Oaspetii de onoare ai Bookfest 2013 - ginduri inainte de sosirea la Bucuresti

Oaspetii de onoare ai Bookfest 2013 – ginduri inainte de sosirea la Bucuresti

• Salonul de Carte Bookfest 2013: 29 mai-2 iunie, Romexpo / Standul tarilor invitate: Hala C4-C5

• 24 de oaspeti de onoare din Germania, Austria si Elvetia, sub umbrela proiectului „Trei tari, aceeasi limba” – evenimente dedicate iubitorilor de carte, evenimente pentru specialisti, program special pentru copii, de 1 Iunie, seara de lecturi publice, concerte

• Blogul oficial al evenimentului: http://blog.goethe.de/treitari

Cu doua saptamini inainte de sosirea la Bucuresti, invitatii de onoare ai editiei de anul acesta a Salonului International de Carte Bookfest ne-au marturist care sint gindurile cu care vin in Romania.

Katharina Hacker, un nume de prim rang al prozei europene contemporane, laureata cu Premiului National al Cartii din Germania, este la a treia vizita in Romania: „Am fost in 1998 si, apoi, in 1999 sau 2000, daca imi amintesc bine – in Bucuresti, la Cetate si la Cluj. Au fost calatorii frumoase, mi-a placut mult tara. Arhitectura Bucurestiului mi s-a parut familiara, fiindca mi-a adus aminte de Tel Aviv, unde am petrecut mai multi ani. Mi-a placut peisajul, mi-a placut cit de mult se gateste si se traieste in aer liber. Mi-a placut calatoria cu trenul spre Cluj, desi mi-a fost cam frica, era o luna plina si luminoasa, trenul mergea incet printre munti, la intors se auzeau ciinii urlind si-i vedeai cum se apropie in haite de trenul care se tot oprea din loc in loc. Am citit cartile lui Mircea Cartarescu, care imi plac foarte mult, cu fantezia lor invadatoare si incapatinata. Clujul mi s-a parut minunat, am fost impresionata de cita lume invata foarte bine germana in gradinite si in scoli. M-au deprimat, insa, aspectele nationaliste.

Sint foarte curioasa sa vad cum s-a schimbat Bucurestiul si, totodata, cum s-au sedimentat dificilele evolutii politice. Ca privitor de pe margine, nu-ti poti dori altceva decit ca aceasta tara sa aiba parte de o guvernare desteapta si cumpatata”.

Spre deosebire de ea, scriitoarea austriaca Julya Rabinowich, cunoscuta deopotriva ca autoare de proza si teatru, pictorita si interpret, vine pentru prima data in Romania: „Ma astept la intilniri interesante, la impresii noi, poate sa-mi aduc putin aminte de trecutul meu in Uniunea Sovietica – adeseori, imi amintesc, cind vizitez fostele tari ale Uniunii Sovietice, de copilaria mea – lucruri pozitive si negative... Chiar si atunci cind sint doar ecouri ale unui trecut comun”, ne-a marturisit aceasta.

Tot la prima vizita in Romania se afla si prozatorul austriac Josef Winkler, a carui legatura constanta cu Romania, de zeci de ani, o reprezinta literatura Hertei Müller: „O cunosc de peste 25 de ani si o apreciez in mod deosebit. As vrea foarte mult sa scriu o poveste referitoare la romanul ei Regele se-nclina si ucide si de aceea mi-as dori foarte mult sa vizitez satul ei natal”.

Nascut in Romania, prozatorul Catalin Dorian Florescu, autorul Cartii anului 2011 in Elvetia, se reintoarce cu bucurie la Bucuresti, de fiecare data cind are ocazia: „Bucurestiul a devenit pentru mine – alaturi de orasul meu natal, Timisoara – cel mai important oras, deoarece, desi imi este in continuare strain, am aici citiva prieteni buni. Tocmai de intilnirile cu acesti prieteni ma bucur in mod deosebit. Banuiesc ca la salonul de carte ma voi intilni si cu unii dintre cititorii mei, cu alti scriitori si cu echipa Editurii Polirom. Nici nu mai este nevoie de altceva. Este cumva amuzant ca vin acum in tara mea de origine ca reprezentant al literaturii elvetiene. Desi in Romania trec ca autor roman”.

Nu este nascut in Romania, insa a ales tara noastra drept patria de adoptie – este vorba despre Jan Koneffke – autor prolific, prozator, poet si jurnalist, tradus in limba romana la Editura Humanitas Fiction: „Bucurestiul de astazi il cunosc destul de bine, dar si pe cel din trecut, din tot felul de carti, din albume de fotografii si povestiri orale, toate stind la baza documentarii mele pentru scrierea romanului Cele sapte vieti ale lui Felix Kannmacher (Die sieben Leben des Felix Kannmacher) – asadar asteptarile mele se concentreaza pe ecoul pe care cartea mea «romaneasca» il va avea in rindul publicului. Oare privirea pe care personajul principal, emigrantul german Felix Kannmacher, si autorul sau o arunca asupra tarii voastre va convinge cititorul roman? Va stirni uimire, iritare sau ii va captiva? Ma simt ca in fata unui examen si cu cit se apropie mai mult momentul tirgului de carte cu atit imi cresc emotiile”.

Bucurestiul este si locul de desfasurare al actiunii romanului Pribegia (Die Verbannte) al scriitoarei elvetiene Jolanda Piniel: „Am vizitat Bucurestiul de nenumarate ori, ultima oara acum patru ani, cind am locuit in camera de oaspeti a Colegiului Noua Europa si cind m-am documentat cu privire la anii ’30-’40, perioada in care calatoresc personajele mele. Faptul ca am ocazia sa-mi prezint cartea in cadrul Salonului de Carte de la Bucuresti reprezinta ceva foarte special pentru mine. Ma bucur foarte mult ca voi avea ocazia sa particip la discutii si dezbateri. La revedere, Bucuresti!”

 

Pentru scriitorul elvetian Christian Haller, legaturile cu Bucurestiul se pierd in trecut – este orasul in care au locuit, pentru o vreme, mama si bunicii sai: „Imi place sa ma scufund in atmosfera Bucurestiului, sa ma plimb pe strazile orasului in care a crescut mama mea si in care mi-am petrecut saptamini intregi, pe vremea cind ma documentam pentru romanul meu, Muzica inghitita. Fiecare vizita la Bucuresti a fost stimulatoare: Bucurestiul m-a influentat profund ca sursa de amintiri legate de mama mea. Scrierile mele au fost, la rindul lor, in mare masura influentate de literatura romana.”

Emotiile istoricului elvetian Simon Geissbühler legate de reintoarcerea la Bucuresti au legatura cu felul in care va fi receptat cel mai recent volum al sau: „Ma bucura intoarcerea la Bucuresti, unde am trait si lucrat timp de aproape patru ani. Ma bucur sa cercetez orasul, sa vad ce s-a schimbat si ce a ramas la fel. Sint foarte curios sa constat daca literatura de limba germana de la salonul de carte din Bucuresti va reusi sa stirneasca interesul publicului. Ma intreb daca volumul meu, bazat pe numeroase surse si care abordeaza critic un aspect extrem de dificil si ignorat al istoriei romanesti, va stirni vreo reactie. Va fi oare posibila, dupa 72 de ani, o discutie sincera pe tema primei faze a Holocaustului in teritoriile ocupate de Romani, in iulie 1941? Sau vom avea, oare, parte doar de tacere? ”. 

Dragostea pentru cititorii-copii, dublata de curiozitatea privind oferta de carti pentru copii si tineret din Sudul si Estul Europei – acestea sint motivele care o aduc la Bookfest 2013 pe Kirsten Boie, poate cea mai cunoscuta autoare de literatura pentru copii si tineret de limba germana a momentului, laureata a zeci de premii literare: „M-am bucurat de invitatia de a fi prezenta la Bookfest, mai ales datorita faptului ca intotdeauna tirgurile de carte din strainatate sint pentru mine, ca autoare de carti de copii, o ocazie unica de a afla mai multe despre literatura pentru copii din tarile respective, despre tendintele de pe piata, dar si o sansa de a intra in contact direct cu cititorii si de a constata importanta lecturii pentru cititorii-copii. In ultimele decenii, in literatura noastra pentru copii, (vest) germana, privirile noastre au fost orientate exclusiv spre vest – evolutiile care au avut loc in acest timp in Estul si Sudul Europei fiindu-ne complet straine. Sper asadar sa pot afla mai multe despre toate acestea in Bucuresti. Ma bucur totodata ca voi participa la o manifestare la care va exista poate posibilitatea de a intra in discutie cu cititorii romani”. 

La invitatia Asociatiei Editorilor din Romania, Germania, Austria si Elvetia sint oaspeti de onoare ai celei de a VIII-a editii a Salonului International de Carte Bookfest. Participarea trinationala se va desfasura sub motto-ul „Trei tari, aceeasi limba” si va prezenta literatura de limba germana, din 29 mai pana pe 2 iunie 2013.

Standul comun al Germaniei, Austriei si Elvetiei va avea o suprafata de 120m2 si va fi amplasat in Hala C4-C5. In centrul sau, se va afla o ampla expozitie de carte, cuprinzind noutati editoriale din toate domeniile. In acelasi stand este prevazut si un spatiu de manifestari, precum si o librarie cu carti in limba germana. Autori, editori, ilustratori, traducatori si jurnalisti din cele trei tari de limba germana vor sta la dispozitia publicului si a specialistilor, pe tot parcursul celor cinci zile de tirg. 

Organizatorii evenimentului tri-national: Goethe-Institut Bukarest, Forumul Cultural Austriac, Frankfurt Book Fair,  Ambasada Republicii Federale Germania, Ambasada Austriei, Ambasada Elvetiei, Advantage Austria.

Proiectul este sprijinit de: Ministerul de Externe al Republicii Federale Germania, Uniunea Centrala a Editorilor si Librarilor din Austria, Ministerul Invatamintului din Austria, Pro Helvetia, Uniunea Librarilor si Editorilor din Elvetia, Fundatia traduki, Frankfurt Academy, Prior.

Sponsori: BCR, SAP, Swiss Sponsor’s Fund, Mercedes-Benz.

Parteneri media ai proiectului „Trei tari, aceeasi limba”: TVR, RFI,. Radio Romania Cultural, Modernism.ro, Dilema Veche, Observator cultural, BookMag, Bookaholic, Deutche Welle, Agentia de Carte, infocarte.ro, voxpublica.ro, realitatea.net, privesc.eu, debizz.de.

-- 

Oana Boca

Managing Partner
www.headsome.ro

str. Constantin Rădulescu-Motru 16, bl. 21, sc. E, ap. 201

sector 4, Bucureşti

0722-609.478

​​

Grădina uitată

Kate Morton
Grădina uitată
Editura Humanitas Fiction, 2011
Traducere din engleză de Sînziana Dragoş.



*****
Intro

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziu să absolve prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art din capitala Marii Britanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul.

A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene. În prezent este doctorandă la aceeaşi universitate, cercetând modul în care se îmbină elementele gotice şi misterul în romanul contemporan.

Primul ei roman, Casa de la Riverton (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite, fiind tradus ulterior în peste treizeci şi cinci de ţări. A fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2007 în Marea Britanie şi de New York Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2008 în SUA.

Cel de-al doilea roman, Grădina uitată (The Forgotten Garden, 2008; Humanitas Fiction, 2011) egalează succesul internaţional al cărţii sale de debut. Romanul a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia şi Marea Britanie, apoi bestseller Sunday Times în Marea Britanie şi bestseller New York Times în SUA. În anul 2009 a fost recompensat cu General Fiction Book of the Year, în cadrul Australian Book Industry Awards (ABIA).

În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, The Distant Hours, care se bucură de acelaşi succes.

*****

În ajunul Primului Război Mondial o fetiţă este găsită la bordul unui vas cu destinaţia Australia. O femeie misterioasă, supranumită Autoarea, ar fi trebuit să o aibă în grijă, dar aceasta a dispărut fără urmă. În noaptea în care împlineşte douăzeci şi unu de ani, Nell O'Connor află un secret care îi va marca destinul. Peste câteva zeci de ani, ea porneşte în căutarea adevăratei sale identităţi, într-o călătorie având drept punct final un conac ciudat, despre care se crede că ar fi bântuit, Blackhurst, cândva proprietatea familiei aristocrate Mountrachet. La moartea lui Nell, nepoata ei, Cassandra, intră în posesia unei moşteniri neaşteptate. Conacul Blackhurst şi grădina sa uitată dezvăluie treptat secretele familiei Mountrachet, dând la iveală legătura dintre cele trei femei, aparţinând unor generaţii diferite, ale căror destine excepţionale se continuă unul pe celălalt.

Odată cu descoperirea unor secrete adânc îngropate în istoria familiei sale, Cassandra porneşte într-o călătorie iniţiatică, despre care nu bănuieşte că îi va schimba definitiv viaţa. Într-un Cornwall însorit, dar bântuit de fantomele unui trecut obsedant, restaurând vechea casă a bunicii sale, Cassandra va reuşi să afle adevărul despre propria identitate, redescoperind totodată iubirea şi speranţa.

"Un roman scris cu mult talent, care îi va cuceri imediat pe cititori." (Daily Express)

"Un roman alert, cu imagini puternice, uneori zguduitoare, alteori surprinzătoare. Copleşitor." (Star Telegram)

"Kate Morton a scris o carte de succes, cu un subiect tulburător, o poveste de dragoste emoţionantă, dar tensionată, şi un final-şoc." (Publishers Weekly)

"Romanul lui Kate Morton îşi învăluie treptat cititorul într-o vrajă şi o frumuseţe irezistibile." (Waterstone's Books Quarterly)

Fragment

Soarele strălucea cu putere, de parcă Adeline l-ar fi comandat direct lui Dumnezeu. Crinii comandaţi au sosit la timp, iar Davies a scotocit prin grădină să mai găsească şi alte flori exotice cu care să împodobească aranjamentele. Ploaia scurtă din noaptea trecută, care o ţinuse trează şi o îngrijorase pe Adeline, reuşise să învioreze grădina, în aşa fel încât fiecare frunză arăta de parcă fusese lustruită special. Pe peluza proaspăt tunsă erau aşezate frumos scaune cu perne moi. Chelnerii special angajaţi stăteau înşiruiţi lângă scară, o întruchipare a calmului şi a stăpânirii de sine, în timp ce în bucătărie bucătăreasa şi ajutoarele ei îşi vedeau liniştite de treabă, departe de ochii privitorilor.

Oaspeţii începuseră să sosească de vreun sfert de oră pe aleea din faţa casei, iar Adeline le ieşea în întâmpinare, poftindu-i pe peluză. Ce minunat arătau, cu pălăriile lor grozave - deşi nici una nu era atât de frumoasă ca a lui Rose, adusă special de la Milano.

Adeline îi urmărea pe oaspeţi din locul unde se afla acum, ascunsă în spatele unui rododendron uriaş. Lordul şi lady Ashfied stăteau cu lordul Irving-Brown, Sir Arthur Mornington sorbea ceaiul lângă terenul de crochet, în timp ce tinerii Churchill jucau râzând; lady Susan Heuser stătea de vorbă între patru ochi cu lady Caroline Aspley.

Adeline zâmbea mulţumită. Se descurcase bine. Petrecerea aceasta era nu numai o ocazie potrivită de a ura bun venit proaspeţilor însurăţei, dar, prin alegerea potrivită a cunoscătorilor, guralivilor şi oamenilor de lume, Adeline găsise cea mai bună cale de a răspândi vestea despre talentul de pictor portretist al lui Nathaniel. Îl pusese pe Thomas să agaţe pe pereţii holului de la intrare tablourile pe care ea le considera cele mai bune, iar mai târziu, după ce avea să fie servit ceaiul, plănuia să invite anumiţi oaspeţi să le vadă. Şi, în felul acesta, noul ei ginere va putea deveni un subiect pentru condeiul cronicarilor de artă şi pentru limbile ascuţite ale celor ce stabilesc tendinţele modei.

Lui Nathaniel nu-i rămânea altceva de făcut decât să-i farmece pe oaspeţi măcar cu jumătate din forţa cu care o vrăjise pe Rose. Adeline îşi plimbă din nou privirile printre oaspeţi şi o zări pe fiica ei stand împreună cu Nathaniel şi cu scriitoarea americană, doamna Hodgson Burnett. Adeline ezitase să o invite, căci dacă un divorţ era o întâmplare nefericită, două erau de-a dreptul un semn de necuviinţă. Dar scriitoarea avea, fără îndoială, multe cunoştinţe pe Continent şi, prin urmare, Adeline hotărâse că ajutorul pe care ar fi putut să-l dea era mai important decât lipsa ei de onoare.

Rose râdea de ceva ce spusese femeia şi Adeline se simţi năpădită de satisfacţie. Rose arăta nemaipomenit de bine astăzi, era la fel de strălucitoare ca trandafirii căţăraţi pe peretele din spatele ei. Arăta fericită, aşa cum trebuie să fie o femeie la începutul căsătoriei, când jurămintele de credinţă nu i s-au şters încă de pe buze.

Fiica ei a râs din nou, iar Nathaniel a arătat înspre labirint. Adeline spera că nu-şi irosesc timpul sporovăind despre grădina împrejmuită sau despre alte născociri de-ale Elizei, în loc să vorbească despre portretele lui Nathaniel. O, Doamne, ce dar neaşteptat al proniei cereşti, ca Eliza să dispară din preajma ei!

În săptămânile dinaintea petrecerii, Adeline se frământase noapte de noapte cum să facă să nu-i dea Eliza planurile peste cap. Aşa că fusese o binecuvântare clipa când ea a apărut în dimineaţa aceea şi i-a cerut să se mute în căsuţa de pe stâncă. Spre lauda ei, Adeline a reuşit să nu-şi dea în vileag bucuria. Mutarea Elizei în casa aceea era o soluţie mult mai bună decât orice altceva ar fi putut ea născoci, iar despărţirea era definitivă. De când plecase, Adeline nu mai văzuse nici urmă de ea, iar casa îi părea acum mai aerisită şi mai spaţioasă.
În fine, după opt ani îndelungaţi, se simţea eliberată de prezenţa sufocantă a acelei fiinţe.

Mai rămânea totuşi să o convingă pe Rose că era mai bine ca Eliza să nu fie invitată. Biata Rose îi ţinuse întotdeauna partea, nesesizând ameninţarea pe care Adeline o simţea ca un ghimpe. Şi-ntr-adevăr, primul lucru pe care drăguţa de ea îl făcuse când se reîntorsese din călătoria de nuntă fusese să întrebe despre verişoara ei. Când Adeline i-a explicat de ce Eliza locuia acum în căsuţă, Rose s-a încruntat - părându-i-se o hotărâre cu totul neaşteptată - şi a hotărât să o viziteze chiar a doua zi.

O astfel de vizită era de neconceput, desigur, căci ar fi zădărnicit planul înşelător al Adelinei. Aşa că, a doua zi de dimineaţă, imediat după micul dejun, Adeline a mers în noul dormitor al lui Rose, unde a găsit-o aranjând un buchet de flori. Şi-n timp ce Rose alegea o clematită crem dintre alte flori, Adeline a întrebat-o calm, ca din întâmplare:
- Crezi c-ar trebui să o invităm şi pe Eliza la petrecere?

Rose s-a întors spre ea, ţinând în mână clematita de pe al cărei lujer se scurgeau picături de apă.
- Sigur că da, mamă, Eliza e cea mai bună prietenă a mea.

Adeline îşi strânse buzele: era pregătită pentru un astfel de răspuns. Există un risc asumat în a te preface că renunţi, dar Adeline şi-l asumase cu bună ştiinţă. Aşa că a continuat cu vorbele pe care şi le pregătise din vreme şi le repetase în minte de mai multe ori, ca să pară cât mai fireşti:
- Desigur, draga mea. Dacă doreşti să vină şi ea, aşa vom face. Nu vom mai discuta despre asta.

Iar după o astfel de concesie totală şi generoasă, a scos un mic oftat plin de regret.
- Dar ce s-a întâmplat, mamă? a întrebat Rose, întoarsă cu spatele, ţinând o gardenie mare în mână.
- Nimic, scumpo.
- Mamă, ce-i?
- Doar că mă gândeam la Nathaniel.

Rose o privi curioasă, înroşindu-se puţin.
- Ce-i cu Nathaniel?

Adeline s-a ridicat în picioare, netezindu-şi rochia şi zâmbindu-i larg.
- N-are nici o importanţă. Sunt convinsă că totul va fi bine, chiar dacă va fi şi Eliza de faţă.
- Sigur că o să fie!

Rose a şovăit înainte de a aşeza gardenia între celelalte flori, fără să o privească pe Adeline. Dar nici nu era nevoie. Adeline îşi închipuia deja îndoiala care avea să îi umbrească chipul frumos. Aşa că n-a surprins-o întrebarea, pe care o aştepta, de altfel:
- Şi la ce i-ar folosi mai bine lui Nathaniel ca Eliza să nu fie de faţă?
- Eu m-am gândit să îndreptăm atenţia celor prezenţi spre Nathaniel şi lucrările sale. Ştii prea bine că Eliza, draga de ea, are un fel de a se băga în faţă. Eu speram ca această zi să fie dedicată lui Nathaniel şi ţie, iubita mea. Dar, desigur, poţi s-o inviţi şi pe Eliza, dacă aşa crezi tu că e mai bine.

Apoi a râs uşor, cu prefăcută veselie, cum tot repetase până atinsese perfecţiunea.
- Şi, pe deasupra, cred că, imediat ce Eliza va afla că te-ai întors acasă mai repede, va veni aici atât de des, încât tot va afla despre petrecere de la vreunul dintre servitori. Şi oricât de mult i-ar displăcea înalta societate, din devotament pentru tine, iubito, va insista să vină şi ea.

După care Adeline a ieşit din încăpere, zâmbind în sinea ei când a băgat de seamă cum fiica ei şi-a îndreptat umerii: un semn clar că îşi atinsese scopul.

Şi-aşa cum se aştepta, Rose a apărut în budoarul ei ceva mai târziu, în aceeaşi zi, spunându-i că, ştiind cât de mult îi displac Elizei petrecerile, ar fi mai bine să fie scutită de data aceasta. Şi a continuat apoi, cu o voce şi mai moale, că se gândise să-i facă o vizită verişoarei ei chiar în ziua aceea, dar că va aştepta mai bine până după petrecere, când se vor mai linişti şi vor putea sta mai mult împreună.

Începem coborârea

James Meek
Începem coborârea
Editura Humanitas Fiction, 2011
Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin



*****
Intro

James Meek s-a născut în 1962, la Londra, şi şi-a petrecut copilăria în Dundee, Scoţia. De-a lungul celor douăzeci de ani de carieră jurnalistică, a fost reporter în cele mai fierbinţi zone ale Globului, iar reportajele sale despre conflictul cecen, Guantanamo Bay şi Irak i-au adus numeroase distincţii internaţionale. În perioada 1991-1999 a lucrat în Rusia şi în Ucraina, iar în prezent locuieşte la Londra, publicând articole în presa culturală britanică.

James Meek s-a impus drept una dintre cele mai originale şi valoroase voci ale literaturii contemporane de limba engleză. A publicat două volume de povestiri - Last Orders (1992), The Museum of Doubt (2000) - şi patru romane: Drivetime (1995), McFarlane Boils the Sea (1989), Un gest de iubire (The People's Act of Love, 2005 - Humanitas Fiction, 2007), carte distinsă în 2006 cu Scottish Arts Council Book of the Year Award şi Premiul Ondaatje, şi Începem coborârea (We Are Now Beginning Our Descent, 2008).

*****

Divorţat, singur, incapabil să comunice cu semenii, Adam Kellas a ales să fie corespondent de război pentru că nu are nimic de pierdut. Când trupele occidentale intră în Afganistan, Kellas părăseşte Londra şi consemnează confruntările cu mujahedinii, dar mai ales tragediile personale ale locuitorilor unei ţări victimă a mizelor geopolitice. Într-o ţară îndepărtată şi străină, viaţa unui reporter de război are limite clare, iar în micul perimetru sigur întâlnirile devin previzibile. Însă Adam nu este pregătit pentru întâlnirea cu Astrid, o ziaristă americană ale cărei tăceri par să ascundă un secret inavuabil.

Fragment

Mark era absorbit de munca lui. Kellas a scos carnetul şi a citit iar începutul. Hotărâse cu un an înainte să scrie romanul, care avea să se vândă în cât mai multe exemplare în cel mai scurt timp, după care avea să se facă un film şi un joc video, ca să-i aducă lui Kellas destui bani cât să-şi poată petrece restul vieţii scriind ce pofteşte el, poate că nimic. Avea treizeci şi şapte de ani. Până atunci scrisese două romane în timpul pe care i-l lăsa munca de reporter. Dorise ca ele să fie literatură mare, însă nu erau nici grozave, nici rele. Nu erau nici populare. Asta fusese mai degrabă descurajant decât îngrozitor. Se încuraja singur spunându-şi că fiecare carte era un scop, şi nu mijlocul de a atinge un scop. I-ar fi fost greu să o creadă dacă n-ar fi ştiut că şi alţii îşi spuneau acelaşi lucru. Poetul Pat M'Gurgan îi spusese în 1981, când erau pe cale să termine şcoala, că dacă eşti scriitor te poţi hotărî să fii recolta îmbelşugată de pe un câmp dintr-un an, ori poţi să fii câmpul. Caracterizarea l-a fermecat pe Kellas.

A devenit una dintre expresiile pe care le-a considerat în tinereţe înţelepte şi originale. Mai târziu poate că avea să se gândească mai bine la ea, însă până atunci valoarea ei ca înţelepciune a fost înlocuită de valoarea ei ca amintire, şi nu i-a mai trecut prin cap să umble la ea, mai ales deoarece M'Gurgan se comporta în conformitate cu ea, până într-o seară, când Kellas, care pe atunci locuia la Londra, i-a făcut o vizită la Dumfries.

După ce au tăifăsuit o vreme, M'Gurgan a declarat că nu mai lucrează la poezii şi la romanul său autobiografic. Era la jumătatea unei cărţi noi, primul volum dintr-o trilogie fantasy pentru adolescenţi.
- Mă doare-n cot de ce crezi tu, s-a repezit M'Gurgan, înainte ca Kellas să fi putut scoate o vorbă. M-am săturat până peste cap să fiu sărac. Singurii pe care îi ştiu să fi citit soiul de cărţi pe care le-am scris până acum sunt nevastă-mea şi alţi scriitori ca tine. Vreau să fac bani. Vreau să ajung popular înainte de moarte. Gândeşti că mi-am vândut sufletul. Da' mi-ai văzut de curând sufletul? E o chestie pe care copiii o zboară în şuturi prin salon când n-au ce vedea la televizor. Are ochii ieşiţi din orbite.

Kellas îşi simţea pielea cum i se întinde şi se strânge pe trup. Pulsul i-o luase razna.
- De unde ştii că o să fie o trilogie când n-ai publicat încă prima parte? a zis.
- De unde ştiu? De la o sută şi cincizeci de mii din dulcile lire sterline ale Maiestăţii Sale, de-acolo ştiu.

În seara aceea i-a venit lui Kellas hotărârea. I-a venit, n-a luat-o el. A venit pe când privea prin propria reflexie în geam la hăţişul din grădina lui neîngrijită. A venit, şi conştiinţa lui n-avea decât să se descurce ca să-i facă loc. Era învins. Cuvintele mari nu îi erau la îndemână, şi alegea să fie popular, nu un înţelept necunoscut. Nu-şi făcea iluzii că va fi simplu să scrie un bestseller, să scrie un roman a cărui principală caracteristică să fie faptul că va seduce cel mai numeros public posibil. La Londra erau sute de scriitori care credeau că, dacă ar vrea, ar putea scrie cât ai bate din palme romane care se vând bine, dar au ales să nu o facă. Această idee falsă era singurul obstacol dintre ei şi potopul disperării. Kellas ştia că va fi greu. Nu puteai gândi că te cobori sau că devii mai grosolan. Va trebui să înveţe să fie mulţumit în mediul cel nou, nu doar să-l studieze. A doua zi a cumpărat cinci thrillere groase, în ediţie broşată, cu titlul şi numele autorului scrise pe copertă cu litere aurii de-o şchioapă în relief.

În septembrie 2001, după ce Kellas şi-a făcut notele şi a desfăşurat firele intrigii sub formă de diagramă, pe foi mari de carton, folosind culori diferite pentru fiecare fir, un grup de tineri a deturnat patru avioane de pasageri şi le-a izbit de Pentagon şi de Turnurile Gemene din New York, provocând moartea a sute de persoane şi mari distrugeri. Kellas nu vorbise cu nimeni despre cartea la care lucra, şi pe colegii săi de la The Citizen care l-au văzut în ziua aceea cum se holbează la ecranele TV, muşcându-şi buzele, cu mâinile încleştate pe spătarul unui scaun şi cu mingiuţe de foc scăpărându-i în ochi, i-a uluit să-l vadă aşa de afectat, ca şi când ar fi ştiut că are un prieten prins în cap cană la etajele superioare. N-avea. Urmărea un scenariu aproape identic cu cel pe care-l născocise în taina biroului său, ca punct culminant al romanului.

Ştiuse că piaţa thrillerelor e ticsită. Luase în calcul riscul de a se confrunta cu o carte care să aibă aceeaşi intrigă ca a sa. Dar nu prevăzuse că nişte idealişti naivi, lipsiţi de cunoaşterea firii omeneşti şi de empatie şi cu o încredere copilărească în faptul că folosirea violenţei poate să ducă la rezultate fericite, ar putea să convingă oameni în carne şi oase să pună în scenă poveştile lor de trei parale în lumea reală. Kellas trudise mult ca să-l facă pe şeful complotului terorist din cartea sa o făptură unilaterală a răului, în vreme ce personajul pe care îl căuta era un romancier frustrat care n-avea habar că asta este de fapt.

Lui Kellas nu-i dăduse prin cap că unora li s-ar putea părea mai uşor să-şi vândă poveştile înspăimântătoare improbabile cerându-le oştirilor de credincioşi să le pună în scenă, şi nu comercializându-şi născocirile în maniera clasică, în standurile de cărţi din aeroporturi.

După câteva zile, femeia cu care se culca de şase luni încoace, Melissa Monk-Hopton, cronicar la The Daily Express, s-a despărţit de el, zicând că atacurile teroriste de la New York şi Washington au făcut-o să-şi reevalueze opţiunile în viaţă. Acestea au fost cuvintele pe care le-a folosit. Kellas a întrebat-o câţi alţi bărbaţi şi femei crede ea că s-au folosit în săptămâna aceea de acţiunile unui grup de fanatici religioşi sinucigaşi ca să justifice ruperea unor relaţii. Ea a răspuns a doua zi, în editorial, proclamând sfârşitul "ruşinoasei sale fraternizări cu colaboratorii laşi ai stângii liberale". El o dorise, şi-atât. Dar, chiar dacă, în vreme ce ea zicea "prietenul meu" atunci când vorbea despre el, el se referea la ea, atunci când nu-l putea auzi, ca la "o femeie cu care mă văd din când în când", îl rănise felul în care l-a părăsit.

I se părea ciudat că dădea atât de multă importanţă cunoaşterii femeilor, înţelegerii femeilor, şi se lăuda tuturor cât de mult îi place compania femeilor, şi totuşi niciodată nu fusese fericit cu o femeie mai mult de câteva luni. Şi-a luat liber câteva zile şi a încercat să bea, dar n-a izbutit să facă mai mult decât să adulmece whisky-ul, după care l-a golit în chiuvetă. A zăcut pe canapea ore în şir, schimbând canalele TV după două secunde, şi a tot comandat curry de pui şi pizza calzone de la dughenele din zonă cu livrare la domiciliu. Sosuri sărate i s-au prelins şi i s-au uscat pe haine. A iscodit chipul comisionarilor, căutând în ochii lor semne de dispreţ, dar n-a văzut decât teamă, sau nimic.

Când, peste câteva săptămâni, The Citizen a venit la el şi i-a cerut să meargă în Afganistan ca să înlocuiască un reporter aflat la nord de Kabul, editorii i-au făcut oferta cu voci încărcate de măreţie. Aveau un aer grav, ca şi cum ar fi exersat tonul pe care să-l folosească pentru ruda lui cea mai apropiată, şi erau entuziasmaţi. Voiau să fie siguri că ştie că trebuie să fie atât recunoscător, cât şi solemn. Nu era prima oară că îi cereau lui Kellas să scrie pentru ziar despre un război, dar pentru prima oară îi vedea pe editori că preţuiesc atât de mult fiecare loc de pe lista de serviciu. La alte războaie, duse între străini neinteresanţi, Kellas şi colegii săi îşi hăcuiau corespondenţele şi le azvârleau spre casă, frânturi de povestire care mureau într-o zi sau două. Ceea ce i se oferea acum lui Kellas era privilegiul de a se strecura cu poveştile sale într-o poveste mai mare, o poveste ca o paradă triumfală care aparţinea Americii, o naţiune puternică de povestitori, făuritori de mituri şi de aducători de veşti, însă de care s-ar putea să se lipească şi alţi povestitori străini.

Lucrul fabulos era că n-avea să conteze dacă el ori altcineva din marea paradă îşi dezvăluie în gura mare rezervele, sau strigă cu un accent diferit că lucrurile se petrec cu totul altfel. Povestea cea mare şi zgomotoasă a Americii avea să le înghesuie micile poveşti la un loc cu ale sale, iar vocea lui avea să se adauge tumultului general, iar tumultul general avea să dea putere vocii lui.

Putea să rămână în paradă ori să se facă auzit de unul singur. Kellas a refuzat să meargă, iar editorii i-au spus că îl înţeleg, cu toate că nu le-a dat nici un motiv. Au bănuit că băuse din greu, şi bănuiala a devenit procedură. I-au oferit amestecul de respect, teamă, largheţe şi dispreţ pe care îl oferă tagma literaţilor presupuşilor alcoolici. Ştiau că fusese zguduit de evenimente, chiar dacă nu ştiau că Osama bin Laden îi furase ideea unei cărţi, că cel mai bun prieten al său era închis într-o mansardă scriind despre spiriduşi şi că nu se aşteptase să-l părăsească iubita. Era adevărat că nu-i plăcea de Melissa, însă ea îi dăduse de înţeles că e topită după el. Reacţionase la dorinţa lui cu propria dorinţă, până în ziua în care s-a oprit din dăruit şi n-a mai dăruit deloc.

Totul sub Cer

Matilde Asensi
Totul sub Cer
Editura Humanitas Fiction, 2011
Traducere din spaniolă de Dragoş Cojocaru şi Alina Ţiţei.



*****
Intro

Matilde Asensi s-a născut în 1962, în Spania, la Alicante. A studiat jurnalismul la Universitatea Autonomă din Barcelona, apoi a lucrat la câteva posturi de radio importante. La începuturile carierei sale, a obţinut premiul întâi la concursul literar Juan Ortiz del Barco (1996) şi Premiul pentru proză scurtă Felipe Trigo (1997).

A debutat cu romanul El salón de Ambar (1999), foarte bine primit de cititori, urmat de Iacobus (2000), care s-a numărat printre bestsellerurile iberice ale anului. Ultimul Cato (El último Catón, 2001; Humanitas Fiction, 2009) a devenit peste noapte un succes fenomenal: peste 1.250.000 de exemplare vândute doar în Spania (unde este reeditat periodic) şi traduceri în SUA, Germania, Franţa, Italia, Japonia etc.

Matilde Asensi a mai scris El origen perdido (2003), Peregrinatio (2004), Totul sub Cer (Todo bajo el Cielo, 2006), Tierra firme (2007) şi Venganza en Sevilla (2010).

Pentru Ultimul Cato a obţinut, în 2007, în cadrul International Latino Book Awards, premiul întâi la categoria "Cel mai bun roman de mistere", iar în 2008, în cadrul aceleiaşi competiţii, pentru Totul sub Cer, premiul întâi la categoria "Cel mai bun roman de epocă în spaniolă". În 2011 i-au fost decernate Premiul de Onoare pentru roman istoric al oraşului Zaragoza şi premiul Isabel Ferrer al Primăriei din Valencia. Romanele ei au fost publicate în peste 15 limbi.

*****

Un roman fascinant semnat de autoarea bestsellerului internaţional Ultimul Cato, o incursiune în istoria veche a Chinei, plină de suspans, şi atmosferă de epocă. După ce Primul Împărat reuşeşte unificarea ţării, şi cum, pentru locuitorii ei, singura lume posibilă este China, aceasta va fi numită "Totul sub Cer".

În 1923, pictoriţa spaniolă Elvira De Poulain soseşte din boemul Paris în China, tărâmul unor tradiţii ancestrale, dar şi al luptelor intestine care destabilizează ţara. De-a lungul unui traseu labirintic, Elvira şi nepoata sa Fernanda vor afla că mai importantă decât tainele lumii fabuloase a Primului Împărat al Chinei sau comoara ascunsă în mormântul acestuia este însăşi aventura iniţiatică a căutării, prilej de confruntare cu pericole exterioare, dar mai ales cu demonii lăuntrici.

Cărţile Matildei Asensi sunt citite de peste 20 de milioane de oameni din lumea întreagă.

"Totul sub Cer are toate ingredientele unui roman de succes: o călătorie plină de aventuri, un puzzle care se cere rezolvat, o doză bună de filozofie daoistă, principii ale artelor marţiale şi ale caligrafiei chineze, societăţi secrete şi comori îngropate." (USA Today)

Fragment

Strada Millot, scurtă şi îngustă, se afla lângă vechiul oraş chinez Nantao, iar biroul avocatului Julliard se găsea într-o clădire întunecată care mirosea a hârtie jilavă şi a lemn învechit. Avocatul, care părea să aibă în jur de cincizeci de ani şi purta cel mai şifonat sacou de in din lume, m-a întâmpinat politicos la intrare şi m-a poftit în birou după ce a rugat-o pe secretară să ne aducă două ceşti cu ceai.

Biroul era o cămăruţă cu pereţi din sticlă prin care se zăreau încăperile adiacente şi birourile exterioare, prin care se perindau dactilografele şi tinerii stagiari chinezi care lucrau pentru monsieur Julliard.

După ce m-a invitat să iau loc cu un pronunţat accent meridional (apăsând "r"-urile cum fac spaniolii), acesta a făcut un ocol în jurul vechii sale mese, care era plină de numeroase arsuri de trabuc, şi, fără nici o altă introducere, a scos dintr-un sertar un dosar voluminos pe care l-a deschis cu o expresie sumbră.
- Madame De Poulain, începu să spună, mă tem că nu am veşti bune pentru dumneavoastră.

Şi-a netezit cu o mână mustaţa căruntă, îngălbenită de nicotină şi şi-a îndesat pe nas un pince-nez care, cu siguranţă, apucase şi vremuri mai bune. Inima începuse să-mi bată puternic.
- Aveţi aici o copie a testamentului, mi-a spus întinzându-mi nişte hârtii pe care le-am luat şi am început să le răsfoiesc distrată. Răposatul dumneavoastră soţ, madame, era bun prieten cu mine, şi de aceea regret enorm că sunt silit să vă spun că nu a fost un om prevăzător. L-am avertizat de multe ori că trebuie să-şi pună în ordine finanţele, dar ştiţi şi dumneavoastră cum stau lucrurile şi, mai ales, cum era Rémy.
- Cum era? am întrebat cu un firicel de glas.
- Cum aţi spus, madame?
- V-am întrebat cum era Rémy. Dumneavoastră mi-aţi spus că ştiu, dar încep să cred că nu ştiu nimic. Cuvintele dumneavoastră m-au lăsat perplexă. Dintotdeauna l-am văzut ca pe un bărbat cumsecade şi inteligent. Şi, fără îndoială, cu avere.
- E adevărat, e adevărat. Era un bărbat cumsecade şi inteligent. Chiar prea cumsecade aş spune. Dar fără avere, doamnă De Poulain, sau, mai bine zis, cu o avere din ce în ce mai mică, pe care o cheltuia fără măsură. În sfârşit, îmi displace să vorbesc aşa despre vechiul meu prieten, mă-nţelegeţi, dar trebuie să vă informez ca să... Ei bine, Rémy n-a lăsat altceva decât datorii.

M-am uitat la el neînţelegând nimic, iar el mi-a citit asta pe chip. Şi-a aşezat ambele mâini peste hârtiile din dosar şi m-a privit cu compasiune.
- Regret nespus, madame, dar dumneavoastră, ca soţie a lui Rémy, va trebui să faceţi faţă unui şir de neplăţi care se ridică la o sumă atât de mare, încât aproape că nu îndrăznesc să v-o comunic.
- Ce vreţi să spuneţi? am îngăimat simţind o greutate enormă în coşul pieptului.

Monsieur Julliard oftă adânc. Părea copleşit.
- Madame, de când Rémy s-a întors de la Paris, situaţia lui economică nu a fost, ca să spunem aşa, bună. A contractat datorii pentru sume foarte ridicate pe care nu le putea acoperi, aşa încât a început să împrumute de la bănci şi să încaseze dividende în avans de la fabrica de mătăsuri, însă nici pe acestea nu le-a restituit. Fără a mai pune la socoteală că a semnat cecuri fără acoperire care au trecut din mână în mână, pentru sume din ce în ce mai mari. E adevărat că în Shanghai totul se rezolvă cu o semnătură şi că poţi să plăteşti şi un cocteil în rate, dar Rémy a mers prea departe. În cele din urmă, situaţia a devenit atât de gravă, încât familia lui a trimis un contabil de la Lyon şi, din nefericire, ce-a descoperit acest funcţionar în registrele de casă n-a fost prea plăcut. Astfel, lui Arthème, fratele mai mare al lui Rémy, nu i-a mai rămas decât să trimită un alt împuternicit să se ocupe de afacere. A vrut ca Rémy să se întoarcă în Franţa, însă, dată fiind... starea proastă de sănătate a soţului dumneavoastră, madame, a fost imposibil. Până la urmă, ca să-l ajute pe Rémy şi totodată să evite pagube şi mai mari, vă pot asigura, Arthème l-a retras pe fratele său din afacerea familiei, alocându-i o sumă lunară ca să poată subzista în mod demn cât îi mai rămânea de trăit.

Ce tot spunea omul acela? Despre ce vorbea? Oare Rémy nu murise ucis de nişte tâlhari? Am simţit că nu-l mai auzeam, că vocea i se stingea şi capul a început să-mi vâjâie surd. M-am speriat. Acela era preludiul unei crize de nervi, una dintre obişnuitele mele tulburări neurastenice. Fusesem dintotdeauna foarte întreprinzătoare când era vorba să gândesc sau să-mi doresc ceva, dar excesiv de fricoasă când venea vorba de durerea fizică sau morală, iar instinctual mă prevenea că ceva cumplit stă să se abată asupra mea. Pulsul mi-o luase razna şi am început să cred că eram pe punctul de-a suferi un atac de cord. "Linişteşte-te, Elvira, linişteşte-te", mi-am spus.
- De fapt, mi-a explicat mai departe avocatul, Arthème a achitat o parte importantă din datoriile lui Rémy, dar a refuzat să le plătească pe toate, logic. Fapt e că soţul dumneavoastră, madame, a continuat să se îndatoreze până în ultima zi.
- Dumneavoastră aţi spus... ce-a păţit Rémy? Cum stătea cu sănătatea?

Monsieur Julliard mă privi cu îngrijorare şi milă.
- Oh, madame! Exclamă el scoţând o batistă nu prea curată din buzunarul jachetei de in şi trecându-şi-o peste faţă. Rémy era destul de bolnav, madame. Sănătatea i se deteriorase mult. Acest testament e de acum zece ani. În el vă numeşte pe dumneavoastră moştenitoare a întregii sale averi, exceptând participaţia sa la filateriile familiei, din motive pe care lesne vi le puteţi imagina. Bineînţeles, pe atunci situaţia era cu totul alta. Dar lucrurile s-au schimbat, iar Rémy nu şi-a modificat testamentul, în ciuda sugestii lor mele în acest sens. Era foarte bolnav, madame. Partea proastă e că, potrivit legislaţiei franceze, dumneavoastră moşteniţi, într-adevăr, bunurile, dar şi datoriile rămase.
- Dar... de ce? aproape c-am ţipat.
- Aşa spune legea. Eraţi soţia lui.
- Nu, nu la asta mă refer! Voiam să întreb de ce nu ştiam toate aceste lucruri, de ce nu mi-a zis niciodată că e bolnav, că are datorii... Care va să zică n-a murit ucis de nişte răufăcători care au intrat în casă să fure? Vă tot învârtiţi de ceva vreme în jurul subiectului, fără să-mi spuneţi de fapt nimic.

Jurisconsultul se lăsă pe spătarul scaunului şi rămase aşa câteva minute, uitându-se prin mine, ca şi cum n-aş fi fost acolo, fără să clipească, pierdut în gânduri. În cele din urmă, răsucindu-şi repetat vârfurile mustăţii, se aplecă din nou asupra mesei şi, privindu-mă cu multă tristeţe pe deasupra pince-nez-ului, îmi zise:
- Când banda de tâlhari a intrat în casă, Rémy era nghien, madame. De aceea n-a fost în stare să li se opună.
- Nghien? m-am străduit să repet.
- În stare de nevoie..., nevoie de opiu, vreau să spun. Rémy era dependent de opiu.
- Dependent de opiu? Rémy?
- Da, madame. Îmi pare rău să fiu tocmai eu cel care vă comunică acest lucru, dar, în ultimii ani, soţul dumneavoastră şi-a risipit averea pe opiu, jocuri de noroc şi bordeluri. Vă rog din suflet să nu-l vedeţi de-acum pe Rémy într-o lumină proastă. Era un om extraordinar, după cum ştiţi. Aceste trei plăceri îi corup în general pe toţi bărbaţii din Shanghai, fie ei chinezi sau occidentali. Foarte puţini scapă. Oraşul acesta... Întotdeauna e vina acestui oraş afurisit. Aici, în asta constă viaţa, madame, în asta şi în a te îmbogăţi, dacă mai ai timp. Toată lumea azvârle cu banii în dreapta şi-n stânga, mai ales pe pariuri. Am văzut căzând mulţi oameni importanţi şi risipindu-se multe averi. Trăiesc de atâta vreme în Shanghai, încât nimic nu mă mai surprinde. Rémy era deja terminat, iertaţi-mi expresia. Ştiu că mă înţelegeţi. Era vizibil încă dinainte de război. După aceea a pierdut definitiv controlul.

Asta a fost tot.

Mi-am trecut mâna peste frunte şi am băgat de seamă că palma mi-era acoperită de o sudoare rece. Probabil din pricina suferinţei enorme pe care o simţeam în acel moment, criza mea de nervi încetase. Într-adevăr, dacă era să fiu sinceră cu mine însămi, Rémy avusese parte de singurul sfârşit posibil pentru el, şi nu mă gândeam la moartea lui violentă, nedreaptă din toate punctele de vedere, ci la acea cădere vertiginoasă care dusese la năruirea sa ca om. Era omul cel mai amuzant, cel mai amabil şi mai elegant din lume, dar în acelaşi timp era slab, iar destinul avusese proasta inspiraţie de a-l duce în locul cel mai nepotrivit pentru el. Dacă la Paris dispărea cu zilele şi se întorcea acasă într-o stare lamentabilă, ce nu i se putea întâmpla în Shanghai unde, pesemne, era foarte uşor şi la îndemână să te laşi pradă poftelor şi plăcerilor fără să te mai controlezi? Un om ca el nu putea rezista. Ceea ce nu reuşeam să înţeleg era de unde scotea, având atâtea datorii, banii pe care mi-I trimitea din când în când prin Crédit Lyonnais. Salariul pe care văduva pictorului Paul Ranson mi-l plătea pentru orele ţinute la academia ei nu-mi ajungea ca să fac cine ştie ce, aşa încât, din când în când, îi ceream ajutor printr-o scrisoare şi, aproape cu următoarea poştă, aveam la dispoziţie o sumă generoasă la sediul băncii de pe Boulevard des Italiens.

Monsieur Julliard îmi curmă şirul gândurilor.
- Acum va trebui să achitaţi datoriile lui Rémy, sau să vă expuneţi la procese şi sechestre. De fapt, există câteva litigii pe rol care n-o să se încheie odată cu moartea lui.
- Dar fratele lui? Eu n-am nimic.
- Aşa cum v-am spus, madame, Arthème a plătit o mare parte din datorii acum câţiva ani. Avocaţii firmei, ca şi monsieur Voillis, noul împuternicit, mi-au comunicat că familia se delimitează de orice problemă legată de Rémy sau de dumneavoastră, şi m-au rugat să vă transmit că ar fi mai bine să nu le solicitaţi nici un ajutor şi să nu le faceţi nici o reclamaţie.

Mândria m-a făcut să scutur din umeri.
- Spuneţi-le să nu-şi facă griji, fiindcă pentru mine nici nu există. Dar vă repet, monsieur, că eu nu am nimic, nu pot face faţă acestor plăţi.

Simţeam cum pulsul mi se accelerează iarăşi şi îmi venea greu să trag aer în plămâni.
- Ştiu, madame, ştiu, şi nu vă imaginaţi cât regret, şopti avocatul. Dacă-mi permiteţi, vă voi propune câteva soluţii la care m-am gândit ca să puteţi face faţă situaţiei.

Începu să răscolească energic hârtiile din dosar, care până la urmă i s-au împrăştiat pe toată masa.
- Dar servitorii, monsieur Julliard? l-am întrebat. Cum o să-I plătesc pe servitori?
- Oh, nu vă îngrijoraţi pentru asta! exclamă distrat. Galbenii lucrează ca să primească casă şi masă. Aici aşa merg lucrurile; lumea e foarte săracă şi suferă de foame, madame. Probabil că Rémy îi dădea din când în când doamnei Zhong ceva bani, fiindcă o preţuia în mod deosebit, dar dumneavoastră nu sunteţi obligată... Ah, uite-o!

Se opri scoţând o foaie din grămada dezordonată.
- Bun, să vedem... În primul rând, madame, va trebui să vindeţi casele, atât pe cea de aici, cât şi pe cea de la Paris. Mai aveţi vreo proprietate pe care am putea conta?
- Nu.
- Nimic? Sunteţi sigură?

Bietul om nu ştia cum să insiste, iar eu abia puteam respira.
- Vreo proprietate la dumneavoastră în ţară, în Spania? O casă, terenuri, vreo afacere?
- Eu... nu.

Mi-a scăpat din gât un şuierat slab şi m-am prins cu disperare de marginea scaunului.
- Familia m-a dezmoştenit şi acum totul îi aparţine nepoatei mele. Dar nu pot...
- Vreţi un pic de apă, madame? Ceaiul, îşi aminti dintr-odată. Se ridică brusc şi se îndreptă în fugă spre uşă. La scurt timp ţineam în mână o frumoasă ceaşcă chinezească cu capac care emana o mireasmă minunată. Am sorbit câte puţin până când m-am simţit mai bine. Avocatul, extrem de îngrijorat, se postase lângă mine.
- Monsieur Julliard, l-am implorat. Nu pot dispune de nimic în Europa şi nu o să-i cer ajutor nepoatei mele. Nu mi s-ar părea corect.
- Prea bine, madame, cum spuneţi dumneavoastră. Poate, cu un pic de noroc, reuşim să adunăm suficient cu casele şi cu ce mai e prin ele.
- Dar nu pot pierde casa de la Paris! E singurul meu cămin! Altul n-am!

S-o iau de la capăt la patruzeci şi ceva de ani? Nu, imposibil. Când am plecat din Spania eram tânără şi aveam avântul şi energia necesare ca să înfrunt sărăcia, dar acum nu mai eram cea de atunci, cu trecerea anilor îmi mai pierdusem din elan şi nu mă simţeam în stare să locuiesc în cine ştie ce mansardă mizeră dintr-un cartier periculos.
- Liniştiţi-vă, madame. Vă promit că voi face tot ce pot ca să vă ajut. Dar casele trebuie vândute, altă soluţie nu există. Sau aţi putea cumva strânge trei sute de mii de franci în următoarele săptămâni?

Cât spusese? De necrezut. Trei sute de mii?
- Trei sute de mii de franci? am strigat îngrozită.

Moneda franceză şi cea spaniolă erau aproximativ la paritate, aşa încât era vorba, nici mai mult nici mai puţin de... trei sute de mii de pesete! Iar eu nu câştigam decât şaptezeci şi cinci de franci pe lună la Academie! De unde să fac rost de suma asta? În plus, după război, viaţa la Paris devenise incredibil de scumpă. De mult nimeni nu mai putea să cumpere proprietăţi în zone precum Luvru sau Au Bon Marché. Oamenii chiar trebuiau să economisească ca să poată supravieţui, iar puţinii care mai aveau bani îşi văzuseră veniturile reduse simţitor.
- Nu vă faceţi griji. O să vindem casele şi o să organizăm o licitaţie. Rémy era un mare colecţionar de artă chinezească. Sigur vom reuşi să ne apropiem de suma totală.
- Casa mea de la Paris e foarte mică, am bâiguit. Valorează doar vreo patru sau cinci mii de franci. Şi asta pentru că e aproape de Ecole de Médecine.
- Vreţi să iau legătura cu un prieten avocat care să se ocupe de vânzare?
- Nu! am exclamat cu puţina vlagă care-mi mai rămăsese. Nu-mi vând casa de la Paris.
- Madame!...
- Am zis nu!

Avocatul bătu în retragere, mâhnit.
- Prea bine, madame. De Poulain, cum spuneţi dumneavoastră. Dar vom avea probleme. Pe casa lui Rémy am putea obţine cam o sută de mii de franci, iar cu licitaţia, dacă totul merge bine, încă treizeci sau patruzeci de mii. Va mai trebui să facem rost de foarte mulţi bani.

Simţeam nevoia să ies din acel birou. Simţeam nevoia să ajung în stradă ca să pot respira. Nu trebuia să rămân acolo nici un minut în plus, dacă nu voiam să mă apuce o criză de nervi de faţă cu avocatul.
- Lăsaţi-mi câteva zile timp de gândire, monsieur, am zis ridicându-mă şi strângându-mi geanta cu putere. O să găsesc o soluţie.
- Cum doriţi dumneavoastră, madame, răspunse avocatul deschizându-mi uşa biroului cu solicitudine. Eu vă aştept. Dar nu lăsaţi să treacă prea mult timp. Mi-aţi putea semna acum actele ca să pot începe să organizez vânzarea şi licitaţia?

Nu mai puteam zăbovi nici o secundă.

Un bărbat intră în cameră

Nicole Krauss
Un bărbat intră în cameră
Editura Humanitas Fiction, 2011
Traducere din engleză de Dina Litzica.



*****

Intro

Nicole Krauss s-a născut în Brooklyn, în 1974, şi a crescut în Long Island. În 1992 este primită la Stanford University, unde obţine o diplomă de excelenţă în literatura engleză şi scrie poezie sub îndrumarea poetului Joseph Brodsky. În 1993 debutează ca poetă şi până în 2002 scrie în primul rând versuri, numărându-se în acel an printre finaliştii la Yale Younger Poet's Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile unor prestigioase publicaţii precum Paris Review, Ploughshares şi Doubletake. În 1996 primeşte o bursă Marshall şi urmează un masterat la Oxford University, încheiat cu o disertaţie despre artistul plastic Joseph Cornell, apoi îşi desăvârşeşte studiile de istoria artei la Courtauld Institute din Londra, specializându-se în pictura olandeză, cu o teză despre Rembrandt.

Primul său roman, Un bărbat intră în cameră (Man Walks into a Room), apare în 2002, fiind tradus până în prezent în peste 15 ţări. În anul 2005, publică romanul Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction, 2007), ulterior tradus în peste 35 de limbi, pentru care primeşte William Saroyan International Prize for Writing şi Prix du Meilleur Livre Étranger (Franţa). Romanul este desemnat "Cartea anului" de site-ul Amazon.com şi se numără printre cărţile finaliste la Orange Prize for Fiction, Prix Femina Étranger şi Prix Médicis Étranger, aflându-se şi pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. Tot în 2007 prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri scriitori americani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Great House, publicat în 2010 (Humanitas Fiction, 2012), se bucură de un enorm succes de critică şi de public, fiind finalist la National Book Award for Fiction 2010 şi aflându-se pe lista scurtă la Orange Prize 2011.

*****

Samson Greene, un tânăr şi admirat profesor de la Columbia University, este găsit rătăcind în deşertul Nevada. Când soţia sa, Anna, soseşte la spitalul unde bărbatul este internat pentru a i se extirpa o tumoare cerebrală, descoperă că amintirile acestuia de după vârsta de doisprezece ani sunt iremediabil pierdute. Încă din primele clipe de luciditate, Samson va începe lupta cu trecutul şi, mai ales, cu un prezent în care nu se mai regăseşte. O meditaţie tulburătoare asupra pericolelor şi voluptăţilor uitării, a memoriei, istoriei personale şi a singurătăţii.

Un bărbat intră în cameră, strălucitul roman de debut al autoarei bestsellerului Istoria iubirii, a fost desemnat de ziarul Los Angeles Times "Cartea anului" în 2003. În 2010 revista The New Yorker a inclus-o pe Nicole Krauss printre cei mai buni 20 de scriitori americani sub 40 de ani. Romanele sale sunt traduse în peste 35 de limbi.

"Acest debut extrem de intens şi de inteligent o propulsează pe Nicole Krauss în linia întâi a romancierilor americani." (Susan Sontag)

"Un prim roman superb scris şi provocator din punct de vedere intelectual. Nicole Krauss are talentul extraordinar de a surprinde inexprimabilul." (Chicago Tribune)

Fragment

Samson crescuse în California, la Los Altos, nu departe de Pacific. Mergea foarte des cu mama lui la ocean. Aveau un loc al lor, câteva mile mai la nord de Half Moon Bay. Îşi căutau cu grijă cărarea pe stânca abruptă, printre tufişuri spinoase şi aloe, şi apoi mergeau de-a lungul plajei. Băiatul alerga înainte şi se oprea să examineze vreo scoică sau piatră, ca un arheolog care descifrează ere trecute. Uneori îşi luau şi câinele cu ei, un căţel mic şi negru, care se ţinea după copil şi-şi băga nasul oriunde îşi făcea acesta de lucru. Alteori rămânea în urmă şi mergea în acelaşi pas cu mama. Se întorceau când soarele apunea, Samson pe bancheta din spate împreună cu câinele cald şi plin de nisip, cu copacii şi cerul care defilau prin fereastra deschisă.

Îşi amintea perfect scenele astea. La început veneau una câte una, mici momente decupate din timp, ca nişte instantanee. Mai târziu a început să le coasă laolaltă şi atunci răsăreau altele care-şi găseau locul în şir. Amintirea copilăriei i se contura pe zi ce trecea, devenea mai complexă prin adăugirea de umbre, obiecte, unghiuri, expresii. Dacă îi revenea în minte un scaun albastru, atunci cineva trebuia să şadă pe el şi imediat şi-o amintea pe maică-sa stând jos şi curăţând mere, sau pe căţel încurcându-se între picioarele scaunului în căutarea unei mingi de tenis. Succesiunea de imagini statice căpăta forţă de la toată spirala asta de mişcare; ajunsese să alerge printre anii trecuţi, ca apoi să se oprească asupra unui moment, la întâmplare, asemenea unei singure imagini în stereoscop. Bicicleta rezemată de casă, cu un cerc de rugină împrejurul soneriei, cauciucul de la pedală ros de atâta folosinţă; barele de lemn de la spalierul din curte, înverzite de mucegai, cortul vechi îngreunat de ploaie; coperţile cărţilor pe care le citise cu încăpăţânarea unui recordman. Claritatea lucrurilor îl uimea şi uneori se întreba dacă totul nu se întâmpla doar în imaginaţia lui. Nu se gândea că n-ar fi fost reale, ci că ar fi fost înfrumuseţate cu detalii din altă parte, fragmente care supravieţuiseră estompării altor amintiri, resturi pierdute care gravitau şi se lipeau de ce găseau. În cele din urmă a trebuit să respingă ideea asta. Amintirile erau perfecte: dacă omitea un detaliu, totul se prăbuşea în dezordine.

Îşi amintea cum juca handbal cu doi băieţi la uşa garajului. Bubuiau mingea de perete şi fiecare aruncare lăsa o pată de grăsime pe vopsea. S-a gândit că, dacă ar putea lovi fiecare loc rămas gol, atunci pata ar fi una mare, uniformă, pe care mama nu ar mai vedea-o, sau nu i-ar mai păsa. Soarele de iulie îi ardea ceafa. Lovea în colţurile uşii, mai sus sau mai jos decât în mod normal, şi în curând băieţii au început să ţipe că-şi irosea loviturile. I-a aruncat în glumă mingea la picioare unuia dintre băieţi. A primit-o înapoi în stomac, a fost o lovitură dură. S-a prefăcut că se-ndoaie de durere şi a ţâşnit-o spre furtun. În timp ce apa călduţă, leneşă, îşi croia drum prin cauciucul verde, băieţii au luat-o la fugă spre ieşire. Cu degetul la gura furtunului, Samson s-a îndreptat spre ei, urmărindu-i cum fugeau spre colţul străzii cu tricourile şi picioarele ude, lăsând o dâră de apă pe asfaltul cenuşiu. Şi-a petrecut restul verii fugind de băieţii cu pistoale de apă şi găleţi, alergând prin iarbă cu picioarele goale, sărind garduri în curţile oamenilor şi căutând cea mai apropiată piscină în care să sară pentru a le fura plăcerea de a fi primii care-l udă.

În amintiri fugea tot timpul. Trecea pe lângă casele de pe strada lui, străjuită de eucalipţi prăfuiţi, pe lângă terenul de tenis al familiei Shreiner, unde domnul Shreiner se lupta neobosit cu loviturile precise date de maşina de mingi; pe lângă chioşcul familiei Reid, îmbrăcat în glicină, ajungea la curtea şcolii, până la poalele dealului. O zbughea pe lângă maică-sa, care stătea într-un şezlong, cu o carte deschisă-n poală. Câteodată alerga la viteză maximă, de simţea pământul explodându-i în coapse şi plămânii arzând în căutare de aer, alteori era un sprint uşor, care-l putea duce departe, până la graniţa statului sau chiar la Los Angeles. "Încotro alergi?" îl întreba maică-sa, în timp ce năvălea în jos pe scări trăgându-şi tricoul pe cap. Până să-i răspundă, era deja departe, se pierdea în maratonul verii.

Atunci când nu se juca cu cei doi băieţi, stătea aproape nemişcat. Sfârşit de oboseală, se întindea pe spate cu orele, oriunde se oprea, sau citea orice-i cădea în mână. "Ce-ai păţit?" îl întreba maică-sa când se întorcea de la serviciu şi-l găsea întins pe podeaua din bucătărie, cu o cutie de suc de portocale băută pe jumătate. Uneori nu se oprea din citit, alteori se rostogolea către ea, îi îmbrăţişa gleznele şi o tulea afară din casă, la piscina vecinilor, sau îşi făcea de treabă prin faţa casei lui Jollie Lambird, după care era topit încă din clasa a doua, să vadă dacă tocmai ieşea din curte. Aşa s-a întâmplat că, alergând prin a douăsprezecea sa vară, amintirile lui Samson s-au pierdut în gol.

Doctorii l-au ascultat iniţial cu atenţie când le povestea amintirile. După o săptămână sau două, după ce cazul i-a fost discutat şi a făcut obiectul exclamaţiilor în diferite sesiuni, a fost clasat şi doctorii au început să-şi piardă interesul. A fost dat în grija unui neurolog, dr. Lavell. O colegă de-a lui din Vegas, cu care-şi făcuse rezidenţiatul, l-a sunat şi i-a vorbit despre Samson la câteva zile după operaţie. La prima întâlnire, Lavell i-a pus electrozi pe cap, rugându-l să răspundă la întrebări, în timp ce el urmărea undele pe ecran.
- Ce vă spun toate astea? l-a întrebat Samson după ce doctorul a terminat examinarea.
- Că sunteţi un om care gândeşte.
- Şi altceva?
- Nu prea mult, în cazul dumneavoastră. Ştiam deja că avem de-a face cu o minte deosebit de funcţională.

Lavell se întoarse spre ecran şi zise în cele din urmă:
- Arată frumos, nu? amândoi se uitau în tăcere.
- Ştiţi la ce mă gândeam când mă uitam la ecran?
- Nu.
- Ce-ar fi să puteţi afla ce-i în capul unui om doar urmărind curbele alea?
- Adică să-i descifrăm gândurile? Asta ar fi ceva, într-adevăr.
- Mă gândesc că n-aţi avea mulţi voluntari, ar fi prea supărător.
- Cred că da. Poate doar pe cei mai curajoşi. Sau pe exhibiţionişti, adăugă Lavell.

Samson zâmbi. De-atunci înainte venea la Lavell o dată pe săptămână. Era foarte atent, absorbea tot ce se întâmpla în jurul lui într-o stare de nervozitate. Urmărea reacţiile oamenilor, să vadă cum ar trebui să se poarte şi, pentru că-i plăcea şi-l respecta pe Arthur Lavell, îl urmărea cu şi mai mare atenţie. Omul ăsta avea şaizeci şi ceva de ani, era aproape chel, avea numai o coroniţă de cârlionţi care-i ajungeau până la guler. Faţa-i era cărnoasă, iar trăsăturile se supuneau unei forţe gravitaţionale superioare, care-i trăgea fălcile în jos şi-I întindea nările. Sub ochi avea pungi închise la culoare. Degetele-i erau groase, iar unul îi era chinuit de o verighetă, care arăta mai curând artizanal decât ca simbolul unei pasiuni stabile. Lavell nu era un om pe care să-l asociezi pasiunilor; avea mişcările flegmatice ale unui oportunist. Samson aflase că Lavell îşi petrecuse mare parte a ultimilor ani în laborator şi că era recunoscut în institut ca o minte sclipitoare. Gândea mai bine în mers, nu de puţine ori i se întâmplase să iasă dintr-o şedinţă importantă în căutarea unei idei; câteodată izbucnea în râs când nimeni altcineva nu râdea, sau adormea în mijlocul unei adunări. Deşi politicos cu toată lumea şi foarte popular printre rezidenţi, nu părea să împărtăşească sentimentele lor. Samson îi intuia ambivalenţa faţă de oameni şi loialitatea mai mare faţă de creierul în sine decât faţă de personalitatea pe care o determina. Poate că din cauza asta, cu trecerea anilor, practica mai puţin medicina şi petrecea mai mult timp în laborator, de unde ieşea numai pentru cazurile care i se păreau interesante.

Poate că pe Samson îl atrăgea tocmai ambivalenţa doctorului. Era o emoţie pe care o putea înţelege în acele prime zile remarcabile când se întorsese la viaţă. În ciuda frumuseţii Annei, a fotografiilor încântătoare, a apartamentului primitor, plin de semne ale unei vieţi trăite frumos, Samson n-avea cum să scoată la lumină alt sentiment faţă de viaţa lui decât o vagă admiraţie.

În aerul rarefiat

Jon Krakauer
În aerul rarefiat
Traducere din engleză de Ioana Vîlcu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro

Jon Krakauer s-a născut în 1954 în Brookline, Massachusetts, şi a crescut în Corvallis, Oregon, fiind încă din copilărie un împătimit al drumeţiilor şi al alpinismului. După ce a absolvit Hampshire College, Massachusetts, în 1976, şi-a câştigat o vreme existenţa ca tâmplar, pescar şi vânzător de somon. În 1977 a escaladat de unul singur calota Stikine, pentru ca în 1992 să cucerească Cerro Torre, din Patagonia.

În 1996 i-a apărut volumul Into the Wild (În sălbăticie; Humanitas Fiction, 2012), devenit imediat bestseller. În 1996 Jon Krakauer a ajuns pe culmea Everestului, însă în timpul coborârii o furtună i-a ucis pe patru dintre cei cinci tovarăşi alături de care începuse ascensiunea. Articolul pe care l-a scris în revista Outside pornind de la această tragedie a primit National Magazine Award, ulterior fiind dezvoltat într-o carte, În aerul rarefiat (Into Thin Air), publicată în 1997 şi tradusă în peste douăzeci şi cinci de limbi. A fost desemnată "Cartea anului" de către Time Magazine, numărându-se printre finalistele la National Book Critics Circle Award, iar în 1998 a fost inclusă pe lista celor trei finaliste pentru Pulitzer Prize. În 1997 Jon Krakauer a fost distins cu Walter Sullivan Award for Excellence in Science Journalism, acordat de American Geophysical Union. În 1999 scriitorul a fost recompensat cu Academy Award in Literature, acordat de American Academy of Arts and Letters.

Cartea sa din 2003, Under the Banner of Heaven: A Story of Violent Faith, are ca temă centrală fundamentalismul mormon. În 2009 publică volumul When Men Win Glory: The Odyssey of Pat Tillman, urmat, în 2011, de Three Cups of Deceit - How Greg Morte-son, Humanitarian Hero, Lost His Way. De peste două decenii, Krakauer este un neobosit colaborator al publicaţiilor Outside, Architectural Digest, The Washington Post, The New York Times şi National Geographic Magazine.

*****

În după-amiaza zilei de 10 mai 1996, Jon Krakauer a ajuns pe vârful Everest. Nu mai dormise de cincizeci şi şapte de ore şi suferea din cauza lipsei de oxigen. Când a început periculoasa coborâre de la 8.848 de metri (aproape aceeaşi altitudine la care zboară un avion Airbus), alţi douăzeci de alpinişti continuau cu încăpăţânare să urce, fără să-şi dea seama că deasupra lor cerul se înnorase îngrijorător...

În 1996 Jon Krakauer porneşte, alături de Rob Hall, unul dintre cei mai respectaţi şi cunoscuţi ghizi montani de mare altitudine din lume, în ceea ce avea să devină aventura vieţii sale. Spunând povestea celei mai cumplite ascensiuni din istoria alpinismului mondial, a zilei în care şi-au pierdut viaţa patru dintre membrii expediţiei conduse de Hall (inclusiv acesta), Krakauer îşi îndrumă pas cu pas cititorii de-a lungul expediţiei, din Kathmandu până pe vârful muntelui, unde mândria, lăcomia, deciziile greşite şi ghinionul i-au făcut pe căţărători să cadă pradă furiei neprevăzute a muntelui. Ascensiunea e plină de pericole şi îi face pe alpinişti, profesionişti sau nu, să-şi dezvăluie adevăratul caracter, slăbiciunile şi dorinţele cele mai intime pe măsură ce se apropie de scopul călătoriei lor. În aerul rarefiat este o carte foarte bine scrisă şi minuţios documentată, care îi atrage pe cititori într-o aventură teribilă, pe viaţă şi pe moarte.

Volum tradus în peste douăzeci şi cinci de limbi, desemnat în 1997 "Cartea anului" de către Time Magazine, finalist la National Book Critics Circle Award şi inclus în anul următor pe lista celor trei finaliste pentru Pulitzer Prize.

"O carte la fel de acută şi impresionantã precum În sălbăticie, bestsellerul lui Krakauer din 1996." (The New York Times)

"Autorul este la fel de echilibrat în proză precum a fost şi pe munte. El ne ţine mereu în suspans şi ne descrie cu acurateţe ce s-a întâmplat când furtuna nimicitoare s-a dezlănţuit." (New York Observer)

"Krakauer combină perseverenţa şi curajul celei mai de seamă tradiţii a jurnalismului cu talentul de povestitor şi o profundă intuiţie. Relatarea lui despre ascensiunea pe Everest a dus la o reevaluare a alpinismului şi a comercializării a ceea ce odinioară a fost un sport romantic, solitar; în timp ce relatarea lui despre viaţa şi sfârşitul lui Christopher McCandless, care a murit de foame după ce şi-a măsurat forţele cu sălbăticia din Alaska, este o cercetare profundă şi tulburătoare despre ce înseamnă fascinaţia naturii şi efectele nimicitoare ale acesteia asupra minţilor tinere şi curioase." (Motivaţia pentru acordarea Academy Award in Literature de către American Academy of Arts and Letters)

"Munţii se urcă nu doar cu pioleţi şi colţari, ceea ce putem avea cu toţii, ci mai ales cu smerenie." (Alex Găvan, alpinist)

Fragment

Pentru Linda; şi în memoria lui Andy Harris, Doug Hansen, Rob Hall, Yasuko Namba, Scott Fischer, Ngawang Topche Sherpa, Chen Yu-Nan, Bruce Herrod, Lopsang Jangbu Sherpa şi Anatoli Boukreev

"Omul-masă [...] se joacă de-a tragedia, pentru că nu crede că tragedia efectivă ar putea fi verosimilă într-o lume civilizată." (José Ortega y Gasset)

Introducere

În martie 1996 am luat parte, în calitate de corespondent al revistei Outside, la o ascensiune ghidată pe Everest. Am fost unul dintre cei opt clienţi ai expediţiei conduse de renumitul ghid neozeelandez Rob Hall. În data de 10 mai am ajuns pe vârf, dar cu ce preţ!

Dintre cei cinci coechipieri ai mei care au urcat pe acoperişul lumii, patru, incluzându-l şi pe Hall, au murit într-o furtună nimicitoare care s-a pornit din senin când eram încă pe vârf. Până am ajuns la tabăra de bază, nouă căţărători din alte patru expediţii deja muriseră, şi până la sfârşitul lunii urmau să mai piară încă trei.

Am fost extrem de afectat de cele întâmplate şi mi-a fost greu să scriu articolul respectiv. Totuşi, la cinci săptămâni după ce m-am întors din Nepal, am predat revistei Outside un material care a apărut în numărul din septembrie. După ce am terminat de scris, am încercat să nu mă mai gândesc la Everest şi să-mi văd de viaţa mea, dar mi-a fost imposibil. Când încercam să-mi dau seama ce se întâmplase acolo eram cuprins de sentimente neclare şi mă obsedau împrejurările în care muriseră coechipierii mei.

Articolul din Outside era cât de precis se putea date fiind circumstanţele, dar termenul de predare fusese prea strâns, derularea evenimentelor, incredibil de complexă, amintirile celor care supravieţuiseră, deformate de epuizare, lipsă de oxigen şi şoc. La un moment dat, în timpul documentării, am rugat trei alpinişti să povestească o întâmplare de sus, de pe vârf, la care luaserăm cu toţii parte, şi nu am putut să cădem de acord asupra unor aspecte importante, cum ar fi data, ce s-a vorbit sau cine a fost prezent. La câteva zile după ce articolul fusese trimis la tipar, mi-am dat seama că unele detalii erau greşite. Majoritatea erau inadvertenţe minore, de genul celor care apar inevitabil în articolele care trebuie să respecte un termen de predare, dar una dintre greşeli a fost de-a dreptul colosală şi i-a afectat puternic pe prietenii şi familia uneia dintre victime.

Mai puţin tulburătoare decât greşelile din articol au fost părţile pe care nu am putut să le public din lipsă de spaţiu. Mark Bryant, redactorul-şef al revistei Outside, şi Larry Burke, editorul ei, mi-au alocat un spaţiu extraordinar de mare ca să-mi spun povestea: am avut la dispoziţie 17.000 de cuvinte, de patru sau de cinci ori mai multe decât are un reportaj obişnuit. Chiar şi aşa, am simţit că versiunea mea e prea trunchiată, că nu am prezentat cum trebuie tragedia. Escaladarea Everestului m-a marcat puternic, şi pentru mine a fost extrem de important să descriu totul în cele mai mici amănunte, fără să mă limitez la un număr de semne. Cartea de faţă este rodul acelei dorinţe.

Am întâmpinat dificultăţi în munca de documentare, deoarece creierul nu mai funcţionează cum trebuie la mare altitudine. Ca să nu mă bazez prea mult pe cum am văzut eu lucrurile, i-am intervievat pe majoritatea protagoniştilor amănunţit şi de mai multe ori. Când a fost posibil, am coroborat detaliile cu înregistrările din jurnalul de la tabăra de bază, unde oamenii încă mai gândeau limpede. Cei care au citit articolul din Outside pot observa discrepanţe între anumite detalii (legate de timp, în mare parte) din revistă şi cele din carte; modificările sunt urmarea informaţiilor nou apărute de la data publicării articolului.

Mai mulţi autori şi redactori pe care-i respect m-au sfătuit să nu scriu această carte atât de repede; au insistat să aştept doi, trei ani, ca să pot privi lucrurile din altă perspectivă. Sfaturile lor au fost bune, dar m-am hotărât să le ignor - în mare parte pentru că amintirea celor întâmplate pe munte mă chinuia încontinuu. Credeam că dacă scriu cartea o să scap de povara Everestului.

Evident, nu s-a întâmplat aşa. Mai mult, sunt de acord că de multe ori cititorii au de suferit atunci când un autor caută catharsisul în scris, aşa cum am făcut eu. Dar am sperat că ceva tot o să iasă dacă mă descarc imediat după ce a avut loc tragedia, cât încă eram cuprins de mâhnire şi durere. Voiam ca relatarea mea să aibă acea sinceritate crudă şi dură care s-ar fi putut pierde odată cu trecerea timpului şi cu vindecarea treptată a suferinţei.

Câţiva dintre cei care m-au sfătuit să nu mă grăbesc cu scrisul îmi spuseseră să nu merg pe Everest. Erau multe motive ca să nu plec, dar încercarea de a cuceri Everestul este în sine un act iraţional - triumful dorinţei asupra raţiunii. Oricine se gândeşte serios să facă aşa ceva nu mai ascultă de nici un argument logic.

Adevărul e că ştiam că nu trebuie să merg pe Everest, şi tot am făcut-o. Astfel am luat parte la moartea unor oameni, iar asta o să-mi rămână mult timp pe conştiinţă.

(Jon Krakauer, Seattle, noiembrie 1996)

Capitolul unu
Vârful Everest, 10 mai 1996, 8.848 de metri

Ai impresia că un cordon înconjoară partea de sus a acestor creste semeţe şi că nimeni nu poate să treacă de el. Dar adevărul e că, la altitudini de peste 7.600 de metri, corpul uman este grav afectat de presiunea atmosferică scăzută şi, devenind imposibil să faci mişcări prea tehnice, chiar şi consecinţele unei mici furtuni ar putea fi fatale, că ar fi o mică şansă să reuşeşti dacă ai avea parte de cele mai bune condiţii meteorologice, că nimeni nu poate să-şi aleagă ziua în care urcă pe ultima porţiune a traseului...

Nu, nu este extraordinar că Everestul nu a cedat în faţa primelor încercări de a-l escalada; ba chiar ar fi fost surprinzător şi foarte trist dacă s-ar fi întâmplat contrariul, deoarece munţii măreţi nu sunt aşa. Poate că noii noştri colţari, noii bocanci cu tălpi de cauciuc, epoca noastră în care totul se cucereşte mai uşor pe cale mecanică ne-au făcut puţin mai aroganţi. Am uitat că muntele încă are ultimul cuvânt şi că vom putea ajunge pe vârf doar la timpul cuvenit. Altfel de ce ni s-ar părea alpinismul atât de fascinant?

(Eric Shipton, 1938, Pe acel munte)

În timp ce stăteam cocoţat pe acoperişul lumii, cu un picior în China şi celălalt în Nepal, mi-am curăţat de gheaţă masca de oxigen, m-am întors cu un umăr împotriva vântului şi, dus pe gânduri, am privit uriaşul platou tibetan de jos. Într-un mod vag, detaşat, înţelegeam că întinderea de sub picioarele mele constituia o privelişte spectaculoasă. De multe luni visam la acest moment şi la sentimentele care urmau să mă cuprindă. Dar acum, că eram în sfârşit acolo, pe culmea Everestului, nu reuşeam să-mi adun energia necesară ca să îmi pese.

Era după-amiaza devreme, în ziua de 10 mai 1996. Nu mai dormisem de 57 de ore. Singurele lucruri pe care m-am forţat să le mănânc în ultimele trei zile fuseseră un bol de supă cu tăiţei şi nişte arahide glazurate. Timp de mai multe săptămâni suferisem de o tuse convulsivă de pe urma căreia m-am ales cu două coaste fracturate. Prin urmare, aveam dureri groaznice şi respiram cu mare greutate. La 8.848 de metri creierul primea aşa de puţin oxigen, încât capacitatea mea mintală era ca a unui copil înapoiat. În aceste condiţii, nu prea puteam simţi mare lucru în afară de frig şi oboseală.

Ajunsesem în vârf la câteva minute după Anatoli Boukreev - un ghid rus care lucra pentru o expediţie comercială americană - şi chiar înainte să sosească Andy Harris, un ghid din echipa neozeelandeză din care făceam şi eu parte. Deşi pe Boukreev abia dacă-l ştiam bine, în ultimele şase săptămâni ajunsesem să-l cunosc bine şi să-l simpatizez pe Harris. Le-am făcut rapid amândurora patru poze tipice pe vârf, apoi m-am întors şi am început să cobor. Ceasul arăta 13.17. În total petrecusem mai puţin de cinci minute pe acoperişul lumii.

Imediat m-am oprit ca să mai fac o poză, de data aceasta cu Creasta Sud-Estică, cea pe care urcasem. Focalizând imaginea pe nişte alpinişti care se apropiau de vârf, am observat ceva ce-mi scăpase până atunci: spre sud, unde cerul fusese senin cu o oră înainte, Pumori, Ama Dablam şi celelalte vârfuri mai joase din jurul Everestului erau acum ascunse în spatele norilor.

Mai târziu - după ce şase cadavre fuseseră descoperite, după ce căutările altor doi alpinişti fuseseră abandonate, după ce chirurgii îi amputaseră coechipierului meu Beck Weathers mâna dreaptă cangrenată - lumea s-a întrebat de ce, atunci când vremea a început să se înrăutăţească, alpiniştii aflaţi pe ultima porţiune a traseului nu au acordat atenţie semnelor. De ce ghizi veterani himalayeni au continuat să urce, să împingă de la spate mulţimea de amatori neexperimentaţi - dar care plătiseră fiecare până la 65.000 de dolari ca să fie duşi în siguranţă pe Everest - într-o evidentă capcană a morţii?

Nimeni nu poate să vorbească în numele celor doi conducători ai grupurilor ghidate, deoarece ambii sunt morţi. Dar pot să confirm că nimic din ce am văzut în după-amiaza zilei de 10 mai nu a indicat faptul că o furtună nimicitoare se apropia ameninţător. Pentru că mintea mea era afectată de lipsa de oxigen, norii care se ridicau deasupra impresionantei văi de gheaţă, cunoscută sub numele de Circul Vestic (Western Cwm - pronunţat "cum" - a fost numit aşa de către George Leigh Mallroy. Acesta l-a zărit prima dată în timpul expediţiei pe Everest din 1921, când se afla în Lho La, o trecătoare înaltă la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Cwm înseamnă vale, circ, în galeză. - N. a.), mi s-au părut inofensivi, vagi, lipsiţi de substanţă. Strălucind în soarele puternic al amiezii, nu păreau diferiţi de norii de convecţie care se ridicau din vale aproape în fiecare dimineaţă.

În timp ce coboram eram foarte îngrijorat, dar nu din cauza vremii: verificând manometrul buteliei de oxigen, am văzut că acesta era aproape gol. Trebuia să cobor - rapid!

Porţiunea superioară a Crestei Sud-Estice este formată dintr-o serie de trepte de piatră, cu multe cornişe, şi zăpadă bătută de vânt, care şerpuiesc pe o distanţă de patru sute de metri, de la vârf până la o creastă secundară, numită Vârful Sudic. Din punct de vedere tehnic, nu e greu să treci de creasta zimţată, dar drumul e foarte expus. După ce am coborât de pe vârf şi am mers târşâit timp de cincisprezece minute deasupra unui abis de 2.000 de metri, am ajuns la faimosul Pas al lui Hillary. Este o trecătoare importantă de pe creastă, pentru coborârea căreia ai nevoie de anumite cunoştinţe tehnice. Când mă prindeam de coarda fixă şi mă pregăteam să fac rapel peste marginea Panelului, am văzut ceva îngrijorător.

Nouă metri mai jos, la baza Panelului, mai mult de doisprezece oameni aşteptau la rând. Trei alpinişti se căţărau deja pe coarda pe care mă pregătisem să cobor. Nu aveam de ales: m-am desprins de coarda comună şi m-am dat la o parte.

Aglomeraţia era provocată de alpinişti din trei expediţii: echipa din care făceam parte - un grup de clienţi aflaţi sub conducerea renumitului ghid neozeelandez Rob Hall, un alt grup ghidat condus de americanul Scott Fischer şi o expediţie necomercială taiwaneză. Mişcându-se cu viteza melcului, cum se întâmplă la peste 8.000 de metri, cei de jos s-au chinuit să urce Pasul lui Hillary unul câte unul, în timp ce eu îmi aşteptam nerăbdător rândul.

Harris, care coborâse de pe vârf la scurt timp după mine, m-a ajuns din urmă. Voiam să economisesc puţinul oxigen care-mi mai rămăsese, aşa că l-am rugat să închidă valva de la regulatorul care se afla în rucsac, ceea ce a şi făcut. În următoarele zece minute m-am simţit surprinzător de bine. Mintea mi s-a limpezit. Chiar eram mai puţin obosit decât atunci când aveam oxigenul pornit. Apoi, dintr-odată, am simţit că mă sufoc. Vederea mi s-a înceţoşat şi capul a început să mi se învârtă. Eram pe punctul de a-mi pierde cunoştinţa.

În loc să-mi închidă oxigenul, Harris, afectat de hipoxie, deschisese la maximum valva, golind butelia. Tocmai irosisem puţinele resurse pe care le mai aveam. Mai era o butelie la Vârful Sudic, 80 de metri mai jos, dar ca să ajung acolo trebuia să cobor porţiunea cea mai expusă din întregul traseu fără oxigen suplimentar.

Dar în primul rând trebuia să aştept ca mulţimea de alpinişti să se împrăştie. Mi-am scos masca de-acum inutilă, mi-am înfipt pioletul în muntele îngheţat şi m-am aşezat pe creastă. În timp ce schimbam obişnuitele felicitări cu alpiniştii care treceau pe lângă mine, în interior fierbeam: "Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă odată!" mă rugam. "În timp ce voi vă mocăiţi, eu pierd milioane de neuroni!"

Mulţi dintre ei erau din grupul lui Fischer, dar pe la sfârşitul cozii au apărut, în cele din urmă, şi doi dintre coechipierii mei, Rob Hall şi Yasuko Namba. Modestă şi sobră, Namba, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, mai avea un drum de patruzeci de minute până să devină cea mai în vârstă femeie care a escaladat Everestul şi a doua japoneză care a urcat pe aşa-zisele "Şapte Vârfuri", cele mai înalte piscuri de pe fiecare continent. Deşi avea doar patruzeci şi două de kilograme şi era slabă ca un ţâr, avea o voinţă extraordinară; uimitor, dar dorinţa ei de neclintit fusese cea care o împinsese pe Yasuko în sus pe munte.

Mai târziu a ajuns şi Doug Hansen deasupra Pasului. Acest membru al expediţiei noastre era un poştaş dintr-o suburbie a oraşului Seattle care pe munte devenise cel mai bun prieten al meu.
- E în rucsac! am strigat contra vântului, dorind să par mai vesel decât eram.

Istovit, Doug a mormăit ceva de neînţeles de sub masca de oxigen, mi-a strâns fără vlagă mâna şi s-a târâit mai sus.

La sfârşitul cozii era Scott Fischer, pe care-l ştiam întâmplător din Seattle, unde locuiam amândoi. Puterea şi voinţa lui Fischer erau legendare - în 1994 urcase pe Everest fără să folosească butelii de oxigen -, aşa că am fost surprins de cât de încet se mişca şi cât de beat a părut când şi-a dat jos masca şi m-a salutat.
- Bruuuuuuce! a strigat cu greutate salutul emblematic al frăţiei lui, încercând să pară voios.

Când l-am întrebat cum se simte, Fischer a insistat că e-n regulă.
- Doar că, habar n-am de ce, mă mişc mai greu. Nu-i nimic grav.

Odată ce s-a eliberat Pasul lui Hillary, mi-am prins blocatorul de coarda portocalie, l-am ocolit pe Fischer, care stătea aplecat peste piolet, şi am făcut rapel peste margine.

Era trecut de ora 15 când am ajuns pe Vârful Sudic. Vârtejuri de ceaţă treceau deja deasupra vârfului Lhotse, înalt de 8.516 metri, şi începeau să înconjoare vârful piramidal al Everestului. Dintr-odată vremea nu mai părea atât de frumoasă. Am luat o butelie de oxigen, am băgat-o în regulator şi m-am grăbit să cobor înspre norul care se forma. Imediat ce am trecut de Vârful Sudic, a început să ningă uşor şi vizibilitatea s-a dus naibii.

O sută douăzeci de metri mai sus, unde vârful era scăldat într-o lumină puternică şi cerul azuriu era imaculat, coechipierii mei se ţineau de fleacuri încercând să-şi întipărească în minte momentul în care ajunseseră pe acoperişul lumii, întinzând drapeluri şi făcând poze, pierzând timp preţios. Nici unul nu-şi imagina ce nenorocire se apropia. Nimeni nu bănuia că până la sfârşitul acelei lungi zile, fiecare minut avea să conteze.

Capitolul doi
Dehra Dun, India, 1852, 681 de metri

Într-o zi de iarnă, departe de munţi, am descoperit o poză neclară a Everestului în cartea lui Richard Halliburton, Book of Marvels (Cartea minunilor). Era o reproducere jalnică, în care vârfurile crestate răsăreau pe fundalul unui cer ridicol de înnegrit şi şters. Everestul însuşi, aşezat undeva în spate, nici nu părea să fie cel mai înalt, dar nu conta. Era cel mai înalt; aşa spunea legenda. Cheia către poză erau visele, permiţându-i unui băiat să pătrundă acolo, să stea sus, pe creasta bătută de vânt, să se caţere către vârful care acum nu mai era departe [...].

Acesta a fost unul dintre acele vise neîngrădite, care vin odată cu maturizarea. Eram sigur că nu eram singurul care visa la Everest; punctul cel mai înalt de pe pământ, de neatins, o experienţă nemaitrăită, era acolo pentru mulţi băieţi şi bărbaţi în toată firea să aspire la el.

(Thomas F. Hornbein, Everest - creasta vestică: traversarea vârfului Everest)

Detaliile efective ale întâmplării nu sunt foarte clare, ci sunt învăluite în mitul care s-a creat în jurul lor. Dar 1852 este anul despre care vorbim, iar acţiunea se petrece la birourile "Marelui studiu trigonometric al Indiei" din staţia aflată în dealurile de nord din Dehra Dun. Potrivit celei mai plauzibile versiuni care a ajuns până la noi, un funcţionar a dat buzna în locuinţa lui sir Andrew Waugh, geodezul general al Indiei, şi a exclamat că un calculator bengalez pe nume Radhanath Sikhdar, care lucra la sediul din Calcutta, a "descoperit cel mai înalt munte din lume". (Pe vremea lui Waugh, un calculator era mai degrabă numele unei slujbe, nu al unui aparat electronic.) Vârful XV ieşea în evidenţă dintre crestele Himalayei în regatul interzis al Nepalului. Vârful îşi primise numele cu trei ani în urmă de la geodezii care măsuraseră pentru prima dată unghiul la care se înălţa cu un teodolit de jumătate de metru.

Nimeni nu se gândise că ar fi ceva deosebit legat de Vârful XV până când Sikhdar nu a analizat măsurătorile şi nu a făcut nişte calcule. Cele şase locuri din care vârful fusese triangulat se aflau în nordul Indiei, la mai bine de 160 de kilometri de munte. Pentru cei care au făcut măsurătorile, totul în afară de culmea Vârfului XV era neclar din cauza crestelor din fundal, dintre care unele păreau mult mai înalte decât în realitate. Dar, conform calculelor meticuloase ale lui Sikhdar (care a luat în considerare factori precum curbura Pământului, refracţia atmosferică şi abaterea firului cu plumb), Vârful XV avea 8.839 de metri (Măsurătorile moderne cu laser şi transmisiunile de ultimă generaţie prin sateliţi Doppler au mai adăugat încă opt metri la cei 8.848 acceptaţi până acum. - N. a.), fiind cel mai înalt din lume.

În 1865, la nouă ani după ce calculele lui Sikhdar au fost confirmate, Waugh a botezat Vârful XV cu numele Everest, în cinstea lui sir George Everest, predecesorul său ca geodez general. Întâmplarea face ca tibetanii care trăiau la nord de marele munte să fi avut deja un nume mai melodios pentru el: Chomolungma, care înseamnă "zeiţă, mamă a universului", iar nepalezii din sud îi spuneau Deva-dhunga, adică "Tronul lui Dumnezeu" (Acum numele nepalez oficial al Everestului este Sagarmatha, "zeiţa cerului". Dar acest nume a fost foarte rar folosit înainte de 1960. Într-o dispută de atunci dintre Nepal şi China, prim-ministrul B.P. Koirala a fost de părere că, dacă ar exista un nume nepalez bine cunoscut pentru marele munte, Nepalul ar putea să revendice mai uşor partea sudică a Everestului. - N. a.). Dar Waugh a ignorat în mod voit aceste apelative indigene (şi chiar politica oficială care încuraja păstrarea numelor străvechi), şi astfel numele care s-a păstrat a fost Everest.

Odată ce Everestul a fost desemnat drept cel mai înalt vârf din lume, nu a trecut mult până când oamenii au hotărât că vârful trebuie cucerit. După ce exploratorul american Robert Peary a afirmat că a ajuns la Polul Nord în 1909 şi Roald Amundsen a condus o expediţie norvegiană la Polul Sud în 1911, Everestul - aşa-numit "Al Treilea Pol" - a devenit cea mai râvnită destinaţie a explorărilor terestre. Escaladarea vârfului, a afirmat Gunther O. Dyrenfurth, un alpinist influent şi cronicar al începuturilor alpinismului în Himalaya, era "o strădanie umană universală, o cauză de la care nu poţi să dai înapoi, oricâţi oameni ar pieri".

Aşa cum s-a dovedit, pierderile au fost semnificative. După descoperirea lui Sikhdar din 1852, au murit douăzeci şi patru de oameni, au avut loc cincisprezece expediţii şi au trecut 101 ani până când vârful a fost cucerit.

*

Alpiniştii şi alţi cunoscători de geologie nu consideră că Everestul este un vârf prea atrăgător. E prea scund şi îndesat, are o margine prea lată şi e prea grosolan cioplit. Chiar dacă Everestul nu este graţios din punct de vedere arhitectonic, el este totuşi un masiv impresionant.

Everestul delimitează graniţa dintre Nepal şi Tibet, dominând valea de la bază de la o înălţime mai mare de 3600 de metri. Vârful arată ca o piramidă cu trei laturi, alcătuită din rocă închisă la culoare, striată şi gheaţă strălucitoare. Primele opt expediţii pe Everest au fost britanice şi toate au încercat să urce pe vârf prin partea tibetană, din nord - nu pentru că ruta conţinea cele mai evidente puncte slabe ale apărării formidabile a vârfului, ci pentru că în 1921 guvernul tibetan a deschis graniţele ţării de mult închise pentru străini, în timp ce Nepalul rămânea inaccesibil.

Primii alpinişti care au urcat pe Everest au fost nevoiţi să străbată, în condiţii grele, 640 de kilometri de-a lungul platoului tibetan, doar ca să ajungă din Darjeeling la baza muntelui. Ştiau prea puţine despre posibilele efecte mortale ale altitudinilor extreme, şi, judecând după standardele moderne, echipamentul lor era jalnic. Şi totuşi, în 1924 un membru al celei de-a treia expediţii britanice, Edward Felix Norton, a ajuns la 8.572 de metri - mai avea 276 de metri până în vârf - înainte ca oboseala şi oftalmia să-l înfrângă. A fost o realizare remarcabilă, care probabil n-a mai fost depăşită timp de douăzeci şi opt de ani.

Spun "probabil" având în vedere ce s-a aflat la patru zile după ce Norton a încercat să ajungă pe vârf. În 8 iunie, la ivirea zorilor, alţi doi membri ai expediţiei britanice din 1924, George Leigh Mallory şi Andrew Irvine, au plecat din tabăra cea mai de sus spre vârf.

Mallory, al cărui nume este strâns legat de Everest, a fost omul din spatele primelor trei expediţii. În timpul unei conferinţe în Statele Unite, a fost întrebat de un ziarist agasant de ce vrea să urce pe Everest. "Pentru că e acolo", a fost răspunsul muşcător şi faimos pe care i l-a dat. În 1924, Mallory avea treizeci şi opt de ani, lucra ca învăţător, era căsătorit şi avea trei copii mici. Era produsul păturii de sus a societăţii britanice, dar totodată şi un estet şi un idealist cu pronunţate sensibilităţi romantice. Datorită graţiei lui atletice, farmecului şi frumuseţii sale extraordinare, acesta s-a numărat printre favoriţii lui Lytton Strachery şi ai grupului Bloomsbury (Din grupul Bloomsbury, înfiinţat în prima jumătate a secolului XX, făceau parte scriitori, intelectuali, filozofi şi artişti englezi, printre care Lytton Strachery, Virginia Woolf, John Maynard Keynes şi E.M. Forster. - N. tr.). Când stătea în corturi, sus pe Everest, Mallory şi tovarăşii lui citeau cu voce tare din Hamlet şi Regele Lear.

La 8 iunie 1924, în timp ce Mallory şi Irvine înaintau cu greu spre vârf, ceaţa se ridica spre partea de sus a piramidei, împiedicându-i pe cei de jos să monitorizeze progresul alpiniştilor. La 12.50 norii s-au risipit pentru o scurtă vreme, iar Noel Odell, un coechipier, a putut să-i vadă clar pe Mallory şi Irvine sus pe culme, cu aproape cinci ore întârziere faţă de programul stabilit, dar "urcând precaut şi hotărât" spre vârf.

Cei doi alpinişti nu s-au întors în noaptea respectivă la corturi, şi nici Mallory, nici Irvine nu au mai fost văzuţi niciodată. De atunci se dezbate cu înflăcărare dacă unul din ei sau amândoi au atins vârful înainte să piară pe munte şi să se transforme în legende. În 1999, bine-cunoscutul alpinist american Conrad Anker a descoperit corpul lui Mallory într-un povârniş la 8.200 de metri, unde căzuse în urmă cu şaptezeci şi cinci de ani. Pe lângă rămăşiţele lui Mallory au mai găsit şi nişte artefacte curioase, dar uimitoarea descoperire a lui Anker a dat naştere mai multor întrebări decât răspunsuri. Dovezile sugerau că Mallory şi Irvine nu atinseseră vârful înainte să moară.

În 1949, după ce secole la rând fusese o ţară inaccesibilă, Nepalul şi-a deschis graniţele, iar un an mai târziu noul regim comunist din China a interzis accesul străinilor în Tibet. Cei care urmau să escaladeze Everestul au început să fie interesaţi de zona sudică a crestei. În primăvara anului 1953 o numeroasă echipă britanică, organizată cu zelul justificat şi cu resursele copleşitoare tipice unei expediţii militare, a fost cea de-a treia echipă care a încercat să cucerească vârful urcând dinspre Nepal. La 28 mai, după două luni de eforturi extraordinare, au încropit o tabără de înaltă altitudine pe Creasta Sud-Estică, la 8.500 de metri. Foarte devreme în dimineaţa următoare, Edmund Hillary, un neozeelandez zvelt, şi Tenzing Norgay, un şerpaş experimentat, au pornit spre vârf, folosind butelii de oxigen.

La ora nouă erau pe Vârful Sudic şi priveau lung la creasta îngustă care ducea la vârful propriu-zis. O oră mai târziu se aflau la baza a ceea ce Hillary a descris ca fiind "cel mai spectaculos obstacol de pe creastă - o stâncă înaltă de aproape 12 metri. [...] Stânca în sine, netedă şi cu foarte puţine prize, ar fi putut să fie un traseu interesant pe care un grup de alpinişti experimentaţi să-l încerce într-o duminică în Lake District, dar aici era o piedică pe care nu o puteam trece cu forţele noastre plăpânde".

În timp ce Tenzing, îngrijorat, îl fila de jos, Hillary s-a strecurat într-un gol dintre pintenul stâncii şi o muchie verticală din zăpadă, de la marginea acesteia. Apoi a început să se caţere încetul cu încetul pe ceea ce mai târziu va purta numele de Pasul lui Hillary. Urcuşul era extenuant şi Hillary înainta pe bâjbâite, dar a continuat până când, după cum avea să scrie:
în cele din urmă, când m-am târât afară din gol, ajunsesem deasupra stâncii, pe o terasă largă. Mi-am tras sufletul câteva clipe şi, pentru prima dată, am simţit că nimic nu poate să ne împiedice să ajungem pe vârf. Mi-am înfipt bine picioarele în stâncă şi i-am făcut semn lui Tenzing să urce. În timp ce trăgeam cu greu de coardă, Tenzing înainta în zigzag prin fisură, iar când a ajuns sus, a căzut epuizat ca un peşte pe care tocmai l-ai scos cu greu din mare.

Luptându-se cu oboseala, cei doi alpinişti şi-au continuat drumul pe creasta care şerpuia. Hillary se întreba,
destul de îngândurat, dacă vom reuşi să răzbim. Am ajuns la o nouă cotitură, în faţă creasta cobora abrupt şi din punctul în care ne aflam se vedea Tibetul. M-am uitat în sus şi deasupra noastră am văzut un con de zăpadă rotunjit. Ne-am înfipt pioleţii de câteva ori, am mai făcut cu atenţie câţiva paşi, şi iată-ne, pe Tensing [sic!] şi pe mine, pe vârf.

Şi astfel, înainte de prânz, la data de 29 mai 1953, Hillary şi Tenzing au fost primii care au ajuns pe vârful Everest.

Trei zile mai târziu, vestea reuşitei a ajuns şi la regina Elisabeta, în ajunul încoronării ei, iar ziarul Times din Londra a făcut-o publică în ediţia de dimineaţă din data de 2 iunie. Corespondenţa a fost trimisă de pe Everest prin mesaje radio codificate (ca nu cumva povestea să ajungă în mâinile concurenţei) de către tânărul ziarist James Morris, care, douăzeci de ani mai târziu, după ce a devenit un scriitor respectat, şi-a schimbat sexul şi numele, devenind Jan. Aşa cum Morris a scris patruzeci de ani după însemnata ascensiune, în Încoronarea Everestului: Prima ascensiune şi vestea care a încoronat-o pe regină:
este greu să ne închipuim acum cu câtă încântare a fost primită coincidenţa celor două evenimente [încoronarea şi cucerirea Everestului] în Marea Britanie. Revenindu-şi, în sfârşit, după perioada chinuitoare de austeritate în care se aflaseră încă de la cel de-al Doilea Război Mondial şi în acelaşi timp confruntându-se cu pierderea marelui imperiu şi cu inevitabilul declin al influenţei lor în lume, britanicii aproape s-au convins singuri că venirea pe tron a tinerei Regine promitea un nou început - o nouă eră elisabetană, cum le plăcea ziarelor s-o numească. Ziua Încoronării, 2 iunie 1953, urma să fie o zi care simboliza speranţa şi bucuria, în care toţi patrioţii britanici îşi puteau exprima loialitatea: şi, minunea minunilor, chiar în acea zi, din locuri îndepărtate - de la graniţa fostului Imperiu, mai exact -, a ajuns vestea că o echipă de alpinişti britanici [...] a urcat pe vârful care rămăsese încă necucerit, ţinta supremă a exploratorilor şi aventurierilor - acoperişul lumii.

Momentul respectiv a dat naştere unui concert de emoţii în sufletul britanicilor - mândrie, patriotism, nostalgie pentru vremurile trecute ale războiului şi faptelor de vitejie, speranţă într-un viitor revitalizat [...]. Unii îşi amintesc foarte bine cum, în timp ce aşteptau pe burniţă, într-o dimineaţă de iunie, ca alaiul Încoronării să treacă prin Londra, au auzit vestea minunată că vârful lumii era, vorba vine, al lor.

Tenzing a devenit un erou naţional în India, Nepal şi Tibet, fiecare stat afirmând că este unul dintre cetăţenii lui. Sir Edmund Hillray a fost făcut cavaler de către regină, iar chipul său a apărut pe timbre, în comicsuri, cărţi, filme, pe coperta revistelor - peste noapte, apicultorul cu faţă lunguiaţă din Auckland a devenit unul dintre cei mai faimoşi oameni din lume.

*

Hillary şi Tenzing au escaladat Everestul cu o lună înainte ca eu să fi fost conceput, aşa că nu am luat parte la sentimentul colectiv de mândrie şi admiraţie care a cuprins întreaga lume - un eveniment pe care un prieten mai în vârstă îl compară, având în vedere impactul său profund, cu prima aselenizare. Totuşi, zece ani mai târziu, o escaladare ulterioară a muntelui a contribuit la trasarea traiectoriei vieţii mele.

Pe 22 mai 1963, Tom Hornbein, un doctor în vârstă de treizeci şi doi de ani din Missouri, şi Willi Unsoeld, treizeci şi şase de ani, profesor de teologie din Oregon, au ajuns pe Everest urcând pe Creasta Vestică, traseu pe care nu se încumetase nimeni să îl încerce până atunci. Vârful mai fusese atins de patru ori, de către unsprezece oameni, dar traseul de pe Creasta Vestică era considerat mult mai dificil decât cele două deja consacrate: Şaua Sudică şi Creasta Sud-Estică sau Şaua Nordică şi Creasta Nordică. Ascensiunea lui Hornbein şi a lui Unsoeld a fost - şi încă este - aclamată, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai importante escaladări din istoria alpinismului.

Târziu după-amiază, în ziua în care au escaladat vârful, cei doi americani au urcat o stâncă abruptă, alcătuită din straturi de rocă sfărâmicioasă - infama Bandă Galbenă. Ca să urce această stâncă a fost nevoie de o forţă şi o îndemânare extraordinare; până atunci, o escaladare atât de dificilă din punct de vedere tehnic nu mai avusese loc la o asemenea altitudine. Odată ajunşi deasupra Benzii Galbene, Hornbein şi Unsoeld nu erau siguri că aveau să reuşească să coboare în siguranţă tot pe acolo. Au ajuns la concluzia că puteau să coboare în siguranţă dacă treceau în partea cealaltă a vârfului şi coborau pe ruta consacrată de pe Şaua Sudică. Acesta era un plan foarte îndrăzneţ având în vedere ora înaintată, regiunea necunoscută şi rezerva de oxigen care se împuţina rapid.

Hornbein şi Unsoeld au ajuns pe vârf la ora 18.15, exact când soarele apunea, şi au fost nevoiţi să petreacă noaptea sub cerul liber, la peste 8500 de metri - bivuacul de la cea mai mare altitudine din vremea aceea. A fost o noapte friguroasă, dar din fericire nu a bătut vântul. Deşi lui Unsoeld i-au degerat degetele de la picioare şi mai târziu i-au fost amputate, amândoi alpiniştii au supravieţuit.

Pe atunci aveam nouă ani şi trăiam în Corvallis, Oregon, unde se stabilise şi Unsoeld. Era un prieten apropiat de-al tatălui meu, iar eu mă jucam uneori cu copiii mai mari ai familiei Unsoeld - Regon, care era cu un an mai mare ca mine, şi Devi, cu un an mai mic. Cu câteva luni înainte ca Willi Unsoeld să plece în Nepal, urcasem pe primul meu vârf - un vulcan de 2700 de metri, deloc deosebit, din Munţii Cascadelor, care acum se laudă cu un schilift până sus, pe vârf - împreună cu tatăl meu, Willi şi Regon. Nu e de mirare că poveştile despre escaladarea din 1963 au avut un efect puternic şi de lungă durată asupra imaginaţiei mele preadolescentine. În timp ce prietenii mei îi idolatrizau pe John Glenn, Sandy Koufax şi Johnny Unitas, eroii mei erau Hornbein şi Unsoeld.

Visam în secret ca într-o bună zi să escaladez şi eu Everestul; mai bine de o decadă aceasta a fost una dintre dorinţele mele arzătoare. Când aveam douăzeci şi ceva de ani, alpinismul era totul pentru mine - aproape nimic altceva nu mă mai interesa. Escaladarea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele iminente îi dădeau acestei activităţi un scop precis, care lipsea cu desăvârşire din viaţa mea. Mă încânta noua perspectivă care reieşea din răsturnarea la nesfârşit a planului obişnuit al existenţei.

În plus, alpinismul îţi oferea şi sentimentul că aparţii unei comunităţi. A deveni alpinist însemna să faci parte dintr-o societate autonomă, fanatic de idealistă, în mare parte trecută cu vederea şi care, surprinzător, rămăsese necoruptă de societate în general. Cultura ascensiunii era caracterizată de o competiţie feroce şi de un machism pur, dar, în cea mai mare parte, alpiniştii erau preocupaţi doar să se impresioneze unii pe alţii. Să ajungi pe vârful oricărui munte era mult mai puţin important decât modul în care ajungeai acolo: îţi câştigai prestigiul dacă urcai cele mai dificile trasee cu minimum de echipament şi în cel mai îndrăzneţ stil cu putinţă. Nimeni nu se bucura de mai multă admiraţie decât aşa-zişii alpiniştii solo: vizionari care se căţărau singuri, fără corzi sau echipament.

În anii aceia am trăit ca să mă caţăr. Aveam un buget de 5.000-6.000 de dolari pe an, lucram ca tâmplar şi pescar de somon până când strângeam destui bani pentru următoarea expediţie în munţii Bugaboo, Teton sau în munţii din Alaska. Dar pe când aveam douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani am renunţat la visurile mele din copilărie de a escalada Everestul. În cercurile alpiniştilor cunoscători era la modă să denigrezi Everestul, numindu-l "un morman de zgură" - un vârf care nu-ţi oferă destule provocări tehnice sau care nu are trasee destul de frumoase ca să fie un obiectiv demn de un alpinist "serios", cum îmi doream eu cu disperare să devin. Am început să privesc de sus cel mai înalt vârf din lume.

Asemenea snobisme porneau de la faptul că, până la începutul anilor 1980, ruta cea mai uşoară de pe Everest - prin Şaua Sudică şi Creasta Sud-Estică - fusese urcată de mai bine de o sută de ori. Cei din grupul meu şi cu mine îi spuneam Crestei Sud-Estice "ruta iacului". Dispreţul nostru a crescut şi mai mult când, în 1985, Dick Bass - un texan bogat, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, cu minime cunoştinţe de alpinism - a fost condus pe vârf de un tânăr alpinist extraordinar, David Breashears. Evenimentul s-a bucurat de întreaga atenţie a presei.

Înainte, Everestul fusese în mare parte domeniul alpiniştilor de elită. După cum zice Michael Kennedy, redactorul-şef al revistei Climbing: "Să fii invitat să iei parte la o expediţie pe Everest era o onoare pe care o câştigai după o lungă perioadă de pregătire pe vârfuri mai mici. Iar dacă ajungeai pe vârf, intrai în topul celor mai buni alpinişti". Ascensiunea lui Bass a schimbat totul. Ajungând pe Everest, el a fost primul om care a urcat pe cele Şapte Vârfuri, ispravă care l-a făcut cunoscut peste tot în lume, impulsionând alţi zeci de aşa-zişi alpinişti să meargă pe urmele lui, şi care a împins cu brutalitate Everestul în era postmodernă. (Cele mai înalte vârfuri de pe cele şapte continente sunt: Everest, 8.848 m (Asia); Aconcagua, 6.962 m (America de Sud); McKinley (cunoscut şi ca Denali), 6.194 m (America de Nord); Kilimanjaro, 5.895 m (Africa); Elbrus, 5.642 m (Europa); Vinson, 4.892 m (Antarctica); Kosciusko, 2.228 m (Australia). După ce Dick Brass a escaladat toate cele şapte vârfuri, Patrick Morrow, un alpinist canadian, a susţinut că - deoarece cel mai înalt vârf din Oceania, grupul de insule din care face parte şi Australia, nu este Kosciusko, ci vârful şi mai greu de urcat, Piramida Carstensz (4.884 m), aflat în provincial indoneziană Irian Barat - Bass nu a fost primul care a urcat pe cele Şapte Vârfuri, ci el, Morrow. Mai mulţi critici ai conceptului celor Şapte Vârfuri au subliniat că ar fi mult mai dificil să urci cel de-al doilea vârf de pe fiecare continent, deoarece unele trasee necesită o pregătire mult mai temeinică. - N. a.)

"Dick Brass i-a inspirat pe cei care seamănă cu un Walter Mitty (Walter Mitty este personajul principal din povestirea Viaţa secretă a lui Walter Mitty scrisă de James Thurber şi publicată în 1939. Acesta a ajuns un simbol pentru persoanele obişnuite care visează cu ochii deschişi să facă lucruri măreţe. - N. tr.) bătrâior, aşa ca mine", explica Seaborn Beck Weathers, fonfăind cu un pronunţat accent est-texan, în timp ce urca spre tabăra de bază de pe Everest anul trecut, în aprilie. Medic patolog în vârstă de cincizeci şi nouă de ani, din Dallas, Beck a fost unul dintre cei opt clienţi care au făcut parte din expediţia ghidată de Rob Hall în 1996. "Bass a arătat că este posibil ca şi oamenii obişnuiţi să ajungă pe Everest. Dacă eşti cât de cât în formă şi ai un anumit buget la dispoziţie, cred că cel mai mare obstacol este să îţi părăseşti slujba şi familia pentru două luni de zile."

Registrele arată că multor alpinişti nu li s-a părut un obstacol de netrecut renunţarea pentru o perioadă la treburile zilnice, cum nu le-a fost greu nici să facă rost de nişte sume considerabile de bani. În ultimii cinci ani traficul de pe cele Şapte Vârfuri, dar mai ales de pe Everest, a cunoscut o creştere spectaculoasă. Iar ca să facă faţă cererii, numărul de firme care oferă ascensiuni ghidate pe cele Şapte Vârfuri, şi mai ales pe Everest, a crescut corespunzător. În primăvara lui 1996, treizeci de expediţii diferite se aflau pe versanţii Everestului şi cel puţin zece dintre ele erau grupuri plătite.

Guvernul din Nepal a recunoscut că mulţimile de alpinişti care urcau pe Everest creau mari probleme în ceea ce priveşte siguranţa, estetica şi impactul pe care-l aveau asupra mediului înconjurător. În timp ce se confruntau cu această problemă, miniştrii nepalezi au venit cu o soluţie care părea să împace ambele părţi - restrângea numărul alpiniştilor, iar în acelaşi timp aducea mai multă valută forte în fondurile naţionale secătuite: mărirea taxei pentru permisele de alpinism. În 1991 Ministerul Turismului cerea o taxă de 2.300 de dolari pentru un grup oricât de mare care voia să urce pe Everest. În 1992 taxa a crescut la 10.000 de dolari pentru o echipă de până la nouă alpinişti, iar pentru fiecare persoană în plus se mai plăteau încă 1.200 de dolari.

Dar alpiniştii continuau să urce pe Everest în număr mare, în ciuda taxelor ridicate. În primăvara anului 1993, când se aniversau patruzeci de ani de la prima ascensiune, un număr record de cincisprezece expediţii, formate din două sute nouăzeci şi patru de alpinişti, au încercat să escaladeze vârful urcând dinspre Nepal. În toamna aceea guvernul a mărit din nou taxa pentru permis, ajungându-se astfel la incredibila sumă de 50.000 de dolari pentru grupurile de până la cinci alpinişti, plus 10.000 de dolari pentru fiecare nou membru - dar un grup nu putea să fie mai mare de şapte persoane. În plus, guvernul a hotărât că cel mult patru expediţii vor avea voie pe versanţii nepalezi în fiecare sezon.

Dar ceea ce nepalezii nu au luat în considerare a fost că guvernul din China percepea o taxă de doar 15.000 de dolari / echipă, indiferent de numărul de membri, ca să urci prin Tibet, şi nu exista o limită a numărului de expediţii pe sezon. Mulţimile de alpinişti au migrat dinspre Nepal spre Tibet, lăsând sute de şerpaşi fără muncă. Protestele care au urmat au convins Nepalul, iar în primăvara lui 1996 acesta a renunţat pe neaşteptate la limita de patru expediţii pe sezon. Şi, dacă tot se ocupau de această problemă, miniştrii au ridicat din nou taxa - acum la 70.000 de dolari pentru un grup de maximum şapte alpinişti, plus încă 10.000 de dolari pentru fiecare membru în plus. Având în vedere că dintre cele treizeci de expediţii de pe Everest din primăvara trecută şaisprezece au urcat dinspre Nepal, costul ridicat pe care-l presupune obţinerea unui permis nu pare să fie un impediment.

Chiar şi înainte de accidentul catastrofal din sezonul premusonic de căţărat din 1996, creşterea numărului de expediţii comerciale din ultimul deceniu era un subiect sensibil. Tradiţionaliştii erau jigniţi că cel mai înalt vârf era vândut unor parveniţi - dintre care unii, dacă nu ar fi avut ajutorul ghizilor, probabil că de-abia ar fi reuşit să ajungă pe un vârf modest precum Rainier. Everestul, strâmbau din nas puriştii, fusese degradat şi profanat.

Aceştia subliniază şi că, din cauza comercializării Everestului, vârful cândva adorat a fost târât în mocirla jurisprudenţei americane. Pentru că au plătit nişte sume piperate ca să fie călăuziţi pe Everest, unii căţărători i-au dat în judecată pe ghizii lor când nu au reuşit să ajungă pe vârf. "Uneori dai peste un client care crede că a cumpărat un bilet care-i garantează că o să ajungă pe vârf", se plânge Peter Athans, un ghid foarte respectat, care a făcut parte din unsprezece expediţii pe Everest şi a atins vârful de patru ori. "Unii nu înţeleg că expediţiile pe Everest nu pot fi conduse ca un tren elveţian."

Din păcate, nu toate procesele legate de Everest sunt nefondate. Firme incompetente sau cu o reputaţie proastă nu s-au ţinut de cuvânt şi de mai multe ori nu le-au oferit clienţilor produse logistice esenţiale - oxigen, de exemplu. În alte expediţii, ghizii au urcat singuri pe vârf, fără nici un client, lucru care i-a determinat pe aceştia să tragă concluzia că au fost primiţi în grup doar pentru bani. În 1995, conducătorul unei expediţii comerciale a fugit cu zeci de mii de dolari din banii clienţilor, încă dinainte ca aventura să înceapă.

*

În martie 1995 am fost contactat de un redactor de la revista Outside care mi-a propus să mă alătur unei expediţii ghidate pe Everest. Aceasta urma să plece peste cinci zile, iar el voia să scriu un articol despre comercializarea crescândă a muntelui şi despre controversele aferente. Cei de la revistă nu se gândiseră să urc pe vârf; redactorii voiau doar să rămân la tabăra de bază şi să transmit povestea de pe gheţarul Rongbuk, aflat la poalele muntelui, în partea tibetană. Am analizat oferta lor - ba chiar mi-am rezervat bilete de avion şi mi-am făcut imunizările necesare - dar m-am retras în ultima clipă.

Având în vedere dispreţul pe care l-am manifestat la adresa Everestului ani la rând, se putea uşor presupune că am refuzat din principiu să merg. Adevărul e că propunerea celor de la Outside a trezit în mine, în mod neaşteptat, o dorinţă puternică, demult înăbuşită. Am spus "nu" doar pentru că am crezut că va fi incredibil de frustrant să petrec două luni la poalele Everestului şi să nu urc mai sus de tabăra de bază. Dacă tot plecam pe partea cealaltă a globului ca să stau opt săptămâni departe de soţia mea şi de casă, voiam să am ocazia să urc pe munte.

L-am întrebat pe Mark Bryant, redactorul-şef al revistei Outside, dacă ar vrea să amâne articolul pentru un an (timp în care aş putea să mă antrenez cum trebuie pentru partea fizică a expediţiei). De asemenea, am întrebat dacă ar fi de acord să îmi rezerve un loc printr-o firmă cu o reputaţie bună - şi să plătească taxa de 65.000 de dolari -, astfel încât să am o şansă să ajung pe vârf. Nu mă aşteptam să accepte planul meu. În ultimii cincisprezece ani scrisesem mai mult de şaizeci de articole pentru Outside, şi rareori bugetul depăşise 2.000-3.000 de dolari pentru o călătorie.

Bryant m-a sunat a doua zi după ce s-a consultat cu directorul revistei. Mi-a spus că revista nu era pregătită să plătească 65.000 de dolari, dar că el şi ceilalţi redactori erau de părere că tema comercializării Everestului era importantă. Dacă voiam într-adevăr să încerc să escaladez vârful, atunci Outside avea să găsească o cale de a mă susţine, a insistat el.

*

De treizeci şi trei de ani de când mă caţăr am avut parte de unele proiecte foarte dificile. În Alaska am deschis un traseu nou şi greu pe vârful Mooses Tooth şi am reuşit să urc de unul singur pe Devils Thumb, după ce am petrecut, tot singur, trei săptămâni pe o calotă glaciară izolată. În Canada şi Colorado am făcut nişte trasee destul de grele pe gheaţă. Aproape de punctul cel mai sudic al Americii de Sud, unde vântul se năpusteşte peste pământuri precum "mătura lui Dumnezeu" - la escob de Dios, cum spun localnicii -, am escaladat un perete surplombat de granit, cu o înălţime înfricoşătoare de 1.600 de metri, care poartă numele de Cerro Torre; pentru că e bătut de vânturi care suflă cu 180 km/h şi acoperit cu un strat fărâmicios de brumă, era considerat cel mai greu de escaladat vârf.

Dar asemenea escapade au avut loc cu mulţi ani în urmă, în unele cazuri cu zeci de ani înainte, când aveam douăzeci-treizeci de ani. La patruzeci şi unu de ani câţi aveam trecusem de mult de perioada mea de glorie: barba începea să-mi încărunţească, aveam probleme cu gingiile şi pusesem şapte kilograme în zona burţii. Aveam o soţie pe care o iubeam la nebunie - şi care mă iubea şi ea. Pentru că ajunsesem să am o carieră bunicică, pentru prima dată în viaţă nu mai trăiam la limita sărăciei. Pe scurt, câteva satisfacţii minore care luate împreună dădeau ceva asemănător cu fericirea mi-au potolit pofta de a mă căţăra.

Mai mult, nici una dintre ascensiunile pe care le făcusem în trecut nu avusese loc la o altitudine mai ridicată. Adevărul e că nu fusesem niciodată la mai mult de 5.240 de metri - nici măcar nu ajunsesem la altitudinea taberei de bază de pe Everest.

Fusesem un elev sârguincios în ceea ce priveşte istoria alpinismului şi ştiam că Everestul omorâse mai mult de o sută treizeci de oameni de când britanicii puseseră pentru prima oară piciorul pe munte, în 1921 - aproape un mort la fiecare patru alpinişti care au ajuns pe vârf -, iar mulţi dintre cei care pieriseră erau mult mai puternici şi aveau mai multă experienţă la altitudine mare decât mine. Dar am descoperit că visurile copilăriei nu mor aşa uşor, şi la naiba cu judecata sănătoasă! La sfârşitul lui februarie 1996, Bryant m-a sunat ca să-mi spună că am un loc în următoarea expediţie a lui Rob Hall. Când m-a întrebat dacă sunt sigur că vreau să fac asta, am spus "da" fără să stau pe gânduri.