemn, preşedintele organizaţiei meseriaşilor din cartierul Tei; Lauterman Iancu, pictor de firme, preşedintele breslei pictorilor de firme; Ganovici Teodor, fabricant de pâine, secretarul Sfatului negustoresc pentru brutari şi franzelari. Şi bunicul, Dumitriu Alexandru.
- Ce scrie sub numele bunicului, domnule doctor?
- Fabrica de produse metalice. Consilier tehnic, Camera de Industrie şi Comerţ. Delegat organizator şi conducerea căminului de ucenici. Sunt cuprinse toate activităţile lui: meşteşugar, organizator, şi om preocupat de şcolarizarea tinerilor. A conlucrat în acest sens, foarte mult, cu Nicolae Iorga, cu ministrul liberal Angelescu, mulţi ani ministrul Învăţământului, cu mulţi alţii, şi am, în partea din arhiva lui care s-a putut salva, multe referiri la această preocupare. E interesant că Nicolae Iorga, care era istoric, aş zice un om orientat spre partea umanistică, şi nu comercială sau meşteşugărească, a fost foarte sensibil la această organizare a şcolilor de meseriaşi. Îşi dădea seama că ieşirea României din starea de ţară eminamente agricolă nu se poate face decât prin industrializare şi prin formarea muncitorilor. Au colaborat intens în acest sens.
- Cei de pe listă sunt oameni cu meserii diverse, să mai amintim câteva din cele trecute aici: tâmplărie, tinichigerie, curelărie, croitorie, sculptură şi decoraţiuni, ceaprăzărie, atelier de încălţăminte, atelier mecanic în fier, un preşedinte al sindicatului încadratorilor... de toate.
- Rame de oglinzi, de tablouri, aceştia erau încadratorii. Aici scrie Fabrică de scărărie... oare fabricau numai scări?
- Da, scări, poate şi metalice, şi din lemn. Şi mai sunt dogari... Şi căldărari.
- Iar aici scrie: Arămărie! Acesta trebuie să fi fost un atelier splendid, plin cu lucruri frumoase, cu arămuri. Cum se făceau pe atunci, tăvi, ibrice, căldări, sahane, vase rotunde de gătit, cu capac înalt, tahan.
- Tot aici se făceau şi alambicurile de distilat ţuica şi tescovina. Dar să vă spun cum încerc să-i urmăresc activităţile bunicului. Pe de o parte, el era un meseriaş foarte calificat, a făcut o mică industrie legată de construcţii, în special de prelucrarea metalului. În la belle époque, în epoca Bucureştilor - Micul Paris, acoperişurile erau decorate cu o serie de ornamente care urmau o tradiţie. Că şi casele noastre ţărăneşti au ciocârlani pe creasta acoperişului. Asta era o sursă de inspiraţie. La locul unde vine coama acoperişului se pun nişte şindrile mai lungi, care depăşesc coama într-o parte şi, de obicei, marginea lor este tăiată într-un model. Asta dă frumos. Aici, la marile clădiri, desigur, rafinamentul franţuzesc le adusese la o altă formă, în alte materiale. Cei mai frumoşi mi se pare mie că erau ciocârlanii de pe clădirea Primăriei Bucureştilor, care a fost multă vreme cam părăsită. Acum, s-au pus schele şi se lucrează. Să vedem cum va ieşi! Acolo, coama era iniţial foarte frumos aranjată. Nu era vorba doar de ornamente. Bunicul făcea toată construcţia acoperişului, nu numai acoperirea cu tablă sau altceva. Aţi mai fost de curând pe strada Doamnei? La colţul cu strada Ghica, e clădirea fostă a Bursei, apoi a Camerei de Comerţ. A fost zeci de ani, după 1944, a Bibliotecii Naţionale, care a primit localul ei nou de pe bulevardul Unirii, iar acuma, aici este sediul Camerei de Comerţ Bucureşti. Camera de Comerţ pe ţară are sediul acela nou, dincolo de Piaţa Naţiunii, pe Dâmboviţa, în zona Pasajului Mărăşeşti. Ei, aici, în Ghica, colţ cu Doamnei, la intrare, este pusă o tăbliţă-tip pentru monumente de arhitectură.
- Da, domnule doctor, aceste tăbliţe au fost puse din iniţiativa şi cu truda domnului David Chifiriuc, singur a făcut treaba asta, a umblat prin Bucureşti, a căutat clădire cu clădire, a redactat tăbliţele. A şi pictat, pe trotuare, urme de paşi care conduceau de la un monument la altul. Paşii s-au cam şters, dar plăcuţele sunt la locul lor.
- Nu ştiu ce l-o fi îndemnat, dar a făcut foarte bine. Şi pe strada noastră a pus o tăbliţă, la Muzeul Storck. O iniţiativă particulară! La Bursă, scrie că această clădire, veche de o sută de ani, a fost proiectată de Ştefan Burcuş, arhitect, că decoraţiile de pe faţadă sunt făcute de cutare, cutare, nume germane, iar decoraţiile de la mansardă, de la ferestre, şi de pe acoperiş, sunt făcute de Alexandru Dimitriu.
- Nu sunt multe clădiri unde să fie menţionate atâtea detalii.
- Nici eu n-am mai văzut, dar nici n-am mai trecut în ultimul timp pe lângă clădiri ale lui.
- Cu ce fel de materiale erau învelite casele la care a lucrat Alexandru Dimitriu, cu tablă obişnuită, cu olane, cu aramă?
- Ardezie a făcut multă! Casa noastră mai are încă pe acoperiş ardezie din anii când a fost construită, 1929-1930. Multe clădiri cu ardezie din Bucureşti au fost făcute de el. Ardezia o aducea pe Dunăre, cu vaporul, din Germania până la Giurgiu, şi apoi, cu trenul, de la Giurgiu la Bucureşti. Dar construcţia a fost numai o latură a ocupaţiilor lui. O a doua latură a fost cea reprezentată de acest afiş: organizarea meşteşugarilor.
- Foarte importantă, după cum se vede. Şi din punerea în pagină se înţelege: fotografia lui plasată sus în centru este şi singura în chenar, ceea ce o scoate şi mai mult în evidenţă.
- Da. A fost conducător de corporaţie, a organizat congrese ale meseriaşilor şi a făcut prima Casă de Asigurări a meseriaşilor patroni. Am carnetul lui de membru, cu numărul 1, al acestei Case de Asigurări.
- Avea, aşadar, talent organizatoric şi viziune, nu se mulţumea numai cu buni meseriaşi, dorea să le asigure viitorul. Cum s-a format astfel?
- El făcuse şcoală în Germania, Institutul de electroplastie din Berlin, şi cum? Absolvise Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi. Fiind primul în clasă, la absolvire a primit o bursă. El, cu încă un coleg. Cu ajutorul acestei burse, s-a dus şi a lucrat mai întâi la un meseriaş-patron din Viena care, între altele, repara armuri din colecţiile nobilimii austriece. Pe lista cu atelierele unde s-a calificat în străinătate, îl avem trecut pe acest domn, A. Ostrihanski, Armuri şi costume de oţel. Acolo a deprins bunicul tehnica făuririi armurilor, pe care mai târziu a folosit-o ca să facă o serie de armuri pentru decorarea unor mari clădiri de la noi. Dacă aţi fost la Iaşi, doamnă, aţi văzut fostul Palat Administrativ, bunicul i-a făcut acoperişul şi armurile. Este, poate, una dintre cele mai frumoase clădiri din ţară. S-a numărat printre primele lui lucrări de anvergură. Am nişte poze mai detailate, ca să vedeţi ce lucrătură este la acoperiş. Partea făcută de bunicul. Vedeţi, la ferestrele mansardei, înşirate pe mai multe nivele, la primul nivel, fiecare lucarnă are un fel de mic acoperiş, cu rol decorativ, dar şi practic, ca să nu pătrundă ploaia dacă laşi vara geamul deschis, sau să facă umbră, în zilele cu soare. Mai sunt oştenii în armură, mai multe modele, cum se vede în fotografie.
- Iar dacă aţi văzut Primăria de la Paris, doamnă Dimitriu, vă amintiţi că are acoperişul decorat cu nişte cavaleri în armuri. Ea a slujit de model arhitectului palatului de la Iaşi. Nu-i aşa, Sava?
- Arhitectul palatului era Ion D. Berindey, care a studiat arhitectura la Paris. Am o scrisoare a arhitectului Berindey către bunicul, aici sunt câteva planuri făcute de el, iar aici, pe această fotografie a palatului, e o dedicaţie: Domnului Dimitriu, pentru meritele sale. Semnează: arhitect Berindey.
- Arhitectul i-a făcut acest cadou tânărului meşter? Frumos gest!
- I-a dat în amintire această fotografie. Vedeţi, avem aici imaginea proiectului şi nu clădirea finisată. Dar sigur, Palatul din Iaşi era inspirat de Hôtel de Ville de la Paris, unde a şi fost o vreme bunicul să se califice, după Berlin şi Viena, dar nu ştiu precis cât timp. Am o scrisoare a lui, din noiembrie 1892, o cerere de a fi primit într-un atelier parizian, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele. Traduc: Mulţi dintre cei care se străduiesc în ţara mea ca lumea să progreseze m-au sfătuit să mă perfecţionez în metalurgie muncind în ateliere, pentru a cunoaşte lucrând proprietăţile diferitelor metale, cu scopul de a aduce servicii utile poporului industrial din ţara mea, care nu a avansat încă în acest domeniu. Am deprins câte ceva în emailare şi galvanizare, în diferite întreprinderi din străinătate, iar acum aş dori să mă perfecţionez în tinichigerie şi în aplicarea emailului pe obiecte. A păstrat printre hârtiile lui o copie după această cerere, trimisă unui maistru francez, căruia nu îi scrie însă numele: Je ne demande pas de salaire, je serai très content si vous aurez la bonté de me donner l'opportunité d'apprendre dans votre Maison.
- Pe lista pe care mi-aţi dat-o, cu şcolile lui, la Paris este trecut un singur atelier, cu trei maiştri, dar poate că lucrau separat: Viltard, Coutelier, Roseleur. Ornamente arhitectonice, galvanostegie, etc.
- Sigur, ar putea fi unul dintre ei. Pornind de la aceste armuri, executate pentru decorarea unor clădiri publice, l-a făcut, pe acelaşi tip de armură, pe Sfântul Dumitru, care e un sfânt militar şi care este şi ocrotitorul Bucureştilor. Şi l-a pus, înarmat cu o lance şi cu un scut, în vârful turnului Primăriei de Verde.
- Primăria Sectorului 1 de astăzi, din Banu Manta.
- A trecut şi el prin multe, sfântul în armură, pentru că, în urma unui incendiu din 2009, când a ars tot acoperişul, a fost dat jos de acolo pentru câţiva ani.
- Dar Sfântul Dumitru a rămas întreg, doamnă Retinschi, nu a fost afectat de flăcări, am văzut chiar atunci fotografii făcute când l-au coborât de la locul lui.
- Într-adevăr, Sfântul Dumitru a fost dat jos intact, ca să se facă reparaţiile. Abia acum acoperişul e gata, turnului i-au mai fost adăugate două nivele, iar cavalerul a fost pus înapoi, la locul lui, pe turnul primăriei!
- De unde ştii, Sanda, că au fost adăugate două nivele campanilei?
- Mi-a spus cineva la curent cu toată povestea, şi m-am dus să văd. Schelele nu au fost încă date jos, dar soldatul pare mult mai mic, acolo, în vârf!
- Asta era!? Şi eu am fost să-l văd. Abia aşteptam să-l ştiu la locul lui. Mi se părea că s-au modificat proporţiile şi nu înţelegeam de ce. Ba chiar, un domn din cartier îmi împărtăşea temerea lui că Pandelică ar fi fost înlocuit. Acum, doamnă Retinschi, am înţeles: campanila are încă două etaje. Ne vom obişnui... Sper! Bucureştenii îl iubesc pe omul de fier! Am locuit un timp la bunici, pe strada General Cernat 30, o casă care nu mai există, atunci îl vedeam pe cavaler în fiecare zi. Îmi plăcea să trec pe sub scutul lui, în drum spre şcoală. Mai târziu, am descoperit şi cavalerul din strada Episcopul Radu, cel care ţine în mână un ciocan. Mi s-a spus: Aici a locuit meşterul care a făcut statuia de fier de pe Primăria din Banu Manta! Ciocanul este semnul de breaslă! Din cartea istoricului de artă Petre Oprea, Sculpturi decorative pe clădiri bucureştene, apărută în 2004, am aflat numele meşterului: Alexandru Dimitriu.
- Da, un cavaler asemănător a instalat bunicul pe casa lui, simbolic.
- Sunt câteva detalii diferite în înfăţişarea lor, dar cât sunt de măreţi amândoi! Au oare aceleaşi dimensiuni?
- E greu să spun dacă sunt de aceeaşi înălţime, dar, în orice caz, sigur că e mare şi cel de pe casa bunicului. La fel cu Sfântul Dumitru, acesta ţinea şi el, la început, o sabie în mâna dreaptă, dar acum e căzută. Se pare că este rămasă chiar acolo, pe acoperiş, dar nu a avut cine şi cum s-o recupereze şi s-o pună la loc. Dar, nu întâmplător, spre deosebire de Sfântul Dumitru, pe casa bunicului, soldatul ţine în mâna stângă nu o suliţă sau altă armă, ci un ciocan. E un cavaler al muncii! Iar ciocanul are o poveste.
- Ce poveste are ciocanul? Într-adevăr, îl înalţă cu multă mândrie.
- Una foarte frumoasă: bunicul a pus ciocanul în mâna cavalerului inspirat de versurile lui Eminescu... versuri pe care i le-a scris, i le-a dedicat bunicului nostru însuşi Mihai Eminescu, la Iaşi, odată: Ia ciocanul în mână, lasă totul!

Cuvânt-înainte al editorului volumului Hitler a fost şeful meu

Christa Schroeder
Hitler a fost şeful meu
Editura Meteor Publishing, 2015

Traducere din germană de Ion Şerban Ciornei


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Anton Joachimsthaler a studiat la Facultatea din München, specialitatea electrotehnică, apoi a lucrat ca şef de secţie într-o întreprindere cu profil tehnic.

De la sfârşitul anilor şaizeci, Joachimsthaler se ocupă, extraprofesional, cu istoria contemporană şi tehnică, fiind autorul mai multor studii în reviste de specialitate, precum şi al mai multor cărţi despre aceste ramuri ale istoriei. Dintre acestea face parte Die Breitspurbahn (editura şi librăria Herbig, München - Berlin), proiectul lui Hitler de a pune în aplicare intenţiile sale de reconstrucţie megalomanică şi crearea marelui spaţiu european.

*
Cuvânt-înainte al editorului

Dl. Walter Frentz m-a întrebat odată dacă nu cumva aş vrea să iau cu mine o doamnă din München, pe care o aştepta în vizită. Aşa am cunoscut-o, cu ani în urmă, pe doamna Christa Schroeder - din întâmplare. Emilie (acesta îi era de fapt prenumele) Schroeder nu era un om obişnuit şi nu se potrivea niciunui clişeu. Era cultivată, cu înclinaţii spre artă şi permanent în căutarea adevărului şi a sensului lucrurilor, dar în acelaşi timp dificilă şi critică cu oamenii, cu mediul înconjurător, cu propria persoană şi cu trecutul ei. Uneori putea chiar răni cu felul ei de a fi, dar sub aparenta duritate se ascundea un om extrem de sensibil, câteodată nesigur.

Deoarece mă ocupasem mult cu istoria contemporană şi pentru că tocmai lucram la cartea mea despre proiectul feroviar al lui Hitler, "Breitspurbahn", cu timpul, doamna Schroeder a văzut în mine un partener de conversaţie, cu care putea vorbi despre viaţa şi trecutul ei, despre "foşti" şi despre Hitler. Aşa a ajuns să-mi povestească despre ce i se întâmplase cu "cartea lui Zoller" şi despre intenţia ei de a face publică geneza acestei cărţi, precum şi trăirile ei din vremea aceea, pe care le aşternuse pe hârtie după 1945.

Îi ura pe jurnaliştii şi pe oamenii care voiau să se folosească de ea. Se enerva îngrozitor când citea cărţi sau reviste ce conţineau relatări neconforme cu evenimentele reale petrecute atunci. Mă gândesc că, uneori, căuta cu tot dinadinsul lucrurile neadevărate. Nu degeaba a numit-o Hermann Giesler "creatoarea de ultrasuspiciuni".

Doamna Schroeder era o adevărată fanatică a adevărului. Într-un articol decupat din ziar, pe care l-am găsit printre însemnările ei, subliniase de două ori cu roşu următorul pasaj şi notase pe margine: "Aceasta este adevărata definiţie a adevărului": "Adevărul este ceva măreţ. Poate fi răstălmăcit, ascuns, trunchiat, demontat şi luat în răspăr. Dar nu poate fi ucis. Întotdeauna iese la suprafaţă. Într-o bună zi, va răzbate ca o rază de lumină. Îi poţi sfâşia veşmintele, dar rămâne frumos la faţă. Există momente când adevărul devine obscur - autorităţile statului având aici vina lor; chiar cazuri în care se vrea înăbuşirea sa completă. Dar, la un moment dat, reapare în prim-plan. Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră particulară şi profesională. Amăgirea e la tot pasul. "Minciuna şi înşelătoria ară ogorul lumii", spune o zicală veche. Aşadar, cu minciuna ne vom întâlni tot timpul. Dar nu trebuie niciodată să ne pierdem răbdarea în aşteptarea adevărului. "Adevărul se scufundă câteodată, dar niciodată nu-şi pierde respiraţia", spune o inscripţie din casa unui patrician. Şi această zicală din popor ar trebui să ne dea de gândit din când în când: "Adevărul are cu siguranţă capul tare, căci deseori e pus să stea în cap."

Intenţia Christei Schroeder a fost să limpezească lucrurile, pentru că ura distorsionările şi, în principiu, nu-şi încheiase niciodată socotelile cu propriul trecut. Dar, dacă acest lucru ar fi posibil după 12 ani petrecuţi lângă Hitler - asta e o altă întrebare.

Nu a fost o naţional-socialistă în adevăratul sens al cuvântului. Spunea de multe ori: "Dacă atunci, în 1930, anunţul din ziar n-ar fi fost de la NSDAP, ci de la KPD, probabil că aş fi devenit comunistă!" Doamna Schroeder a fost o femeie cu spirit critic, care spunea lucrurilor pe nume, le observa şi le analiza, şi care s-a trezit purtată de timp între Hitler, evenimentele la care a fost martoră, prietenii din vremea aceea, sistemul nazist, urmările războiului şi oroarea exterminării evreilor.

O notă scrisă a doamnei Schroeder, din 18 februarie 1979, explică, poate, conflictul ei interior, lucrul ei sporadic şi căutarea adevărului: "De ani de zile, lumea duce cu mine o adevărată muncă de lămurire pentru a mă determina să scriu tot ceea ce ştiu despre Adolf Hitler. Am început deja de mult să aştern pe hârtie stenogramele mele din 1945. Dar în loc să-mi programez, cu hărnicie, 2-3 ore de lucru zilnic, mă invada în permanenţă tot ceea ce ştiam despre caracterul multilateral al lui Hitler. Acest lucru mă arunca în veritabile stări depresive. Aşa am ajuns în starea psihică pe care scriitorul rus Ivan Goncearov o descrie în romanul său, din 1859, despre Ilia Ilici Oblomov, care permanent îşi face planuri mari pentru mâine şi poimâine, dar apoi îşi vede în continuare de viaţă, "într-o oarecare inerţie graţioasă", de preferinţă stând în pat, de fiecare dată obosit şi ameţit doar de planurile sale frumoase, de intenţii şi perspective.

M-am înşelat crezând că aş putea reda «adevărata faţă» a lui Adolf Hitler. Este absolut imposibil, deoarece avea atât de multe. Asta mi-a confirmat azi dimineaţă şi Anni Brandt. Ea - Anni - a fost invitată, la începutul lui martie 1945, de către Eva Braun la un ceai, în compania lui Hitler, la Cancelaria Reichului. Când, după un timp, a apărut un servitor, şoptindu-i lui Anni Brandt că soţul ei a ajuns şi că o aştepta jos, Hitler a vrut să ştie imediat despre ce era vorba. Era mereu curios atunci când se şoptea în preajma lui. Dacă voiai să-i aduci ceva la cunoştinţă, cel mai simplu era să vorbeşti în şoaptă cu vecinul despre problema respectivă, şi puteai fi sigur că Hitler te va întreba negreşit despre ce şuşoteai.

Prof. dr. Karl Brandt fusese trimis de Hitler în deşert, la scurt timp după atentatul din iulie 1944. A trebuit, astfel, să plece din cartierul general din Rastenburg, şi de atunci nu-l mai văzuse pe Hitler. Acum însă, Hitler a cerut ca prof. Brandt să fie poftit până sus, acolo unde se aflau. Hitler era nesigur şi, la început, nici nu l-a putut privi în ochi pe dr. Brandt. Dar, după un timp, conversau deja ca în vremurile vechi. Cu atât mai de neînţeles a fost pentru mine când, 4 săptămâni mai târziu, l-a condamnat la moarte.

Aşadar, e lesne de înţeles răspunsul spontan al prof. Brandt, pe care mi l-a dat cu ocazia unei scurte discuţii purtate în timpul transportului medicilor la procesul din Belgia, când l-am întrebat: «Cum a fost şeful? A fost om bun sau om rău?». Răspunsul a venit fulgerător: «A fost un diavol!»

Au trecut 33 de ani de atunci. Am fost orice altceva, numai o persoană cu interese politice nu. Pe mine mă preocupa atunci doar omul Hitler şi ceea ce trăiam în timpul dictărilor şi la întâlnirile personale, la ceaiul de după-amiază din «Treppenzimmer» în palatul Radziwill, sau în cercuri mai mari cu prilejul meselor organizate la Berghof sau, la miezul nopţii, în faţa şemineului, sau, mai târziu, în timpul războiului în cartierele generale, la ceai, după şedinţele tactice din timpul nopţii. Doar despre asta vreau să scriu şi despre cum vedeam pe atunci lucrurile."


Doamna Schroeder lucra sporadic la însemnările sale. Avea un caiet vechi, pe care era scris "Exerciţii de stenografie", şi bibliorafturi cu manuscrise. Caietul conţinea stenogramele pe care le scrisese în perioada de detenţie. Ultimele înregistrări datau din august 1948. Notele stenografice sunt scrise în sistemul Stolze-Schrey, şi nu, aşa cum afirmă o anumită revistă, într-un limbaj secret, pe care doar doamna Schroeder îl putea descifra. E momentul să adresez mulţumiri şi specialistului în istoria stenografiei, Georg Schmidpeter, care a transcris stenogramele pe care doamna Schroeder n-a mai apucat să le transcrie personal. Acestea erau însoţite de multe notiţe, adnotări şi bileţele, pe care le scria în funcţie de amintirile care îi reveneau sau de ceea ce făcea în momentul respectiv.

În 1982, doamna Schroeder m-a întrebat, la un moment dat, dacă aş vrea să-i public şi să-i comentez însemnările. Întrebarea m-a surprins. Eram la curent cu experienţele ei legate de cartea lui Zoller, pentru care se scuzase la "fostele cunoştinţe", şi cu faptul că nu dorea să-şi publice însemnările în timpul vieţii. Acest lucru nu ar fi fost agreat în cercurile respective. Toţi aveau unele însemnări personale, dar puţini le publicaseră, tocmai pentru a nu stârni imediat criticile celorlalţi.

Doamna Schroeder n-a dorit compensaţii financiare pentru însemnările sale. A refuzat banii şi bunurile materiale. De fiecare dată, amintea că pensia îi era suficientă, că nu avea pretenţii speciale şi că era mulţumită cu ceea ce avea. Nu era interesată să-şi vândă însemnările. Voinţa ei a rămas neclintită până la moarte, cu toate că ofertele nu au lipsit.

Pentru că nu am răspuns prompt solicitării ei, nu am mai vorbit mult timp pe tema aceasta. Pentru ea, subiectul părea să se fi încheiat. Când doamna Schroeder s-a întors acasă de la spital, după operaţie - i se înlăturase un carcinom renal -, a adus din nou în discuţie tema publicării însemnărilor sale, cărora eu ar fi trebuit să le dau forma corespunzătoare şi pe care urma să le comentez. În acea perioadă, numai cu mari eforturi putea să folosească maşina de scris, pentru că degetele n-o mai ascultau. În afară de asta, obosea foarte repede.

În preziua plecării la clinica Schlossberg din Oberstaufen, m-a invitat la ea, împreună cu prietena care urma s-o însoţească. Cu această ocazie, am vorbit încă o dată, detaliat, despre publicarea însemnărilor ei.

De la Oberstaufen a fost adusă acasă cu o ambulanţă. Se afla într-o stare gravă. După câteva zile, m-a sunat şi m-a rugat să merg la ea. După ce mi-a explicat că va trebui să plece din nou la spital, mi-a predat o valiză neagră, mare şi veche, în care se afla tot ceea ce scrisese şi adunase ea în timp. Nu dorea sub nicio formă ca "întreaga sa moştenire scrisă să cadă în mâinile unor oameni oarecare sau ale vreunui jurnalist", iar eu cunoşteam declaraţiile şi dorinţele ei.

Respectându-i dorinţa ca însemnările să fie publicate post-mortem, şi pentru că acestea relatau multe aspecte interesante ale istoriei contemporane, am pus în ordine moştenirea ei scrisă, i-am dat formă şi am comentat-o. Dacă textul nu este fluent, aceasta se datorează faptului că au trebuit folosite şi manuscrise parţial începute, precum şi detalii notate separat, aşa cum le-a lăsat Christa Schroeder şi aşa cum şi-a dorit să fie publicate.

Cine a fost Christa Schroeder?

Emilie Philippine Schroeder s-a născut la 19 martie 1908, în Hannoversch Münden. N-a avut o relaţie deosebită cu mama ei, care a crescut-o singură; fiind o femeie foarte severă, nu i-a oferit fiicei sale afecţiunea pe care, în mod firesc, aceasta şi-o dorea. A murit în 1926, când Christa avea 18 ani, lăsând-o să păşească singură în viaţă.

După ce a absolvit şcoala populară şi pe cea medie, a urmat, începând din 11 aprilie 1922, un curs de perfecţionare de trei ani în domeniul comercial, la firma F.A. Schroeder Schmiergelwerke KG din Hannoversch Münden, care aparţinea unor rude. În paralel, a urmat şcoala economică de meserii şi comerţ. La 1 aprilie 1925, şi-a încheiat studiile.

Până la 19 iulie 1929, a lucrat ca stenografă la aceeaşi firmă, în Hannoversch Münden. Avea un remarcabil talent la stenografie, pe care şi l-a dezvoltat tot mai mult printr-un exerciţiu permanent şi susţinut, completat de cursuri de specialitate. Lua parte la diverse concursuri de stenografie, la care câştiga foarte des locul întâi.

În octombrie 1929, a părăsit Hannoversch Münden şi a ajuns la Nagold (Württemberg), unde a organizat de una singură activitatea unui birou de avocatură. A rămas acolo până la 20 februarie 1930, când a plecat la München, în căutarea unei poziţii şi a unui viitor profesional mai bune.

În vremurile acelea grele, când existau aproape şapte milioane de şomeri, nu era simplu să găseşti un loc de muncă în München. S-a prezentat la mai multe firme, dând curs, printre altele, şi unui anunţ al conducerii NSDAP, care avea sediul pe strada Schelling nr. 50. Din 87 de candidate, a fost singura angajată, datorită rezultatelor şi priceperii ei extraordinare. Şi-a ocupat postul la începutul lui martie 1930, şi a lucrat acolo, în diverse departamente, până în 1933.

După preluarea puterii de către Hitler, la 30 ianuarie 1933, o parte din personalul NSDAP şi doamna Schroeder au plecat, în 4 martie 1933, la Berlin. La scurt timp după aceea, a lucrat ca asistentă la Cancelaria Reichului, unde i-a atras atenţia lui Hitler, care a preluat-o ca secretară în "Adjutantura Personală a Führerului".

La Cancelaria Reichului a lucrat până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939 ca secretară a lui Hitler, însoţindu-l în toate călătoriile, în toate cartierele generale ale Führerului (FHQ-uri). Wilhelm Brückner, adjutantul-şef al lui Hitler de atunci, a descris-o aşa: "O cunosc pe Fräulein Schroeder din 1930. Până prin 1933, a fost secretară în Directoratul Comandamentului Suprem al SA (OSAF), apoi a lucrat pentru şeful departamentului de politică economică şi a fost transferată, în 1933, de la München la Berlin, la Statul-Major de Legătură. Recomandată de iscusinţa ei deosebită şi de conduita impecabilă, a ajuns în final în Adjutantura lui Adolf Hitler, ca secretara mea personală.

Datorită abilităţilor sale de dactilografă şi stenografă, îmbinate cu talentul pentru activitatea independentă, a fost promovată ca secretară a lui Adolf Hitler. În toate aceste posturi, stricta confidenţialitate - cu precădere în ultima poziţie - era o condiţie de bază. Domnişoara Schroeder a răspuns cu succes tuturor aşteptărilor, dând dovadă de abnegaţie, de pricepere, îmbinate cu darul interpretării rapide şi o gândire activă şi independentă în cursul dictărilor. Prin tactul dumneaei, prin comportamentul serios şi prudenţa de care a dat dovadă, s-a dovedit de un real folos atât pe durata călătoriilor, cât şi la cartierele generale."


Pro. dr. Karl Brandt a declarat următoarele despre doamna Schroeder la interogatoriul său din timpul procesului criminalilor de război de la Nürnberg: "O femeie care-şi exprima deschis părerea: Christa Schroeder era altfel decât domnişoara Wolf, împreună cu care a făcut aproape toată munca de secretariat a lui Hitler de la începutul războiului. Deşteaptă, critică şi inteligentă, a dat dovadă, zilnic, de o putere de muncă neegalată vreodată de o altă secretară. Putea sta, uneori, să dactilografieze mai multe zile şi nopţi în şir, aproape fără pauză. De fiecare dată, îşi exprima părerea personală deschis şi cu convingere, ceea ce a provocat, de câteva ori, dispute serioase. A stat deoparte de cercul privat al lui Hitler, iar el însuşi a ţinut-o intenţionat la distanţă, deoarece nu putea suporta observaţiile ei critice. Pentru că intenţiile domnişoarei Schroeder erau, fără îndoială, sincere, această atitudine a jignit-o mult, iar în ultimul timp şi-a îndreptat critica tăioasă chiar asupra lui Hitler. Prin onestitatea ei plină de curaj, şi-a pus, desigur, viaţa în mare pericol."

După prăbuşirea celui de-al Treilea Reich, doamna Schroeder a fost arestată la 28 mai 1945, în Hintersee, lângă Berchtesgaden, de către armata americană (CIC - Counter Intelligence Corps), şi internată, până la 12 mai 1948, în diverse lagăre şi închisori ale forţelor de ocupaţie. În lagărul de internare 77 din Ludwigsburg, a început, la 8 decembrie 1947, procedura denazificării, în urma căreia - o surpriză pentru toată lumea - a fost declarată vinovată de crime de război grupa I, de către prima instanţă, şi condamnată la trei ani de detenţie. După un apel, din 7 mai 1948, a fost reîncadrată în grupa IV (colaborator) şi eliberată la 12 mai 1948, după o perioadă de trei ani de închisoare în lagărul de la Ludwigsburg.

Între 1 august 1948 şi 1 noiembrie 1958, a lucrat ca secretară personală a domnului Schenk, proprietarul unei fabrici de metale uşoare din Schwäbisch Gmünd, apoi s-a mutat la fabrica principală Maulbronn a aceleiaşi firme până la 31 octombrie 1959.

Doamna Schroeder se simţea şi acum atrasă de München, aşa cum era odinioară, în 1930. S-a angajat, la 1 septembrie 1959, la o firmă de construcţii müncheneză, unde a lucrat ca funcţionară până la 26 iunie 1967. Din cauza înrăutăţirii stării de sănătate, doamna Schroeder s-a pensionat la 59 de ani şi a trăit retrasă la München până la moartea sa, în 28 iunie 1984.

De remarcat este felul în care Christa Schroeder se vedea pe sine însăşi în ultimii ani ai vieţii. Sub titlul "Eu despre mine", a scris următoarele: "Sunt atentă, judicioasă, critică, gata să sar în ajutor. Am capacitatea de a evalua rapid o situaţie, la care se adaugă şi darul intuiţiei. În acelaşi timp, cred că pot citi multe de pe chipul şi din comportamentul oamenilor. Rareori cineva îmi este simpatic. Dar când mi se întâmplă, atunci trec peste toate barierele. Din păcate! Atitudinea mea critică e strâns legată de un irezistibil imbold spre adevăr şi independenţă.

Dispreţuiesc oamenii egotişti, pe cei care vor să domine cu orice preţ, care n-au nicio părere, ale căror opinii le copiază în mod ieftin pe ale altora. Dispreţuiesc oamenii materialişti, oamenii convenţionali, oamenii care mint, care sunt stăpâniţi de prejudecăţi şi care nu sunt pregătiţi să treacă prin filtrul raţiunii cauzele întâmplărilor."


Ca secretară a lui Hitler, Christa Schroeder nu a avut viaţă privată, sau o viaţă aşa cum şi-o imaginează orice femeie tânără. După o tinereţe nu tocmai frumoasă, nu a găsit nici mai târziu liniştea existenţei pe care, probabil, şi-o doreşte o femeie. Acest aspect tragic al vieţii ei probabil a marcat-o.

În anul 1938, doamna Schroeder s-a logodit cu diplomatul iugoslav Lav Alkonic, deşi ştia că nu va putea obţine consimţământul lui Hitler pentru această legătură având în vedere atitudinea lui faţă de străini. Pe deasupra, Alkonic a avut şi contacte cu cercuri de ofiţeri iugoslavi şi a condus mai târziu, la Belgrad, afaceri dubioase, în care s-a folosit, printre altele, de "legătura cu Cancelaria Reichului" din Berlin. Din acest motiv, doamna Schroeder a fost interogată şi de Gestapo, iar logodna a fost ruptă în 1941.

Trebuie menţionat, aici, că nici cele aproape 55 de milioane de victime ale celui de-al Doilea Război Mondial, nici oamenii din închisorile şi lagărele de concentrare ale sistemului naţional-socialist nu au avut o viaţă împlinită, şi că aceştia au suferit mult mai mult decât secretara lui Hitler. Acest aspect e indiscutabil. Dar, în ce priveşte soarta umană, privită din perspectiva unei singure fiinţe, nu putem să nu constatăm că, pentru doamna Schroeder, anii petrecuţi lângă Hitler au fost ani pierduţi şi că, în adâncul sufletului ei, nu a fost niciodată fericită în preajma lui, deteriorându-şi grav sănătatea în încăperile umede şi mucegăite ale buncărelor de la cartierele generale, fără a mai pune la socoteală detenţia care a urmat. Desigur, e vorba de un destin printre atâtea alte milioane.

Viaţa lângă Hitler a fost marcată, pentru doamna Schroeder, de nevoia prezenţei sale permanente la locul de muncă, de respectarea regulilor de protocol stabilite de Hitler însuşi şi de un spaţiu de mişcare extrem de limitat în Cancelaria Reichului, la Berghof sau în diferitele cartiere generale. Întâlnea permanent aceiaşi oameni şi aceleaşi chipuri din anturajul lui Hitler, cu care trebuia să convieţuiască în spaţiile îngrădite ale cartierelor generale ale Führerului - generalul-colonel Jodl le-a denumit la Nürnberg, la procesul criminalilor de război, "o corcitură între mănăstire şi lagăr de concentrare". Neavând îndatoriri reglementate şi un program precis, aparţinea cercului din imediata apropiere a lui Hitler, care, pentru el, reprezenta un fel de substitut de familie. În funcţie de dispoziţia lui Hitler, trebuia să asculte noaptea, care se transforma în zi, nesfârşitele monologuri ale acestuia de la "ora ceaiului", cu care Führerul îşi încheia ziua de lucru abia când se iveau zorile.

Într-o menţiune de final, Christa Schroeder ajunge la concluzii care, privite ca un rezumat al vieţii unei femei, n-au o rezonanţă tocmai fericită: "O activitate de cincisprezece ani, dintre care trei ani la comandamentul general al Cămăşilor Brune (OSAF) şi la departamentul de politică economică, iar, între timp, câteva săptămâni pe lângă conducerea tineretului hitlerist, şi doisprezece ani în Adjutantura Personală a Führerului şi a Cancelarului Reichului, au fost de fapt pentru mine cincisprezece ani de izolare aproape completă de viaţa civilă şi normală, de zi cu zi. O viaţă în spatele uşilor zăvorâte şi al zidurilor păzite, în special în timpul anilor de război, în diversele cartiere generale ale Führerului."

La 30 august 1941 i-a scris prietenei sale Johanna Nusser de la cartierul general al Führerului Wolfsschanze din Rastenburg, în Prusia de Est: "... în locul ăsta ne lovim tot timpul de santinele, cărora trebuie să le prezentăm permanent actul de identitate, fapt care îţi îngrădeşte îngrozitor libertatea. Cred că, după această campanie militară, trebuie să fac un efort să mă întâlnesc cât pot de mult cu oameni care apreciază viaţa, care trăiesc în afara cercului nostru, altminteri devin, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai respingătoare, pierzând contactul cu viaţa adevărată.

De ceva timp încoace, sunt tot mai conştientă de această îngrădire, de această separare de restul lumii. M-am plimbat de una singură în locul acesta, de-a lungul gardului de împrejmuire, trecând pe lângă posturile de pază, şi astfel mi-am dat seama că, de fapt, oriunde am merge este la fel, la Berlin, la Berg sau în călătorii, pretutindeni acelaşi cerc limitat, acelaşi circuit. Iar de aici, marele pericol şi uriaşul conflict, de care îţi doreşti să scapi, iar apoi, când ai ajuns afară, nu mai ştii ce să faci cu tine însăţi, tocmai pentru că eşti în permanenţă concentrată asupra felului respectiv de a trăi şi fiindcă nu ţi se oferă nicio altă opţiune de viaţă dincolo de acest cerc..."

"Aparţinând personalului din imediata apropiere a lui Hitler"
, scria doamna Schroeder, continuându-şi însemnările, "tratată întotdeauna ca «persona grata», toate aptitudinile de luptător ale unui om cu viaţă normală au rămas subdezvoltate. Şi cât de necesare ar fi fost în conjunctura creată de finalul războiului, de căderea celui de-al Treilea Reich şi în anii ce au urmat, respectiv ai internării în lagăre şi închisori. Într-o astfel de stare, comparabilă cu cea a oului fără coajă, ne-am luat rămas-bun de la Hitler, în noaptea de 20 spre 21 aprilie 1945, împreună cu colega mea mai în vârstă, Johanna Wolf, primind indicaţia de a părăsi Berlinul şi îndreptându-mă astfel către un destin nesigur şi sumbru, despre care nu-mi imaginam că va fi urmărit de o povară fizică şi psihică, adunată în toţi aceşti 15 ani ce trecuseră şi cei 3 de detenţie ce urmau să vină, povară care m-a însoţit apoi toată viaţa. Trecutul m-a obligat la izolare, atât acum, cât şi atunci, când trecutul era încă prezent. Şi astăzi continuă să facă la fel, într-o măsură mult mai neîndurătoare!"

(Anton Joachimsthaler, München, iunie 1985)

Hitler a fost şeful meu

Christa Schroeder
Hitler a fost şeful meu
Editura Meteor Publishing, 2015

Traducere din germană de Ion Şerban Ciornei


Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Christa Schroeder, secretara lui Hitler între anii 1933 şi 1945, a murit la 18 iunie 1984, retrasă la München. Avea 76 de ani. În decursul celor 12 ani petrecuţi în preajma lui Hitler, a participat direct la viaţa omului care şi-a pus amprenta asupra acelor vremuri.

Din pricina experienţei neplăcute pe care o avusese cu presa, a ezitat până în ultimul moment să-şi publice însemnările. Apoi, cu puţin timp înainte de a muri, a predat aceste note editorului, cu indicaţia ca "întreaga sa moştenire scrisă să nu cadă în mâinile vreunui jurnalist", el cunoscând oricum "declaraţiile şi dorinţele ei".

Dorinţa ei era să "prezinte trăirile personale din acele vremuri". Detesta distorsionările şi neadevărurile, mai ales pe cele aparţinând jurnaliştilor sau aşa-zişilor martori ai timpului, cu ale căror publicaţii avea deseori mult de furcă.

După doisprezece ani petrecuţi lângă Hitler, Christa Schroeder nu-şi încheiase socotelile cu trecutul, care "o silea să păstreze o mare distanţă", în ciuda faptului că nu fusese niciodată o naţional-socialistă în adevăratul sens al cuvântului. Sublinia în repetate rânduri: "Dacă atunci, în 1930, anunţul din ziar n-ar fi fost de la NSDAP, ci de la KPD (Kommunistische Partei Deutschlands - Partidul Comunist din Germaniei, n.tr.), probabil că aş fi devenit comunistă!"

A rămas până la moarte o femeie înzestrată cu spirit critic, un observator şi analist agil, pe care timpul o purtase cu repeziciune între Hitler, întâmplările proprii cu prietenii şi mai-marii din vremea aceea, regimul naţional-socialist, ororile războiului şi mârşăvia exterminării evreilor.

Încă din 1949, cartea lui Albert Zoller, Hitler privat ("Viaţa privată a lui Hitler - jurnalul secretarei sale"), care se baza pe interogatoriile luate ei şi altora şi care a fost publicată fără consimţământul ei, a fost una dintre puţinele surse din imediata apropiere a lui Hitler, citată până în ziua de azi şi folosită de mulţi jurnalişti şi istorici. Valoarea istorică a declaraţiilor a fost confirmată cu diferite ocazii de documente la care accesul s-a obţinut abia mai târziu. Până la moartea ei, în 1984, Christa Schroeder a păstrat cu perseverenţă tăcerea în legătură cu autenticitatea depoziţiilor atribuite ei în această carte, refuzând de asemenea toate ofertele de a-şi publica memoriile, pe care le aşternuse pe hârtie după 1945.

Acestea conţin în primul rând explicaţia autentică a genezei cărţii lui Zoller, precum şi o mărturie istorică despre Hitler şi lumea din jurul său, sursa acestora fiind de o valoare incontestabilă. Odată cu prezentarea în premieră a unor noi aspecte istorice, lucrarea de faţă confirmă declaraţii de o reală importanţă istorică. În carte este inserat şi un interogatoriu luat autoarei pe 22 mai 1945, la Berchtesgaden, de Erich Albrecht, ofiţer american de contraspionaj.

Fragmente

Cum am ajuns secretara lui Hitler

În adolescenţă mi-am dorit să văd Bavaria. Acolo era altfel - aşa se zicea în centrul Germaniei, unde am crescut şi mi-am petrecut 22 de ani de viaţă. Astfel am ajuns la München, în primăvara lui 1930, şi am început să caut un loc de muncă. Desigur, nu cercetasem în prealabil situaţia economică din München. Din acest motiv, am fost foarte surprinsă să constat că existau foarte puţine locuri vacante şi că aici, la München, erau cele mai mici salarii. Oraşul se confrunta, în mod evident şi cât se poate de dezavantajos, cu şomajul, care avea să atingă cifra de şapte milioane.

În primă fază, am respins o serie de oferte în speranţa că aş putea găsi ceva mai bun. Dar, în curând, am simţit că situaţia începe să se înrăutăţească, micile mele economii topindu-se văzând cu ochii. Pentru că părăsisem din proprie iniţiativă locul anterior de muncă, într-un cabinet de avocatură din Nagold, pe care l-am folosit ca pe un fel de trambulină pentru a ajunge în Bavaria, nu puteam cere ajutor de şomaj.

Când am dat apoi curs unui anunţ neînsemnat, lesne de trecut cu vederea, tipărit cu semne stenografice în Münchner Neueste Nachrichten ("Cele mai noi ştiri din München"), n-am bănuit că, astfel, am făcut primul pas în cea mai mare aventură care, din acel moment, avea să-mi schimbe viaţa şi de ale cărei efecte nu reuşesc să scap nici în ziua de azi.

Am fost chemată la interviu pe strada Schelling, de către o organizaţie total necunoscută mie, "Oberste SA-Führung" (OSAF) (Comandamentul suprem al SA - n.tr.). Pe această stradă destul de pustie, cu doar câteva magazine, în imobilul de la nr. 50, clădirea din spate, se afla conducerea NSDAP, iar la etajul al patrulea, la mansardă, Comandamentul suprem al SA. Acele încăperi serviseră celui ce avea să devină mai târziu fotograful lui Hitler, Heinrich Hoffmann, ca spaţii de creaţie a filmelor sale bizare. Fostul atelier, care dispunea de o uriaşă fereastră oblică, era ocupat acum de comandantul suprem al SA-ului, Franz Pfeffer von Salomon, şi de şeful său de stat-major, dr. h. c. Otto Wagener.

Mai târziu, am aflat că eram ultima dintre cele 87 de candidate care veniseră pentru interviu. Motivul pentru care am fost eu cea aleasă - nu eram membră a NSDAP şi nici nu eram interesată de politică, iar pe Adolf Hitler nu-l cunoşteam - era că, în ciuda vârstei de 22 de ani, acumulasem deja o experienţă de câţiva ani în stenografie şi aveam recomandări bune. În afară de asta, am putut prezenta unele diplome care atestau faptul că luasem aproape tot timpul locul întâi la concursuri de stenografie.

Acolo sus, la mansardă, părea a se desfăşura o activitate cu un profund caracter militar. Bărbaţi înalţi şi supli, cu înfăţişare clară de foşti ofiţeri, erau într-un permanent du-te-vino. Printre ei se aflau doar puţini bavarezi, spre deosebire de cei care lucrau la etajele inferioare, la celelalte servicii ale NSDAP. Acolo erau cu precădere bavarezi neaoşi. Bărbaţii din OSAF îmi dădeau impresia unei trupe de elită. Şi se pare că aveam dreptate. Majoritatea luptaseră pe frontul baltic.

Cel mai elegant şi mai inteligent dintre ei era comandantul suprem al SA, căpitanul în rezervă Franz Pfeffer von Salomon. După Primul Război Mondial, a luptat în Freikorps pe frontul baltic, în Lituania, Silezia Superioară şi în regiunea Ruhr. În 1924, a devenit gauleiter (conducător de regiune - Gau - n.tr.) al NSDAP în Westfalia şi apoi în regiunea Ruhr. Căpitanul în rezervă Fritz Pfeffer von Salomon, frate al lui Franz Pfeffer, care avea un picior amputat şi încărunţise înainte de vreme, funcţiona ca şef de personal.

În 1926, Hitler l-a însărcinat pe Franz Pfeffer von Salomon cu misiunea de a prelua conducerea centralizată a tuturor organizaţiilor SA regionale. Iniţial, fiecare gauleiter "a avut propriul său SA" şi propriul mod de lucru. Mulţi dintre ei se simţeau un fel de Hitler mai mic, ceea ce nu servea deloc unităţii mişcării. Pentru că Hitler lua în calcul, în toate deciziile sale, "gradul de utilitate", a considerat oportun să mai reteze din elanul gauleiterilor prin centralizarea conducerii SA. O mutare strategică deşteaptă, pentru că el vedea în SA arma cu care voia să impună dezideratele politice ale partidului.

Dar pentru ca lupta care viza SA să nu se poarte între el şi gauleiteri, Hitler a încredinţat această sarcină neplăcută căpitanului Pfeffer. Obiceiul de a se ţine deoparte a fost unul la care Hitler a recurs deseori mai târziu - o decizie inteligentă de altfel. Gauleiterii au fost indignaţi de această limitare a puterii, atribuind-o lui Franz Pfeffer von Salomon personal, şi au început să-l asalteze încontinuu pe Hitler, exprimându-şi în mod constant suspiciunile la adresa comandantului SA. Hitler a luat cunoştinţă, zâmbind pe sub mustaţă, de aceste ostilităţi, pe care le anticipase şi pe care le azvârlise în braţele altora.

Se pare însă că, în august 1930, Hitler a fost nevoit să cedeze presiunii agitatorilor şi să-l sacrifice pe Pfeffer, acţiune care nu l-a întristat. Cu această ocazie, Hitler a preluat el însuşi imediat şefia SA. Se descotorosise într-o manieră elegantă de Pfeffer, care-i era antipatic şi care, în august 1930, şi-a anunţat retragerea.

Franz Pfeffer von Salomon se remarcase printr-un simţ critic pronunţat. Am avut multe ocazii să constat asta. Într-o zi, de exemplu, am observat la el pe masă o ediţie a ziarului Völkischer Beobachter, care prezenta o poză a lui Hitler. Pfeffer mâzgălise cu creionul linia lejeră, şleampătă, a jachetei de uniformă a lui Hitler, încercând să deseneze una suplă, mulată pe talie. Lui Pfeffer, care avea o siluetă trasă prin inel şi îngrijită, era limpede că nu-i plăcea aspectul exterior al lui Hitler şi felul în care se îmbrăca, precum şi multe altele.

Şeful de stat-major al OSAF era căpitanul în rezervă dr. h. c. Otto Wagener. Fost ofiţer de stat-major şi luptător în Freikorps, provenind dintr-o familie înstărită, exact ca Pfeffer, şi animat de năzuinţa de a pune umărul la reconstruirea Germaniei, renunţase la un post de director în sfera economică şi, la îndemnul prietenului său Pfeffer, răspunsese apelului la cooperare făcut de Hitler.

Dr. Wagener avea o bogată experienţă în varii domenii economice şi ţinuse cursuri la Universitatea din Würzburg. Era un om cu o remarcabilă cultură universală şi cu relaţii sus-puse între politicieni, industriaşi şi nobili, fapt oglindit în vasta corespondenţă pe care a trebuit s-o scriu pentru el. În timpul activităţii sale ca şef de stat-major la OSAF, dr. Wagener a publicat şi "Scrisori politico-economice", a căror lungime şi diversitate mi-au dat atunci mult de lucru.

Munca mea pentru dr. Wagener a fost întreruptă câteva săptămâni către sfârşitul anului 1930, când acesta, la ordinul lui Hitler din septembrie 1930, a preluat conducerea SA-ului până la sosirea căpitanului în rezervă Ernst Röhm, chemat înapoi de Hitler din Bolivia.

Ernst Röhm s-a născut la München, ca fiu al unui inspector-şef al căilor ferate. În 1908 a devenit ofiţer şi a participat în Primul Război Mondial la prima mare bătălie de la Flaival. A fost rănit grav de trei ori, o schijă mare zdrobindu-i partea superioară a nasului. În 1919, activând la München cu gradul de căpitan al Reichswehrului, s-a întâlnit acolo cu Hitler. Röhm, ca om de legătură cu Reichswehrul, era un membru important al mişcării naţional-socialiste şi amic bun cu Hitler, cu care se tutuia. Din cauza implicării sale în puciul din 1923, a fost demis din Reichswehr, dar în 1924 era deja din nou activ în Partidul Popular German al Libertăţii (deputat în Reichstag) şi organiza Uniunea de Apărare Naţional-Socialistă, numită "Frontbann", la a cărei conducere a fost nevoit să renunţe după întoarcerea lui Hitler de la închisoarea Landsberg. La sfârşitul lui 1928, s-a mutat la statul-major din La Paz (Bolivia), ca instructor militar cu rang de locotenent-colonel. În 1930 Hitler l-a rechemat şi i-a oferit conducerea SA-ului.

Eu am fost ocupată atunci, timp de câteva săptămâni, la departamentul conducerii centrale a Tineretului Hitlerist, care îşi avea sediul într-o locuinţă particulară - perioadă pe care o percepeam aproape ca pe o pedeapsă după activitatea plină de viaţă de la OSAF. Când dr. Wagener a devenit, la 1 ianuarie 1931, şef al administraţiei politico-economice a NSDAP (WPA), m-a solicitat din nou ca secretară. Sălile sediului WPA, cu diversele departamente pentru comerţ, industrie şi agricultură, se găseau în palatul Barlow, construit în jurul "Casei Brune" ("Braunes Haus"), pe strada Brienner nr. 54, vizavi de nunţiatură.

Dr. Wagener îmi dicta atunci, printre altele, rapoarte lungi despre negocieri care avuseseră loc, fără a menţiona numele participanţilor la discuţii. De asemenea, călătorea deseori, pentru ca la întoarcere să dicteze iarăşi diverse note, ce dispăreau apoi în sertarul mesei sale de scris. De multe ori mă enerva această activitate de scrib, care atunci îmi părea inutilă. În plus, toate acestea parcă erau învăluite într-o anume aură de mister.

Abia când am văzut, în 1978, cartea Aufzeichnungen eines Vertrauten Dr. h. c. Wagener 1929-1932 ("Însemnările unui confident, Dr. h. c. Wagener, 1929-1932"), editată de H.A. Turner jr., am conştientizat totul ca lovită de trăsnet. Partenerul secret al lui Wagener, atât în călătoriile sale, cât şi în conversaţii, fusese Adolf Hitler. Ceilalţi parteneri de discuţie erau Franz Pfeffer von Salomon şi Gregor Strasser. Dr. Wagener, Franz Pfeffer von Salomon şi Gregor Strasser, în opinia mea, considerau că geniul vizionar al lui Hitler era unic. Dar, în acelaşi timp, recunoşteau şi pericolul unei astfel de genialităţi, care, întărită de forţa sugestivă a elocvenţei sale, atrăgea în vârtejul ei aproape orice om. Aceşti trei bărbaţi, cu o inteligenţă cu mult peste medie, erau uniţi în intenţia lor de a folosi prilejul nenumăratelor conversaţii pentru a verifica, dacă se poate spune aşa, infailibilitatea lui Hitler prin întrebări şi obiecţii, ceea ce cu siguranţă lui Hitler nu-i făcea plăcere. Iar pentru că intuiţiile lui Hitler nu erau lesne de combătut cu argumente raţionale, fiind rodul unei închipuiri vizionare, fără nicio rădăcină logică, acesta i-a perceput ca incomozi, cârcotaşi şi pedanţi, prin urmare, cu timpul, i-a respins.

Cu câtă exactitate îşi preziseseră soarta Wagener, Strasser şi Pfeffer s-a văzut mult mai târziu. Comandantul suprem al SA (Cămăşile Brune - n.tr.), Franz Pfeffer von Salomon, fusese deja eliberat din funcţie în august 1930. În cazul lui Gregor Strasser, despărţirea de Hitler a fost cauzată de negocierile de la sfârşitul lui 1932 pe marginea unui post de vicecancelar care îi fusese oferit de Schleicher şi pe care îl ţinuse secret faţă de Hitler. Apoi, în 1934, a suferit "un accident", cu ocazia puciului Röhm. Dr. Otto Wagener s-a mutat, în 1932, la Berlin şi a fost destituit din toate funcţiile sale în vara lui 1933. Se spune că cei mai apropiaţi colaboratori ai săi voiau să-l vadă ministru al economiei. După aceea n-am mai auzit niciodată nimic despre dr. Wagener. Nu-i de mirare că aproape nimeni nu-l cunoaşte, pentru că niciodată n-a ţinut să iasă în evidenţă, iar după 1933, fireşte, n-a mai fost o persoană solicitată. Probabil că dr. Wagener, Pfeffer şi Strasser erau personalităţi mult prea independente şi, de aceea, incomode pentru Hitler. În orice caz, după preluarea puterii de către Hitler nu s-a mai vorbit deloc despre cei trei.

Doar unul, care era şi el atunci activ în OSAF, a avut o ascensiune foarte rapidă în carieră - Martin Bormann. Până în ziua de azi, n-a încetat să atragă interesul autorilor şi istoricilor. I s-au pus în cârcă cele mai mari defecte de caracter, deoarece toate deciziile luate îi erau atribuite "doar lui", nu numai de către jurnalişti şi istorici, dar, mai ales, de către şefi ai NSDAP, gauleiteri şi miniştri care au supravieţuit războiului, precum şi de oamenii aflaţi în imediata apropiere a lui Hitler, de la care, la drept vorbind, te-ai fi aşteptat la mai mult.

Martin Bormann era pur şi simplu unul dintre cei mai loiali şi obedienţi subordonaţi ai lui Hitler, care ducea la îndeplinire ordinele şi directivele lui Hitler de cele mai multe ori fără scrupule, ba, uneori, chiar cu brutalitate. Astfel, Martin Bormann a avut aceeaşi soartă ca Franz Pfeffer von Salomon. Duşmănia dintre gauleiteri, miniştri, mai-marii partidului şi alţii era la ordinea zilei.

Dictările lui Hitler şi Camera Scărilor

Hitler dicta de cele mai multe ori seara târziu, respectiv noaptea, "deoarece atunci", zicea el, "avea cele mai bune idei". Pentru ca stenografele (deseori şi două deodată) să fie seara odihnite şi disponibile, Schaub anunţa, în prealabil, orele respective de lucru. Nu de puţine ori dictările se amânau zile întregi. Atunci Schaub preciza: "Şeful mai aşteaptă un raport."

Aşa s-a instaurat serviciul de urgenţă, una dintre noi urmând să aştepte în aşa-numita "Treppenzimmer" (Camera Scărilor - n.tr.), de lângă biroul lui Hitler. Intendentul casei, Kannenberg, avea grijă să nu ducem lipsă de mâncare. În perioada de început a activităţii mele la Berlin, când încă eram trimisă "la cerere", din statul-major de legătură la lucru în locuinţa Führerului, fie şi numai imaginea fructierelor - cu pere Williams, struguri albaştri de Bruxelles, mere şi portocale, pe lângă platourile cu tartine - era pentru ochii mei o încântare.

Serviciul gospodăresc al Führerului era administrat de intendentul casei Arthur Kannenberg şi de soţia sa, Freda. Fiindcă la prânz şi seara erau în permanenţă invitaţi oaspeţi, serviciul gospodăresc al Führerului putea fi comparat cu gestiunea bine pusă la punct a unui restaurant. Arthur Kannenberg provenea dintr-o familie din Berlin, cu veche tradiţie în gastronomie. Tatăl lui Kannenberg era proprietarul unui renumit local pentru gurmanzi. Fiul său, Arthur, a fost, în anii 1920, patronul unui cunoscut şi popular local de la periferia Berlinului, "Onkel Toms Hütte" (Coliba unchiului Tom - n.tr.).

Eu, personal, n-am fost niciodată acolo. Dar o berlineză bătrână, Frau Magdalene Haberstock, văduva versatului negustor de obiecte de artă al lui Hitler, pe care acesta îl însărcinase cu achiziţionarea de tablouri vechi, mi-a povestit odată: "Până la Hundekehle se mergea cu tramvaiul 76, apoi se făcea drumul pe jos spre acea grădină-restaurant minunat aşezată, unde nu serveau doar cafea şi prăjituri, ci seara completau meniul cu mâncăruri pentru gusturi rafinate."

Kannenberg a dat faliment cu grădina-restaurant, dar a deschis imediat un mic local cu mâncare, în apropierea gării Anhalter din Berlin. Dr. Goebbels a fost cel care i-a atras atunci atenţia lui Hitler asupra localului lui Kannenberg. Din acel moment, de fiecare dată când sosea cu trenul în gara Anhalter, Hitler, împreună cu însoţitorii săi, se opreau cu plăcere la restaurantul lui Kannenberg, pentru a savura delicioasele platouri de legume şi salate, care erau specialitatea casei.

Dar Kannenberg nu era doar un nemaipomenit gurmand, ci şi un excelent cozeur, hărăzit cu proverbialul dar al glumelor şi umorului berlinez. Şi-a atras simpatia lui Hitler cu stilul său linguşitor, cu clovneriile şi recitalurile sale populare, în care se acompania singur la acordeon, şi care i-au plăcut atât de mult lui Hitler, încât acesta i-a încredinţat, la începutul anului 1932, conducerea cantinei proaspăt renovatului palat Barlow, care se înălţa lângă Casa Brună, în München.

După preluarea puterii în 1933, Hitler i-a adus pe Kannenberg şi pe simpatica şi tăcuta lui soţie, doamna Freda (fiica unui pădurar din nordul Germaniei), la locuinţa personală din palatul Radziwill, la Berlin, unde aceştia au avut îndatorirea să coordoneze până în 1945 serviciul gospodăresc al Führerului. Kannenberg şi soţia răspundeau în special de angajarea, uniforma, plata şi condiţiile de locuit ale personalului din casă şi bucătărie, de achiziţionarea şi administrarea alimentelor, băuturilor, lenjeriei, precum şi de alcătuirea meniului zilnic. În obligaţiile de serviciu ale lui Kannenberg intrau şi recepţiile de stat, precum şi toate problemele organizatorice legate de aceste recepţii, decoraţiunile florale de pe mese, din camerele de recepţie şi cele destinate întrunirilor, cât şi recrutarea de personal de deservire suplimentar (la marile recepţii de stat, intrau în funcţie, pe lângă valeţii din Leibstandarte Adolf Hitler, şi cei ai cancelariei prezidenţiale - toţi purtând livrea). De la cancelaria prezidenţială provenea şi majordomul, care, lovind podeaua cu un baston, îi anunţa pe oaspeţi, rostindu-le numele.

Lui Hitler îi era foarte teamă să nu facă vreo gafă la recepţii. Îl agasa mereu gândul că personalul său putea da greş, afectându-i astfel imaginea. Îl ameninţa pe intendentul casei, Kannenberg, că-l va pedepsi în cazul în care s-ar fi comis erori la vreuna dintre recepţii. Până să sosească invitaţii, Hitler mai arunca personal încă o privire asupra mesei întinse, pentru a se convinge că, într-adevăr, nu s-a omis nimic.

În 1939, de pildă, stătea de vorbă, într-un cerc mai restrâns, cu un aghiotant care îl însoţise pe Ribbentrop la Moscova. Când ofiţerul a povestit că Stalin, înainte de masă, verifica totul, să nu lipsească nimic, am intervenit: "Se pare că Stalin se teme ca şi dumneavoastră că ceva ar putea fi în neregulă." Hitler a răspuns: "Valeţii mei sunt în ordine".

O funcţie importantă îi revenea lui Kannenberg în preajma Crăciunului. Hitler era întotdeauna nespus de bucuros să ofere cadouri oamenilor pe care-i plăcea şi de care se simţea legat. La aniversări şi mai ales de Crăciun, Hitler nu uita niciodată să aleagă cadourile pentru aceste persoane. Printre ele se numărau nu doar colaboratorii foarte apropiaţi ai lui Hitler şi soţiile lor, sau artiştii şi artistele cărora le purta admiraţie, ci şi cunoscuţi şi prieteni din anii de luptă. În mod special erau incluse şi femeile cu care fusese prieten înainte de preluarea puterii şi care făcuseră parte din cercul său de apropiaţi.

Hitler îşi exprima deseori regretul, când stătea cu noi, secretarele, în Camera Scărilor la un ceai, că acum, fiind cancelar al Reichului, nu mai putea să cutreiere el însuşi prin magazinele Berlinului pentru a cumpăra cadourile, aşa cum făcea înainte. "Asta", susţinea el, "îmi prilejuia, de fiecare dată, foarte multă bucurie."

Dar pentru că Hitler dorea să aleagă el însuşi cadourile, intendentul casei, Kannenberg, a venit cu o idee strălucită, şi anume să comande la Cancelaria Reichului, din magazinele exclusiviste ale Berlinului, cele mai frumoase obiecte, într-o varietate care să-i permită Führerului să selecteze. Mi s-a permis de câteva ori să-l ajut pe Hitler la alegerea darurilor.

Înainte de Crăciun, Kannenberg înşira obiectele pe care Hitler voia să le cerceteze cu privirea în biblioteca privată şi în birou, pe mese, scaune şi pe podea. Aceste cadouri - parcă le văd şi acum - erau tablouri, porţelanuri de Meissen, platouri şi boluri de argint, truse pentru călătorii, brăţări, poşete de seară, binocluri pentru operă, seturi pentru frizerie, covoraşe pentru voiaj, veioze, servicii de cafea şi ceai, linguri de argint, ceasuri de aur, cărţi şi albume, garnituri pentru birou, valize din piele, huse auto ş.a.m.d.

Apoi Hitler stabilea ce anume avea să primească, în anul respectiv, fiecare persoană care fusese înscrisă pe o lungă listă. Tabelul nominal se afla în grija lui Julius Schaub şi conţinea şi cadourile pe care persoanele cu pricina le primiseră de la Hitler în anii anteriori.

Kannenberg administra un mic Reich. Hitler a zis, odată, despre el: "În bucătărie, el domneşte ca un paşă!" Kannenberg era absolut conştient de puterea pe care-o avea, se purta ca un suveran şi nu se ferea, cu precădere în timpul războiului, să ofere cadouri generoase, din proviziile gospodăriei Führerului, persoanelor însemnate, pentru a-şi asigura atenţia lor.

Pe întreaga durată a războiului, Hitler a primit în dar, bunăoară, în fiecare an, de la imamul Yemenului câţiva saci de cafea boabe crudă. În felul acesta, fiecare dintre cei înscrişi pe lista de cadouri a lui Hitler primea, în vreme de război, câteva kilograme de cafea, care, pe atunci, era foarte bine-venită. Iar cei care păstrau o relaţie bună cu Kannenberg nu rămâneau niciodată fără cafea sau alte mărfuri supuse raţionalizării.

Doamna Magda Haberstock, care pe timpul războiului a fost oaspetele familiei Kluges, nişte prieteni care locuiau pe proprietatea lor din Silezia, îşi amintea într-o discuţie de Kannenberg: "Venea acolo cu o maşină încărcată cu alimente şi lucruri, de-ţi stătea mintea în loc, vă spun. Erau toate puse deoparte." La întrebarea mea, dacă dl Kannenberg ar fi luat bani pentru asta, doamna Haberstock a dat din cap, negând: "Nu, asta nu, voia doar să se facă iubit!" Iar când am remarcat că "era un mic contrabandist", doamna Haberstock m-a corectat pe loc: "Mic e puţin spus!"

Freda, soţia lui Kannenberg, era o femeie norocoasă, avea o mână bună şi un ochi format pentru aşezarea atractivă a decoraţiunilor pe mese şi a aranjamentelor florale, livrate Cancelariei Reichului de cea mai mare florărie din Berlin, firma Rothe, de la hotelul Adlon de pe Unter den Linden.

Familia Kannenberg era chemată deseori şi la Berghof, dacă era programată vizita vreunei persoane importante, pentru a se îngriji de buna desfăşurare a dineului oficial. Aici, doamna Kannenberg avea, de fiecare dată, ocazia să încălzească atmosfera rece, de muzeu, din sala de mese, cu flori combinate în culori vii. De pildă, reuşea mereu să armonizeze culorile unui tablou cu nuanţele florilor din imediata apropiere.

Freda Kannenberg, cu aranjamentele ei florale, satisfăcea din plin gustul lui Hitler, reprezentând astfel pentru el imaginea ideală a gospodinei germane. Cu coafura neschimbată, stil rulouri Olympia, la modă pe atunci, îngrijită, circumspectă şi cu o fire liniştită şi echilibrată, era fără nicio îndoială jumătatea mai simpatică a soţilor Kannenberg.

Kannenberg era mic şi rotofei, dar incredibil de agil şi plin de viaţă. Îl comparam tot timpul cu o minge de cauciuc umflată, care se rostogolea. Avea ochii puţin bulbucaţi (de la Basedow?) şi poate de aceea starea lui de spirit era cam labilă. Kannenberg era pasionat de intrigi, iar jocul de cuvinte: intendentul casei - intrigantul casei îmi revenea atunci foarte des în minte. Astfel, lui Kannenberg i s-au datorat, până la urmă, căderea definitivă în dizgraţie a longevivului adjutant-şef al lui Hitler, Wilhelm Brückner, şi cele două trimiteri pe front ale adjutantului Max Wünsche. Ambii au căzut victimă intrigilor lui Kannenberg.

În locuinţa Führerului, precum şi la Berghof, valeţii - sau ordonanţele, cum li se mai spunea - erau tineri chipeşi, care purtau smochinguri albe de seară, cu însemne la guler, şi pantaloni negri. Proveneau din LAH şi, după o perioadă de pregătire la Şcoala de Valeţi Pasing, erau preluaţi în serviciul gospodăresc al lui Hitler, ca personal de deservire. Astfel, se trezeau pe teritoriul dominat de Kannenberg, deşi nu erau angajaţi de el şi nici nu-i erau subordonaţi. Era ca o sabie cu două tăişuri pentru oamenii respectivi, deoarece Kannenberg se simţea dator să-i coordoneze la fel ca pe restul personalului. Această situaţie, fireşte, nu le convenea deloc membrilor SS din LAH, dând deseori prilejul adjutantului Max Wünsche să le ţină partea. A avut cu Kannenberg o dispută vehementă, căreia i s-au adăugat şi alte aspecte personale, pe care acesta n-a uitat-o.

În 1940, cu ocazia vizitei prinţesei italiene Mafalda, Kannenberg a fost chemat la Berghof, dar n-a ajuns decât după ce totul fusese deja pus la punct de adjutantul Wünsche şi de menajera Josefa. Nici Brückner nu contribuise cu nimic. Hitler era într-o dispoziţie de zile mari, deoarece totul funcţionase perfect, şi l-a lăudat pe Kannenberg pentru prestaţia deosebită, merit care nici măcar nu-i aparţinea. Kannenberg a profitat de ocazie pentru a-şi vărsa ura acumulată împotriva lui Wünsche. Hitler s-a lăsat influenţat şi l-a chemat la el pe Brückner, în calitatea sa de adjutant-şef. Când acesta i-a luat apărarea lui Wünsche împotriva lui Kannenberg, Hitler l-a concediat pe loc, iar adjutantul Wünsche a fost transferat de îndată pe front.

Hitler a recunoscut mai târziu că s-a lăsat înşelat de intrigile lui Kannenberg, dar acest lucru nu i-a ştirbit cu nimic aprecierea pe care i-o purta lui Kannenberg. Pentru că Hitler era continuu preocupat ca la banchetele oficiale sau la festivalurile anuale ale artelor totul să meargă perfect, iar Kannenberg se achita întotdeauna de datorie spre satisfacţia sa deplină, nu este de mirare că, în timp, Kannenberg s-a bucurat de o libertate de a face şi a zice lucruri pe care alţii nu şi-o permiteau.

Hitler preţuia abilităţile profesionale ale lui Kannenberg şi îi gusta clovneriile, pe care acesta le transformase într-o adevărată artă încă de la începutul anilor 1930, când Hitler mai mergea uneori în excursii, iar Kannenberg organiza picnicurile. La aceste evenimente, Kannenberg avea întotdeauna prilejul de a-i desfăta pe Hitler şi musafirii lui cu recitalurile sale muzicale şi comice. Într-un album de fotografii, apărut la Editura Heinrich Hoffman în 1937, intitulat Hitler abseits vom Alltag (Hitler în afara cotidianului), există câteva poze pe tema asta (de exemplu, "Clipe fără griji în Harz"), care prezintă un Hitler total relaxat - stare în care, mai târziu, a fost văzut foarte rar.

Kannenberg a părăsit Cancelaria Reichului cu puţin înainte de înfrângere, refugiindu-se la Thumsee. A deschis din nou, mai târziu, la Düsseldorf, un local pretenţios, numit "Schneider Wibbel-Stuben", care s-a bucurat de o vie popularitate, poate şi pentru că, acolo, Kannenberg a continuat să-şi întreţină clienţii cu momente amuzante şi de divertisment.

Cu Hitler în călătorie

Până în anul 1937, Hitler era însoţit doar de câte o secretară în călătoriile sale, şi anume, alternativ, de dra Wolf şi de mine. Viaţa noastră privată era tot mai limitată, ajungând doar o anexă a celei profesionale. Dacă reuşeam să avem puţin timp liber, trebuia să lăsăm un număr de telefon unde puteam fi găsite.

Hitler era conştient că ne copleşea cu volumul de muncă, dar nu mai voia să angajeze alte secretare, fiindcă nu suporta figuri noi în preajmă. Din acest motiv, n-aveam pic de libertate personală, trebuia să fim zi şi noapte la dispoziţia şefului.

Odată am fost solicitată, prin difuzorul trenului în care mă aflam, în drum spre Hamburg, să mă întorc imediat, cu următorul tren, la Berlin, iar altă dată, în timpul manifestărilor de Oktoberfest, din 1937, stăteam într-o tribună din Odeon Platz când am auzit un anunţ la difuzor: "Dra Schroeder să se prezinte de urgenţă în Prinzregentenplatz [locuinţa lui Hitler]." Am fost nevoită chiar să-mi întrerup, de nenumărate ori, tratamentele balneare doar pentru a bate la maşină o dictare a lui Hitler.

Principiul lui Hitler de a ţine secret orice lucru plănuit până în clipa finalizării lui ne crea, de asemenea, un stres continuu. Călătoriile erau dinainte programate, dar Hitler ne informa data plecării întotdeauna în ultimul minut. În timpul perioadelor lungi în care aşteptam să fim anunţate, stăteam ca pe ghimpi. Dacă făceam, uneori, vreo aluzie la cât de puţină libertate ni se dădea, Hitler arbora o mimică surprinsă, asigurându-ne: "Eu chiar las fiecăruia din jurul meu deplină libertate." Dar, în realitate, nu suporta să îndrăznească cineva să acţioneze fără ştirea sau consimţământul lui.

Când, în 1934, am zăcut mai multe săptămâni la Clinica Universitară din Berlin, Hitler m-a vizitat cu o zi înainte de Crăciun, însoţit de dr. Brandt şi adjutantul-şef Brückner. Mi-a oferit un buchet de trandafiri roşii, cu tulpină lungă, pe care obişnuia să-i dăruiască, şi o carte cu autograful său. Bine dispus, mi-a povestit că, după ce a coborât din maşină în faţa clinicii pentru femei din Ziegelstrasse, s-a format imediat un mic pâlc de oameni. Zâmbind, a adăugat: "Toţi cei care m-au văzut intrând în clinica pentru femei îşi vor închipui că vizitez vreo prietenă care va avea un copil cu mine."

Medicului-şef, prof. dr. Stoeckel, prezent la vizită, i-a recomandat să facă totul pentru a mă repune rapid pe picioare, fiindcă avea nevoie urgent de mine. Pe atunci, se baza în mod evident pe ajutorul meu. Fiecare secretară avusese, pentru Hitler, "vremea ei". A mea a durat, fără tulburări, până în 1941-1942, puţin după începutul campaniei militare din Rusia.

În 1937, a fost, totuşi, angajată o nouă secretară. Acum împărţeam graţiile lui Hitler cu Gerda Daranowski, care lucrase la cancelaria privată a lui Hitler. Ocazional, era chemată la Adjutantura Personală pentru a copia unele discursuri, din cauza colegei Johanna Wolf, care se îmbolnăvea mereu. Acum fusese transferată la Adjutantura Personală a Führerului. Tânăra berlineză, care nu era doar iscusită, ci şi atrăgătoare şi permanent bine dispusă, ştia cum să-i stârnească lui Hitler cheful de vorbă, la ceai, în călătoriile cu maşina sau în Camera Scărilor.

Din activitatea pe care o desfăşurase la Elisabeth Arden, Dara, aşa cum îi spuneam noi, învăţase să dea propriului chip acea strălucire care avea asupra oricărui bărbat un efect seducător. Pe Hitler îl încânta îndemânarea cu care folosea Dara cosmeticele, făcându-i complimente fără nicio reţinere. Pentru că eu eram zgârcită când venea vorba de farduri, mi-a aruncat odată în treacăt o privire (probabil, avea impresia că trebuia să fiu consolată) şi a remarcat "...iar Schroeder are mintea unui bărbat peste medie". În această manieră, a unui tratament egal, formam amândouă, în anii aceia, o echipă bună.

Dara şi cu mine l-am însoţit pe Hitler şi în călătoria sa cu ocazia anexării Austriei, în martie 1938. După 1945, au existat voci care au susţinut cu tărie că Hitler ar fi înglobat Austria "în casa Reichului" împotriva voinţei populare. Acestor afirmaţii li s-a opus entuziasmul cu care au fost întâmpinaţi în Austria Hitler şi soldaţii germani.

Manifestările de bucurie, aproape isterice, erau tulburătoare. Îmi amintesc îndeosebi de locuitorii oraşului Linz, care s-au adunat în faţa hotelului Weinzinger şi au scandat până noaptea târziu: "Ein Volk, ein Reich, ein Führer!" (un popor, un stat, un conducător - n.tr.) sau: "Vrem să-l vedem pe Führerul nostru!". Mulţimea striga în cor: "Drag conducător, îndură-te de jalba noastră şi arată-ţi chipul la fereastră!"

Hitler s-a arătat iar şi iar. Frenezia s-a prelungit până după miezul nopţii, când oamenii au fost îndemnaţi de către detaşamentul de escortă să înceteze scandările şi să se risipească pe la casele lor. Apoi s-a instalat tot mai mult liniştea. A doua zi dimineaţa era tot linişte, ceea ce nu a fost pe placul lui Hitler. Când a părăsit hotelul, constatând că nu-l întâmpină ovaţii, s-a arătat nespus de enervat. Schraub a şoptit de îndată: "Are nevoie de urale cum are un artist nevoie de aplauze."

De la Linz am plecat la Viena, la hotelul Imperial. Hitler nu s-a cazat în camerele princiare, pe care le folosea doar atunci când lucra. El locuia într-un mic apartament la etajul întâi, amenajat în stilul baroc al castelului Schönbrunn şi decorat cu aranjamente florale de o frumuseţe ca-n poveşti.

La hotel se aduceau în permanenţă, special pentru Hitler, cele mai minunate buchete de flori - "buchete vieneze" tipice, combinaţie de liliac alb cu trandafiri roz. Acestora li se adăugau cele mai preţioase orhidee. Un tablou copleşitor. Dara şi cu mine ne-am îngrijit doar de orhidee: dată fiind fragilitatea şi raritatea lor, la plecare le-am depozitat în maşină, care arăta ca o mare cu talazuri de flori.

Vienezii veniseră cu miile în faţa hotelului, îndemnându-l, neobosiţi, pe Hitler să le vorbească. În cea de-a doua zi a şederii noastre la hotel, cardinalul Innitzer l-a vizitat pe Hitler, care se pare că a rămas foarte impresionat de această vizită, pentru că la conversaţia de la ora ceaiului revenea des asupra evenimentului.

Când ne-am întors la Berlin, ne-au împresurat, cu un vuiet asurzitor, uralele populaţiei. Căţăraţi în copacii din Wilhelmsplatz până pe cele mai înalte crengi, membri ai Tineretului Hitlerist fluturau steguleţe şi ovaţionau furtunos când Hitler a trecut pe lângă ei. Toate aceste manifestări mi se păreau, atunci, copleşitoare. Iar asemenea primiri s-au repetat în 1938, la întoarcerea din Italia, în 1939 - de la Praga şi, mai târziu, din campaniile militare din Polonia şi Franţa - momentele de vârf ale puterii lui Hitler.

La vizita în Italia, care a durat din 2 până în 9 mai 1938, am fost singura secretară căreia i s-a permis să călătorească în garnitura specială de tren a Führerului. Colega mea, Johanna Wolf, s-a aflat, în timpul călătoriei spre Roma, în garnitura de tren a lui Hess, în al cărui cabinet lucra temporar. Colega mea mai tânără, Gerda Daranowski, a venit cu avionul. Johanna Wolf şi cu mine am fost cazate în palatul Quirinale, în camere situate între parter şi etajul întâi şi care, evident, erau destinate personalului. Îmi amintesc că ferestrele semirotunde, cu cercevele înguste, din lemn, erau situate foarte aproape de podea. Eram servite de către o "signora" rotofeie, îmbrăcată în negru, care de fiecare dată când ne vorbea ne făcea o reverenţă, şi care se îngrija de nevoile noastre. Ne aducea delicioase platouri cu legume, pregătite în ulei, care nu ne cădeau greu la stomac.

N-am apucat să vedem nimic din paradele organizate la Roma în cinstea lui Hitler. Am ieşit să admirăm oraşul, plimbându-ne prin parcul de pe colina Quirinale. Altă dată, am fost însoţite, la Tivoli, de către şoferul personal al prinţului moştenitor al Italiei, Umberto, care ne-a arătat extraordinara grădină de la Villa D'Este.

Vaticanul a fost închis în zilele acelea, probabil din cauza vizitei lui Hitler (?), dar în Roma erau de văzut atâtea locuri frumoase, încât am renunţat şi la călătoria în care urma să asistăm la parada flotei din Napoli. Dar, în schimb, am mers împreună cu toată lumea la Florenţa, pentru că de acolo, oricum, ne întorceam acasă. În timp ce ne plimbam pe Ponte Vecchio, a trecut pe lângă noi o frumoasă caleaşcă trasă de cai, în care era ducele împreună cu Hitler. Am făcut cu mâna, am zâmbit şi i-am salutat pe cei doi. Despre această întâlnire Hitler avea să povestească mai târziu: "Tocmai mă pregăteam să recunosc, în faţa ducelui, ce femei frumoase are Florenţa, când mi-am dat seama că, de fapt, sunt secretarele mele." Dara era una dintre ele.

Abia pornisem înapoi, spre casă, în trenul special al lui Hitler, când acesta îmi dicta, în prezenţa lui Ribbentrop, telegrame de mulţumire către regele Italiei şi către duce. Hitler i-a zis lui Ribbentrop: "Ribbentrop, dacă găseşti o formulare mai bună, modifică telegramele." Iar Ribbentrop a dictat din nou telegramele, modificându-le de zece ori, dar, în ciuda strădaniilor, s-a mulţumit cu textul propus de Hitler de la bun început.

Călătoria în Italia a constituit multă vreme subiect de discuţie - atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Pe Hitler îl fascinau arta şi arhitectura italiană, demonstraţiile militare, dar mai puţin ceremoniile de la Curte. Solemnităţile regale prăfuite şi îngâmfarea nobililor de la Curte îl iritau pe Hitler peste măsură şi îi puneau la grea încercare stăpânirea de sine. Ducele nu deţinea prima funcţie în stat, precum Hitler în Germania, şi de aceea nu putea influenţa protocolul. Tratamentul nemeritat la care era supus ducele conform protocolului italian ("lingăii ăştia") îl enerva la culme pe Hitler. După cum spunea, a fost nevoit să-şi înăbuşe instinctul de a-şi întrerupe vizita înainte de vreme datorită repetatelor umilinţe aduse lui Mussolini. La demonstraţia militară de la Roma, fuseseră rezervate locuri în tribună pentru membrii casei regale şi pentru Hitler, pe când Mussolini a trebuit să stea în picioare pe parcursul întregului program. "Asta m-a scos din sărite în aşa hal, că era cât pe-aci să provoc un scandal în public. Doar de dragul ducelui mi-am ţinut în frâu mânia." Germenele urii sale împotriva Italiei a fost sădit încă de la această vizită, nu doar odată cu surprizele prilejuite de italieni în război.

Cu puţin timp înainte de anexarea Cehoslovaciei la Germania în 1939, preşedintele statului cehoslovac, Hacha, a venit la Berlin pentru o întrevedere. Dialogul a avut loc în noaptea de 14 spre 15 martie 1939, în biroul lui Hitler din noua Cancelarie a Reichului. Înainte ca Hacha să intre în birou, Gerda Daranowski şi cu mine am fost nevoite să luăm loc într-un mic cabinet, unde se ajungea prin uşa din spatele mesei de scris a lui Hitler. Dacă în decursul întâlnirii s-ar fi simţit, eventual, nevoia unor dictări, trebuia să fim imediat disponibile.

Am stat şi iar am stat, în timp ce orele se scurgeau. Într-un târziu, înainte de 4:30 dimineaţa, s-a deschis uşa. Hitler a intrat în cameră în pas vioi, având pe chip o expresie fericită. S-a oprit în mijlocul încăperii şi, exuberant, cu un sentiment de infinită satisfacţie, a exclamat: "Aşa, copii, apropiaţi-vă şi daţi-mi, aici şi aici", arătând spre obrazul drept, apoi spre cel stâng, "câte un pupic!". Nu ne ceruse niciodată aşa ceva, prin urmare am rămas uluite, dar ne-am revenit rapid şi i-am îndeplinit fără şovăire dorinţa. "Asta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea", a continuat el, "ceea ce alţii au încercat zadarnic, vreme de secole, eu am izbutit. Alipirea Cehiei la Reich mi-a reuşit. Hacha a semnat tratatul. Voi intra în istorie drept cel mai de seamă german!"

Câteva ore mai târziu, ne aflam în trenul special al lui Hitler, în drum spre Cehoslovacia. Am mers până la Leipa, în Boemia. Acolo ne aştepta o coloană de automobile Mercedes cenuşii, din parcul de maşini al lui Hitler. Apoi am plecat spre Praga, trecând pe lângă coloane de soldaţi germani. Ningea zdravăn. Dar viscolul părea să nu-l deranjeze pe Hitler. Aproape tot timpul a salutat din maşină lumea.

La Praga, am urcat la cetate, la Hradčany, care era acoperită de un strat mare de zăpadă, înălţându-se spectaculos, ca într-o poveste, deasupra caselor oraşului. Dar ceva părea a nu fi în regulă. Marea poartă din fier forjat a cetăţii era închisă. A trebuit ca, mai întâi, s-o deschidă garda de corp SS. Pentru mine, era un semn limpede că aici nu eram bine-veniţi.

În Hradčany, parcă era o tabără militară. Hitler, împreună cu ministrul de interne Frick şi secretarul de stat Stuckart, au lucrat până noaptea târziu, pregătind decrete pe care mi le-a dictat la maşină. Ritmul era atât de alert, încât nici n-am băgat de seamă că se şi fotografia. Abia după mulţi ani mi-a căzut în mână o poză, care însoţea o serie de articole "Christa Schroeder în exclusivitate", apărute în Corriere della Sera.

Funcţionarilor cehi din Hradčany le-a fost foarte greu să-şi ascundă antipatia ce ne-o purtau. Nu era de mirare! De aceea, de exemplu, au pretins că era imposibil să ne ofere ceva de mâncare. La ora două noaptea, în sfârşit, garda de corp SS a reuşit să procure de la Casa Germană din Praga şuncă, pâine albă şi bere Pilsner. Entuziasmaţi, am apreciat specialităţile ca bine-venite şi am lăudat prospeţimea berii. Declarându-se curios, Hitler a cerut şi el un pahar. Însă nu i-a plăcut, a strâmbat din nas, zicând că "... berea i se pare prea amară".

Întoarcerea la Berlin s-a efectuat tot în trenul special al lui Hitler. Fiindcă în ziua aceea era aniversarea zilei mele de naştere, Hitler a invitat personalul cel mai apropiat pentru a sărbători cu o cafea în salonul din vagonul său. Era în cea mai bună dispoziţie şi mi-a oferit un buchet de trandafiri roz, cu tulpina lungă, pe care-l comandase telegrafic într-una dintre staţii. Pe lângă asta, mi-a oferit în dar un stilou de aur şi un creion, pe care erau gravate data mea de naştere şi semnătura lui. Pe atunci nu bănuiam că acest cadou avea să producă - se pare - o mare bucurie americanilor avizi de suvenire, în 1946, în lagărul de internare Mannheim-Seckenheim.