Jon Krakauer
În aerul rarefiat
Traducere din engleză de Ioana Vîlcu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction
*****
Intro
Jon Krakauer s-a născut în 1954 în
Brookline, Massachusetts, şi a crescut în Corvallis, Oregon, fiind încă
din copilărie un împătimit al drumeţiilor şi al alpinismului. După ce a
absolvit Hampshire College, Massachusetts, în 1976,
şi-a
câştigat o vreme existenţa ca tâmplar, pescar şi vânzător de somon. În
1977 a escaladat de unul singur calota Stikine, pentru ca în 1992 să
cucerească Cerro Torre, din Patagonia.
În 1996
i-a apărut volumul
Into the Wild (În sălbăticie; Humanitas Fiction, 2012), devenit imediat
bestseller. În 1996 Jon Krakauer a ajuns pe culmea Everestului, însă în timpul coborârii o furtună
i-a ucis pe patru dintre cei cinci tovarăşi alături de care începuse ascensiunea. Articolul pe care
l-a scris în revista
Outside pornind de la această tragedie a primit National Magazine Award, ulterior fiind dezvoltat
într-o carte,
În aerul rarefiat (Into Thin Air), publicată în 1997 şi tradusă în peste douăzeci şi cinci de limbi. A fost desemnată "Cartea anului" de către
Time Magazine,
numărându-se
printre finalistele la National Book Critics Circle Award, iar în 1998 a
fost inclusă pe lista celor trei finaliste pentru Pulitzer Prize. În
1997 Jon Krakauer a fost distins cu Walter Sullivan Award for Excellence
in Science Journalism, acordat de American Geophysical Union. În 1999
scriitorul a fost recompensat cu Academy Award in Literature, acordat de
American Academy of Arts and Letters.
Cartea sa din 2003,
Under the Banner of Heaven: A Story of Violent Faith, are ca temă centrală fundamentalismul mormon. În 2009 publică volumul
When Men Win Glory: The Odyssey of Pat Tillman, urmat, în 2011, de
Three Cups of Deceit - How Greg Morte-son, Humanitarian Hero, Lost His Way. De peste două decenii, Krakauer este un neobosit colaborator al publicaţiilor
Outside, Architectural Digest, The Washington Post, The New York Times şi
National Geographic Magazine.
*****
În
după-amiaza zilei de 10 mai 1996, Jon
Krakauer a ajuns pe vârful Everest. Nu mai dormise de cincizeci şi şapte
de ore şi suferea din cauza lipsei de oxigen. Când a început
periculoasa coborâre de la 8.848 de metri (aproape aceeaşi altitudine la
care zboară un avion Airbus), alţi douăzeci de alpinişti continuau cu
încăpăţânare să urce, fără
să-şi dea seama că deasupra lor cerul se înnorase îngrijorător...
În 1996 Jon Krakauer porneşte, alături de Rob Hall, unul dintre cei mai
respectaţi şi cunoscuţi ghizi montani de mare altitudine din lume, în
ceea ce avea să devină aventura vieţii sale. Spunând povestea celei mai
cumplite ascensiuni din istoria alpinismului mondial, a zilei în care
şi-au pierdut viaţa patru dintre membrii expediţiei conduse de Hall (inclusiv acesta), Krakauer îşi îndrumă pas cu pas cititorii
de-a lungul expediţiei, din Kathmandu până pe vârful muntelui, unde mândria, lăcomia, deciziile greşite şi ghinionul
i-au
făcut pe căţărători să cadă pradă furiei neprevăzute a muntelui.
Ascensiunea e plină de pericole şi îi face pe alpinişti, profesionişti
sau nu,
să-şi dezvăluie adevăratul caracter, slăbiciunile şi dorinţele cele mai intime pe măsură ce se apropie de scopul călătoriei lor.
În aerul rarefiat este o carte foarte bine scrisă şi minuţios documentată, care îi atrage pe cititori
într-o aventură teribilă, pe viaţă şi pe moarte.

Volum tradus în peste douăzeci şi cinci de limbi, desemnat în 1997 "Cartea anului" de către
Time Magazine, finalist la National Book Critics Circle Award şi inclus în anul următor pe lista celor trei finaliste pentru Pulitzer Prize.

"O carte la fel de acută şi impresionantã precum
În sălbăticie, bestsellerul lui Krakauer din 1996." (
The New York Times)

"Autorul este la fel de echilibrat în proză precum a fost şi pe munte.
El ne ţine mereu în suspans şi ne descrie cu acurateţe ce
s-a întâmplat când furtuna nimicitoare
s-a dezlănţuit." (
New York Observer)

"Krakauer combină perseverenţa şi curajul celei mai de seamă tradiţii a
jurnalismului cu talentul de povestitor şi o profundă intuiţie.
Relatarea lui despre ascensiunea pe Everest a dus la o reevaluare a
alpinismului şi a comercializării a ceea ce odinioară a fost un sport
romantic, solitar; în timp ce relatarea lui despre viaţa şi sfârşitul
lui Christopher McCandless, care a murit de foame după ce
şi-a
măsurat forţele cu sălbăticia din Alaska, este o cercetare profundă şi
tulburătoare despre ce înseamnă fascinaţia naturii şi efectele
nimicitoare ale acesteia asupra minţilor tinere şi curioase." (
Motivaţia pentru acordarea Academy Award in Literature
de către American Academy of Arts and Letters)

"Munţii se urcă nu doar cu pioleţi şi colţari, ceea ce putem avea cu toţii, ci mai ales cu smerenie." (
Alex Găvan, alpinist)
Fragment
Pentru Linda; şi în memoria lui Andy Harris, Doug Hansen, Rob Hall, Yasuko Namba, Scott Fischer, Ngawang Topche Sherpa, Chen Yu-Nan, Bruce Herrod, Lopsang Jangbu Sherpa şi Anatoli Boukreev
"Omul-masă [...] se joacă de-a tragedia, pentru că nu crede că tragedia efectivă ar putea fi verosimilă într-o lume civilizată." (José Ortega y Gasset)
Introducere
În martie 1996 am luat parte, în calitate de corespondent al revistei
Outside,
la o ascensiune ghidată pe Everest. Am fost unul dintre cei opt clienţi
ai expediţiei conduse de renumitul ghid neozeelandez Rob Hall. În data
de 10 mai am ajuns pe vârf, dar cu ce preţ!
Dintre cei cinci coechipieri ai mei care au urcat pe acoperişul lumii, patru,
incluzându-l şi pe Hall, au murit
într-o furtună nimicitoare care
s-a
pornit din senin când eram încă pe vârf. Până am ajuns la tabăra de
bază, nouă căţărători din alte patru expediţii deja muriseră, şi până la
sfârşitul lunii urmau să mai piară încă trei.
Am fost extrem de afectat de cele întâmplate şi
mi-a fost greu să scriu articolul respectiv. Totuşi, la cinci săptămâni după ce
m-am întors din Nepal, am predat revistei
Outside
un material care a apărut în numărul din septembrie. După ce am
terminat de scris, am încercat să nu mă mai gândesc la Everest şi
să-mi văd de viaţa mea, dar
mi-a fost imposibil. Când încercam
să-mi
dau seama ce se întâmplase acolo eram cuprins de sentimente neclare şi
mă obsedau împrejurările în care muriseră coechipierii mei.
Articolul din
Outside era cât de precis se putea date fiind
circumstanţele, dar termenul de predare fusese prea strâns, derularea
evenimentelor, incredibil de complexă, amintirile celor care
supravieţuiseră, deformate de epuizare, lipsă de oxigen şi şoc. La un
moment dat, în timpul documentării, am rugat trei alpinişti să
povestească o întâmplare de sus, de pe vârf, la care luaserăm cu toţii
parte, şi nu am putut să cădem de acord asupra unor aspecte importante,
cum ar fi data, ce
s-a vorbit sau cine a fost prezent. La câteva zile după ce articolul fusese trimis la tipar,
mi-am
dat seama că unele detalii erau greşite. Majoritatea erau inadvertenţe
minore, de genul celor care apar inevitabil în articolele care trebuie
să respecte un termen de predare, dar una dintre greşeli a fost
de-a dreptul colosală şi
i-a afectat puternic pe prietenii şi familia uneia dintre victime.
Mai puţin tulburătoare decât greşelile din articol au fost părţile pe
care nu am putut să le public din lipsă de spaţiu. Mark Bryant,
redactorul-şef al revistei
Outside, şi Larry Burke, editorul ei,
mi-au alocat un spaţiu extraordinar de mare ca
să-mi
spun povestea: am avut la dispoziţie 17.000 de cuvinte, de patru sau de
cinci ori mai multe decât are un reportaj obişnuit. Chiar şi aşa, am
simţit că versiunea mea e prea trunchiată, că nu am prezentat cum
trebuie tragedia. Escaladarea Everestului
m-a
marcat puternic, şi pentru mine a fost extrem de important să descriu
totul în cele mai mici amănunte, fără să mă limitez la un număr de
semne. Cartea de faţă este rodul acelei dorinţe.
Am întâmpinat dificultăţi în munca de documentare, deoarece creierul nu
mai funcţionează cum trebuie la mare altitudine. Ca să nu mă bazez prea
mult pe cum am văzut eu lucrurile,
i-am
intervievat pe majoritatea protagoniştilor amănunţit şi de mai multe
ori. Când a fost posibil, am coroborat detaliile cu înregistrările din
jurnalul de la tabăra de bază, unde oamenii încă mai gândeau limpede.
Cei care au citit articolul din
Outside pot observa discrepanţe
între anumite detalii (legate de timp, în mare parte) din revistă şi
cele din carte; modificările sunt urmarea informaţiilor nou apărute de
la data publicării articolului.
Mai mulţi autori şi redactori pe
care-i respect
m-au
sfătuit să nu scriu această carte atât de repede; au insistat să aştept
doi, trei ani, ca să pot privi lucrurile din altă perspectivă.
Sfaturile lor au fost bune, dar
m-am hotărât
să le ignor - în mare parte pentru că amintirea celor întâmplate pe
munte mă chinuia încontinuu. Credeam că dacă scriu cartea o să scap de
povara Everestului.
Evident, nu
s-a întâmplat aşa. Mai mult, sunt
de acord că de multe ori cititorii au de suferit atunci când un autor
caută catharsisul în scris, aşa cum am făcut eu. Dar am sperat că ceva
tot o să iasă dacă mă descarc imediat după ce a avut loc tragedia, cât
încă eram cuprins de mâhnire şi durere. Voiam ca relatarea mea să aibă
acea sinceritate crudă şi dură care
s-ar fi putut pierde odată cu trecerea timpului şi cu vindecarea treptată a suferinţei.
Câţiva dintre cei care
m-au sfătuit să nu mă
grăbesc cu scrisul îmi spuseseră să nu merg pe Everest. Erau multe
motive ca să nu plec, dar încercarea de a cuceri Everestul este în sine
un act iraţional - triumful dorinţei asupra raţiunii. Oricine se
gândeşte serios să facă aşa ceva nu mai ascultă de nici un argument
logic.
Adevărul e că ştiam că nu trebuie să merg pe Everest, şi tot am
făcut-o. Astfel am luat parte la moartea unor oameni, iar asta o
să-mi rămână mult timp pe conştiinţă.
(Jon Krakauer, Seattle, noiembrie 1996)
Capitolul unu
Vârful Everest, 10 mai 1996, 8.848 de metri
Ai impresia că un cordon înconjoară partea de sus a acestor creste
semeţe şi că nimeni nu poate să treacă de el. Dar adevărul e că, la
altitudini de peste 7.600 de metri, corpul uman este grav afectat de
presiunea atmosferică scăzută şi, devenind imposibil să faci mişcări
prea tehnice, chiar şi consecinţele unei mici furtuni ar putea fi
fatale, că ar fi o mică şansă să reuşeşti dacă ai avea parte de cele mai
bune condiţii meteorologice, că nimeni nu poate să-şi aleagă ziua în care urcă pe ultima porţiune a traseului...
Nu, nu este extraordinar că Everestul nu a cedat în faţa primelor încercări de a-l escalada; ba chiar ar fi fost surprinzător şi foarte trist dacă s-ar
fi întâmplat contrariul, deoarece munţii măreţi nu sunt aşa. Poate că
noii noştri colţari, noii bocanci cu tălpi de cauciuc, epoca noastră în
care totul se cucereşte mai uşor pe cale mecanică ne-au
făcut puţin mai aroganţi. Am uitat că muntele încă are ultimul cuvânt
şi că vom putea ajunge pe vârf doar la timpul cuvenit. Altfel de ce ni s-ar părea alpinismul atât de fascinant?
(Eric Shipton, 1938, Pe acel munte)
În timp ce stăteam cocoţat pe acoperişul lumii, cu un picior în China şi celălalt în Nepal,
mi-am curăţat de gheaţă masca de oxigen,
m-am întors cu un umăr împotriva vântului şi, dus pe gânduri, am privit uriaşul platou tibetan de jos.
Într-un
mod vag, detaşat, înţelegeam că întinderea de sub picioarele mele
constituia o privelişte spectaculoasă. De multe luni visam la acest
moment şi la sentimentele care urmau să mă cuprindă. Dar acum, că eram
în sfârşit acolo, pe culmea Everestului, nu reuşeam
să-mi adun energia necesară ca să îmi pese.
Era
după-amiaza devreme, în ziua de 10 mai 1996. Nu mai dormisem de 57 de ore. Singurele lucruri pe care
m-am
forţat să le mănânc în ultimele trei zile fuseseră un bol de supă cu
tăiţei şi nişte arahide glazurate. Timp de mai multe săptămâni suferisem
de o tuse convulsivă de pe urma căreia
m-am
ales cu două coaste fracturate. Prin urmare, aveam dureri groaznice şi
respiram cu mare greutate. La 8.848 de metri creierul primea aşa de
puţin oxigen, încât capacitatea mea mintală era ca a unui copil
înapoiat. În aceste condiţii, nu prea puteam simţi mare lucru în afară
de frig şi oboseală.
Ajunsesem în vârf la câteva minute după Anatoli Boukreev - un ghid rus
care lucra pentru o expediţie comercială americană - şi chiar înainte să
sosească Andy Harris, un ghid din echipa neozeelandeză din care făceam
şi eu parte. Deşi pe Boukreev abia
dacă-l ştiam bine, în ultimele şase săptămâni ajunsesem
să-l cunosc bine şi
să-l simpatizez pe Harris.
Le-am făcut rapid amândurora patru poze tipice pe vârf, apoi
m-am întors şi am început să cobor. Ceasul arăta 13.17. În total petrecusem mai puţin de cinci minute pe acoperişul lumii.
Imediat
m-am oprit ca să mai fac o poză, de data aceasta cu Creasta
Sud-Estică, cea pe care urcasem. Focalizând imaginea pe nişte alpinişti care se apropiau de vârf, am observat ceva
ce-mi
scăpase până atunci: spre sud, unde cerul fusese senin cu o oră
înainte, Pumori, Ama Dablam şi celelalte vârfuri mai joase din jurul
Everestului erau acum ascunse în spatele norilor.
Mai târziu - după ce şase cadavre fuseseră descoperite, după ce
căutările altor doi alpinişti fuseseră abandonate, după ce chirurgii îi
amputaseră coechipierului meu Beck Weathers mâna dreaptă cangrenată -
lumea
s-a întrebat de ce, atunci când vremea a
început să se înrăutăţească, alpiniştii aflaţi pe ultima porţiune a
traseului nu au acordat atenţie semnelor. De ce ghizi veterani
himalayeni au continuat să urce, să împingă de la spate mulţimea de
amatori neexperimentaţi - dar care plătiseră fiecare până la 65.000 de
dolari ca să fie duşi în siguranţă pe Everest -
într-o evidentă capcană a morţii?
Nimeni nu poate să vorbească în numele celor doi conducători ai
grupurilor ghidate, deoarece ambii sunt morţi. Dar pot să confirm că
nimic din ce am văzut în
după-amiaza zilei de
10 mai nu a indicat faptul că o furtună nimicitoare se apropia
ameninţător. Pentru că mintea mea era afectată de lipsa de oxigen, norii
care se ridicau deasupra impresionantei văi de gheaţă, cunoscută sub
numele de Circul Vestic (Western Cwm - pronunţat "cum" - a fost numit
aşa de către George Leigh Mallroy. Acesta
l-a
zărit prima dată în timpul expediţiei pe Everest din 1921, când se afla
în Lho La, o trecătoare înaltă la graniţa dintre Nepal şi Tibet.
Cwm înseamnă
vale, circ, în galeză. -
N. a.), mi
s-au
părut inofensivi, vagi, lipsiţi de substanţă. Strălucind în soarele
puternic al amiezii, nu păreau diferiţi de norii de convecţie care se
ridicau din vale aproape în fiecare dimineaţă.
În timp ce coboram eram foarte îngrijorat, dar nu din cauza vremii:
verificând manometrul buteliei de oxigen, am văzut că acesta era aproape
gol. Trebuia să cobor - rapid!
Porţiunea superioară a Crestei
Sud-Estice este formată
dintr-o
serie de trepte de piatră, cu multe cornişe, şi zăpadă bătută de vânt,
care şerpuiesc pe o distanţă de patru sute de metri, de la vârf până la o
creastă secundară, numită Vârful Sudic. Din punct de vedere tehnic, nu e
greu să treci de creasta zimţată, dar drumul e foarte expus. După ce am
coborât de pe vârf şi am mers târşâit timp de cincisprezece minute
deasupra unui abis de 2.000 de metri, am ajuns la faimosul Pas al lui
Hillary. Este o trecătoare importantă de pe creastă, pentru coborârea
căreia ai nevoie de anumite cunoştinţe tehnice. Când mă prindeam de
coarda fixă şi mă pregăteam să fac rapel peste marginea Panelului, am
văzut ceva îngrijorător.
Nouă metri mai jos, la baza Panelului, mai mult de doisprezece oameni
aşteptau la rând. Trei alpinişti se căţărau deja pe coarda pe care mă
pregătisem să cobor. Nu aveam de ales:
m-am desprins de coarda comună şi
m-am dat la o parte.
Aglomeraţia era provocată de alpinişti din trei expediţii: echipa din
care făceam parte - un grup de clienţi aflaţi sub conducerea renumitului
ghid neozeelandez Rob Hall, un alt grup ghidat condus de americanul
Scott Fischer şi o expediţie necomercială taiwaneză.
Mişcându-se cu viteza melcului, cum se întâmplă la peste 8.000 de metri, cei de jos
s-au chinuit să urce Pasul lui Hillary unul câte unul, în timp ce eu îmi aşteptam nerăbdător rândul.
Harris, care coborâse de pe vârf la scurt timp după mine,
m-a ajuns din urmă. Voiam să economisesc puţinul oxigen
care-mi mai rămăsese, aşa că
l-am rugat să închidă valva de la regulatorul care se afla în rucsac, ceea ce a şi făcut. În următoarele zece minute
m-am simţit surprinzător de bine. Mintea mi
s-a limpezit. Chiar eram mai puţin obosit decât atunci când aveam oxigenul pornit. Apoi,
dintr-odată, am simţit că mă sufoc. Vederea mi
s-a înceţoşat şi capul a început să mi se învârtă. Eram pe punctul de
a-mi pierde cunoştinţa.
În loc
să-mi închidă oxigenul, Harris, afectat
de hipoxie, deschisese la maximum valva, golind butelia. Tocmai
irosisem puţinele resurse pe care le mai aveam. Mai era o butelie la
Vârful Sudic, 80 de metri mai jos, dar ca să ajung acolo trebuia să
cobor porţiunea cea mai expusă din întregul traseu fără oxigen
suplimentar.
Dar în primul rând trebuia să aştept ca mulţimea de alpinişti să se împrăştie.
Mi-am scos masca
de-acum inutilă,
mi-am înfipt pioletul în muntele îngheţat şi
m-am aşezat pe creastă. În timp ce schimbam obişnuitele felicitări cu alpiniştii care treceau pe lângă mine, în interior fierbeam:
"Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă odată!" mă rugam. "În timp ce voi vă mocăiţi, eu pierd milioane de neuroni!"
Mulţi dintre ei erau din grupul lui Fischer, dar pe la sfârşitul cozii
au apărut, în cele din urmă, şi doi dintre coechipierii mei, Rob Hall şi
Yasuko Namba. Modestă şi sobră, Namba, la cei patruzeci şi şapte de ani
ai săi, mai avea un drum de patruzeci de minute până să devină cea mai
în vârstă femeie care a escaladat Everestul şi a doua japoneză care a
urcat pe
aşa-zisele "Şapte Vârfuri", cele mai
înalte piscuri de pe fiecare continent. Deşi avea doar patruzeci şi două
de kilograme şi era slabă ca un ţâr, avea o voinţă extraordinară;
uimitor, dar dorinţa ei de neclintit fusese cea care o împinsese pe
Yasuko în sus pe munte.
Mai târziu a ajuns şi Doug Hansen deasupra Pasului. Acest membru al expediţiei noastre era un poştaş
dintr-o suburbie a oraşului Seattle care pe munte devenise cel mai bun prieten al meu.
- E în rucsac! am strigat contra vântului, dorind să par mai vesel decât eram.
Istovit, Doug a mormăit ceva de neînţeles de sub masca de oxigen,
mi-a strâns fără vlagă mâna şi
s-a târâit mai sus.
La sfârşitul cozii era Scott Fischer, pe
care-l
ştiam întâmplător din Seattle, unde locuiam amândoi. Puterea şi voinţa
lui Fischer erau legendare - în 1994 urcase pe Everest fără să
folosească butelii de oxigen -, aşa că am fost surprins de cât de încet
se mişca şi cât de beat a părut când
şi-a dat jos masca şi
m-a salutat.
- Bruuuuuuce! a strigat cu greutate salutul emblematic al frăţiei lui, încercând să pară voios.
Când
l-am întrebat cum se simte, Fischer a insistat că
e-n regulă.
- Doar că, habar
n-am de ce, mă mişc mai greu.
Nu-i nimic grav.
Odată ce
s-a eliberat Pasul lui Hillary,
mi-am prins blocatorul de coarda portocalie,
l-am ocolit pe Fischer, care stătea aplecat peste piolet, şi am făcut rapel peste margine.
Era trecut de ora 15 când am ajuns pe Vârful Sudic. Vârtejuri de ceaţă
treceau deja deasupra vârfului Lhotse, înalt de 8.516 metri, şi începeau
să înconjoare vârful piramidal al Everestului.
Dintr-odată vremea nu mai părea atât de frumoasă. Am luat o butelie de oxigen, am
băgat-o în regulator şi
m-am grăbit să cobor înspre norul care se forma. Imediat ce am trecut de Vârful Sudic, a început să ningă uşor şi vizibilitatea
s-a dus naibii.
O sută douăzeci de metri mai sus, unde vârful era scăldat
într-o lumină puternică şi cerul azuriu era imaculat, coechipierii mei se ţineau de fleacuri încercând
să-şi
întipărească în minte momentul în care ajunseseră pe acoperişul lumii,
întinzând drapeluri şi făcând poze, pierzând timp preţios. Nici unul
nu-şi imagina ce nenorocire se apropia. Nimeni nu bănuia că până la sfârşitul acelei lungi zile, fiecare minut avea să conteze.
Capitolul doi
Dehra Dun, India, 1852, 681 de metri
Într-o zi de iarnă, departe de munţi, am
descoperit o poză neclară a Everestului în cartea lui Richard
Halliburton, Book of Marvels (Cartea minunilor).
Era o
reproducere jalnică, în care vârfurile crestate răsăreau pe fundalul
unui cer ridicol de înnegrit şi şters. Everestul însuşi, aşezat undeva
în spate, nici nu părea să fie cel mai înalt, dar nu conta. Era cel mai
înalt; aşa spunea legenda. Cheia către poză erau visele, permiţându-i unui băiat să pătrundă acolo, să stea sus, pe creasta bătută de vânt, să se caţere către vârful care acum nu mai era departe [...].
Acesta a fost unul dintre acele vise neîngrădite, care vin odată cu
maturizarea. Eram sigur că nu eram singurul care visa la Everest;
punctul cel mai înalt de pe pământ, de neatins, o experienţă
nemaitrăită, era acolo pentru mulţi băieţi şi bărbaţi în toată firea să
aspire la el.
(Thomas F. Hornbein, Everest - creasta vestică: traversarea vârfului Everest)
Detaliile efective ale întâmplării nu sunt foarte clare, ci sunt învăluite în mitul care
s-a
creat în jurul lor. Dar 1852 este anul despre care vorbim, iar acţiunea
se petrece la birourile "Marelui studiu trigonometric al Indiei" din
staţia aflată în dealurile de nord din Dehra Dun. Potrivit celei mai
plauzibile versiuni care a ajuns până la noi, un funcţionar a dat buzna
în locuinţa lui sir Andrew Waugh, geodezul general al Indiei, şi a
exclamat că un calculator bengalez pe nume Radhanath Sikhdar, care lucra
la sediul din Calcutta, a "descoperit cel mai înalt munte din lume".
(Pe vremea lui Waugh, un calculator era mai degrabă numele unei slujbe,
nu al unui aparat electronic.) Vârful XV ieşea în evidenţă dintre
crestele Himalayei în regatul interzis al Nepalului. Vârful îşi primise
numele cu trei ani în urmă de la geodezii care măsuraseră pentru prima
dată unghiul la care se înălţa cu un teodolit de jumătate de metru.
Nimeni nu se gândise că ar fi ceva deosebit legat de Vârful XV până când
Sikhdar nu a analizat măsurătorile şi nu a făcut nişte calcule. Cele
şase locuri din care vârful fusese triangulat se aflau în nordul Indiei,
la mai bine de 160 de kilometri de munte. Pentru cei care au făcut
măsurătorile, totul în afară de culmea Vârfului XV era neclar din cauza
crestelor din fundal, dintre care unele păreau mult mai înalte decât în
realitate. Dar, conform calculelor meticuloase ale lui Sikhdar (care a
luat în considerare factori precum curbura Pământului, refracţia
atmosferică şi abaterea firului cu plumb), Vârful XV avea 8.839 de metri
(Măsurătorile moderne cu laser şi transmisiunile de ultimă generaţie
prin sateliţi Doppler au mai adăugat încă opt metri la cei 8.848
acceptaţi până acum. -
N. a.), fiind cel mai înalt din lume.
În 1865, la nouă ani după ce calculele lui Sikhdar au fost confirmate,
Waugh a botezat Vârful XV cu numele Everest, în cinstea lui sir George
Everest, predecesorul său ca geodez general. Întâmplarea face ca
tibetanii care trăiau la nord de marele munte să fi avut deja un nume
mai melodios pentru el: Chomolungma, care înseamnă "zeiţă, mamă a
universului", iar nepalezii din sud îi spuneau
Deva-dhunga,
adică "Tronul lui Dumnezeu" (Acum numele nepalez oficial al Everestului
este Sagarmatha, "zeiţa cerului". Dar acest nume a fost foarte rar
folosit înainte de 1960.
Într-o dispută de atunci dintre Nepal şi China,
prim-ministrul
B.P. Koirala a fost de părere că, dacă ar exista un nume nepalez bine
cunoscut pentru marele munte, Nepalul ar putea să revendice mai uşor
partea sudică a Everestului. -
N. a.). Dar Waugh a ignorat în mod
voit aceste apelative indigene (şi chiar politica oficială care
încuraja păstrarea numelor străvechi), şi astfel numele care
s-a păstrat a fost Everest.
Odată ce Everestul a fost desemnat drept cel mai înalt vârf din lume, nu
a trecut mult până când oamenii au hotărât că vârful trebuie cucerit.
După ce exploratorul american Robert Peary a afirmat că a ajuns la Polul
Nord în 1909 şi Roald Amundsen a condus o expediţie norvegiană la Polul
Sud în 1911, Everestul -
aşa-numit "Al
Treilea Pol" - a devenit cea mai râvnită destinaţie a explorărilor
terestre. Escaladarea vârfului, a afirmat Gunther O. Dyrenfurth, un
alpinist influent şi cronicar al începuturilor alpinismului în Himalaya,
era "o strădanie umană universală, o cauză de la care nu poţi să dai
înapoi, oricâţi oameni ar pieri".
Aşa cum
s-a dovedit, pierderile au fost
semnificative. După descoperirea lui Sikhdar din 1852, au murit douăzeci
şi patru de oameni, au avut loc cincisprezece expediţii şi au trecut
101 ani până când vârful a fost cucerit.
*
Alpiniştii şi alţi cunoscători de geologie nu consideră că Everestul
este un vârf prea atrăgător. E prea scund şi îndesat, are o margine prea
lată şi e prea grosolan cioplit. Chiar dacă Everestul nu este graţios
din punct de vedere arhitectonic, el este totuşi un masiv impresionant.
Everestul delimitează graniţa dintre Nepal şi Tibet, dominând valea de
la bază de la o înălţime mai mare de 3600 de metri. Vârful arată ca o
piramidă cu trei laturi, alcătuită din rocă închisă la culoare, striată
şi gheaţă strălucitoare. Primele opt expediţii pe Everest au fost
britanice şi toate au încercat să urce pe vârf prin partea tibetană, din
nord - nu pentru că ruta conţinea cele mai evidente puncte slabe ale
apărării formidabile a vârfului, ci pentru că în 1921 guvernul tibetan a
deschis graniţele ţării de mult închise pentru străini, în timp ce
Nepalul rămânea inaccesibil.
Primii alpinişti care au urcat pe Everest au fost nevoiţi să străbată, în condiţii grele, 640 de kilometri
de-a
lungul platoului tibetan, doar ca să ajungă din Darjeeling la baza
muntelui. Ştiau prea puţine despre posibilele efecte mortale ale
altitudinilor extreme, şi, judecând după standardele moderne,
echipamentul lor era jalnic. Şi totuşi, în 1924 un membru al celei
de-a
treia expediţii britanice, Edward Felix Norton, a ajuns la 8.572 de
metri - mai avea 276 de metri până în vârf - înainte ca oboseala şi
oftalmia
să-l înfrângă. A fost o realizare remarcabilă, care probabil
n-a mai fost depăşită timp de douăzeci şi opt de ani.
Spun "probabil" având în vedere ce
s-a aflat
la patru zile după ce Norton a încercat să ajungă pe vârf. În 8 iunie,
la ivirea zorilor, alţi doi membri ai expediţiei britanice din 1924,
George Leigh Mallory şi Andrew Irvine, au plecat din tabăra cea mai de
sus spre vârf.
Mallory, al cărui nume este strâns legat de Everest, a fost omul din
spatele primelor trei expediţii. În timpul unei conferinţe în Statele
Unite, a fost întrebat de un ziarist agasant de ce vrea să urce pe
Everest. "Pentru că e acolo", a fost răspunsul muşcător şi faimos pe
care i
l-a dat. În 1924, Mallory avea treizeci
şi opt de ani, lucra ca învăţător, era căsătorit şi avea trei copii
mici. Era produsul păturii de sus a societăţii britanice, dar totodată
şi un estet şi un idealist cu pronunţate sensibilităţi romantice.
Datorită graţiei lui atletice, farmecului şi frumuseţii sale
extraordinare, acesta
s-a numărat printre
favoriţii lui Lytton Strachery şi ai grupului Bloomsbury (Din grupul
Bloomsbury, înfiinţat în prima jumătate a secolului XX, făceau parte
scriitori, intelectuali, filozofi şi artişti englezi, printre care
Lytton Strachery, Virginia Woolf, John Maynard Keynes şi E.M. Forster. -
N. tr.). Când stătea în corturi, sus pe Everest, Mallory şi tovarăşii lui citeau cu voce tare din
Hamlet şi
Regele Lear.
La 8 iunie 1924, în timp ce Mallory şi Irvine înaintau cu greu spre vârf, ceaţa se ridica spre partea de sus a piramidei,
împiedicându-i pe cei de jos să monitorizeze progresul alpiniştilor. La 12.50 norii
s-au risipit pentru o scurtă vreme, iar Noel Odell, un coechipier, a putut
să-i
vadă clar pe Mallory şi Irvine sus pe culme, cu aproape cinci ore
întârziere faţă de programul stabilit, dar "urcând precaut şi hotărât"
spre vârf.
Cei doi alpinişti nu
s-au întors în noaptea
respectivă la corturi, şi nici Mallory, nici Irvine nu au mai fost
văzuţi niciodată. De atunci se dezbate cu înflăcărare dacă unul din ei
sau amândoi au atins vârful înainte să piară pe munte şi să se
transforme în legende. În 1999,
bine-cunoscutul alpinist american Conrad Anker a descoperit corpul lui Mallory
într-un
povârniş la 8.200 de metri, unde căzuse în urmă cu şaptezeci şi cinci
de ani. Pe lângă rămăşiţele lui Mallory au mai găsit şi nişte artefacte
curioase, dar uimitoarea descoperire a lui Anker a dat naştere mai
multor întrebări decât răspunsuri. Dovezile sugerau că Mallory şi Irvine
nu atinseseră vârful înainte să moară.
În 1949, după ce secole la rând fusese o ţară inaccesibilă, Nepalul
şi-a
deschis graniţele, iar un an mai târziu noul regim comunist din China a
interzis accesul străinilor în Tibet. Cei care urmau să escaladeze
Everestul au început să fie interesaţi de zona sudică a crestei. În
primăvara anului 1953 o numeroasă echipă britanică, organizată cu zelul
justificat şi cu resursele copleşitoare tipice unei expediţii militare, a
fost cea
de-a treia echipă care a încercat să
cucerească vârful urcând dinspre Nepal. La 28 mai, după două luni de
eforturi extraordinare, au încropit o tabără de înaltă altitudine pe
Creasta
Sud-Estică, la 8.500 de metri. Foarte
devreme în dimineaţa următoare, Edmund Hillary, un neozeelandez zvelt,
şi Tenzing Norgay, un şerpaş experimentat, au pornit spre vârf, folosind
butelii de oxigen.
La ora nouă erau pe Vârful Sudic şi priveau lung la creasta îngustă care ducea la vârful
propriu-zis.
O oră mai târziu se aflau la baza a ceea ce Hillary a descris ca fiind
"cel mai spectaculos obstacol de pe creastă - o stâncă înaltă de aproape
12 metri. [...] Stânca în sine, netedă şi cu foarte puţine prize, ar fi
putut să fie un traseu interesant pe care un grup de alpinişti
experimentaţi
să-l încerce
într-o duminică în Lake District, dar aici era o piedică pe care nu o puteam trece cu forţele noastre plăpânde".
În timp ce Tenzing, îngrijorat, îl fila de jos, Hillary
s-a strecurat
într-un
gol dintre pintenul stâncii şi o muchie verticală din zăpadă, de la
marginea acesteia. Apoi a început să se caţere încetul cu încetul pe
ceea ce mai târziu va purta numele de Pasul lui Hillary. Urcuşul era
extenuant şi Hillary înainta pe bâjbâite, dar a continuat până când,
după cum avea să scrie:
în cele din urmă, când m-am târât afară din gol, ajunsesem deasupra stâncii, pe o terasă largă. Mi-am tras sufletul câteva clipe şi, pentru prima dată, am simţit că nimic nu poate să ne împiedice să ajungem pe vârf. Mi-am înfipt bine picioarele în stâncă şi i-am
făcut semn lui Tenzing să urce. În timp ce trăgeam cu greu de coardă,
Tenzing înainta în zigzag prin fisură, iar când a ajuns sus, a căzut
epuizat ca un peşte pe care tocmai l-ai scos cu greu din mare.
Luptându-se cu oboseala, cei doi alpinişti
şi-au continuat drumul pe creasta care şerpuia. Hillary se întreba,
destul de îngândurat, dacă vom reuşi să răzbim. Am ajuns la o nouă
cotitură, în faţă creasta cobora abrupt şi din punctul în care ne aflam
se vedea Tibetul. M-am uitat în sus şi deasupra noastră am văzut un con de zăpadă rotunjit. Ne-am înfipt pioleţii de câteva ori, am mai făcut cu atenţie câţiva paşi, şi iată-ne, pe Tensing [sic!]
şi pe mine, pe vârf.
Şi astfel, înainte de prânz, la data de 29 mai 1953, Hillary şi Tenzing au fost primii care au ajuns pe vârful Everest.
Trei zile mai târziu, vestea reuşitei a ajuns şi la regina Elisabeta, în ajunul încoronării ei, iar ziarul
Times din Londra a
făcut-o
publică în ediţia de dimineaţă din data de 2 iunie. Corespondenţa a
fost trimisă de pe Everest prin mesaje radio codificate (ca nu cumva
povestea să ajungă în mâinile concurenţei) de către tânărul ziarist
James Morris, care, douăzeci de ani mai târziu, după ce a devenit un
scriitor respectat,
şi-a schimbat sexul şi numele, devenind Jan. Aşa cum Morris a scris patruzeci de ani după însemnata ascensiune, în
Încoronarea Everestului: Prima ascensiune şi vestea care a încoronat-o pe regină:
este greu să ne închipuim acum cu câtă încântare a fost primită
coincidenţa celor două evenimente [încoronarea şi cucerirea Everestului]
în Marea Britanie. Revenindu-şi, în sfârşit, după perioada chinuitoare de austeritate în care se aflaseră încă de la cel de-al Doilea Război Mondial şi în acelaşi timp confruntându-se cu pierderea marelui imperiu şi cu inevitabilul declin al influenţei lor în lume, britanicii aproape s-au convins singuri că venirea pe tron a tinerei Regine promitea un nou început - o nouă eră elisabetană, cum le plăcea ziarelor s-o
numească. Ziua Încoronării, 2 iunie 1953, urma să fie o zi care
simboliza speranţa şi bucuria, în care toţi patrioţii britanici îşi
puteau exprima loialitatea: şi, minunea minunilor, chiar în acea zi, din
locuri îndepărtate - de la graniţa fostului Imperiu, mai exact -, a
ajuns vestea că o echipă de alpinişti britanici [...]
a urcat pe vârful care rămăsese încă necucerit, ţinta supremă a exploratorilor şi aventurierilor - acoperişul lumii.
Momentul respectiv a dat naştere unui concert de emoţii în sufletul
britanicilor - mândrie, patriotism, nostalgie pentru vremurile trecute
ale războiului şi faptelor de vitejie, speranţă într-un viitor revitalizat [...].
Unii îşi amintesc foarte bine cum, în timp ce aşteptau pe burniţă, într-o
dimineaţă de iunie, ca alaiul Încoronării să treacă prin Londra, au
auzit vestea minunată că vârful lumii era, vorba vine, al lor.
Tenzing a devenit un erou naţional în India, Nepal şi Tibet, fiecare
stat afirmând că este unul dintre cetăţenii lui. Sir Edmund Hillray a
fost făcut cavaler de către regină, iar chipul său a apărut pe timbre,
în comicsuri, cărţi, filme, pe coperta revistelor - peste noapte,
apicultorul cu faţă lunguiaţă din Auckland a devenit unul dintre cei mai
faimoşi oameni din lume.
*
Hillary şi Tenzing au escaladat Everestul cu o lună înainte ca eu să fi
fost conceput, aşa că nu am luat parte la sentimentul colectiv de
mândrie şi admiraţie care a cuprins întreaga lume - un eveniment pe care
un prieten mai în vârstă îl compară, având în vedere impactul său
profund, cu prima aselenizare. Totuşi, zece ani mai târziu, o escaladare
ulterioară a muntelui a contribuit la trasarea traiectoriei vieţii
mele.
Pe 22 mai 1963, Tom Hornbein, un doctor în vârstă de treizeci şi doi de
ani din Missouri, şi Willi Unsoeld, treizeci şi şase de ani, profesor de
teologie din Oregon, au ajuns pe Everest urcând pe Creasta Vestică,
traseu pe care nu se încumetase nimeni să îl încerce până atunci. Vârful
mai fusese atins de patru ori, de către unsprezece oameni, dar traseul
de pe Creasta Vestică era considerat mult mai dificil decât cele două
deja consacrate: Şaua Sudică şi Creasta
Sud-Estică
sau Şaua Nordică şi Creasta Nordică. Ascensiunea lui Hornbein şi a lui
Unsoeld a fost - şi încă este - aclamată, pe bună dreptate, ca una
dintre cele mai importante escaladări din istoria alpinismului.
Târziu
după-amiază, în ziua în care au
escaladat vârful, cei doi americani au urcat o stâncă abruptă, alcătuită
din straturi de rocă sfărâmicioasă - infama Bandă Galbenă. Ca să urce
această stâncă a fost nevoie de o forţă şi o îndemânare extraordinare;
până atunci, o escaladare atât de dificilă din punct de vedere tehnic nu
mai avusese loc la o asemenea altitudine. Odată ajunşi deasupra Benzii
Galbene, Hornbein şi Unsoeld nu erau siguri că aveau să reuşească să
coboare în siguranţă tot pe acolo. Au ajuns la concluzia că puteau să
coboare în siguranţă dacă treceau în partea cealaltă a vârfului şi
coborau pe ruta consacrată de pe Şaua Sudică. Acesta era un plan foarte
îndrăzneţ având în vedere ora înaintată, regiunea necunoscută şi rezerva
de oxigen care se împuţina rapid.
Hornbein şi Unsoeld au ajuns pe vârf la ora 18.15, exact când soarele
apunea, şi au fost nevoiţi să petreacă noaptea sub cerul liber, la peste
8500 de metri - bivuacul de la cea mai mare altitudine din vremea
aceea. A fost o noapte friguroasă, dar din fericire nu a bătut vântul.
Deşi lui Unsoeld
i-au degerat degetele de la picioare şi mai târziu
i-au fost amputate, amândoi alpiniştii au supravieţuit.
Pe atunci aveam nouă ani şi trăiam în Corvallis, Oregon, unde se stabilise şi Unsoeld. Era un prieten apropiat
de-al
tatălui meu, iar eu mă jucam uneori cu copiii mai mari ai familiei
Unsoeld - Regon, care era cu un an mai mare ca mine, şi Devi, cu un an
mai mic. Cu câteva luni înainte ca Willi Unsoeld să plece în Nepal,
urcasem pe primul meu vârf - un vulcan de 2700 de metri, deloc deosebit,
din Munţii Cascadelor, care acum se laudă cu un schilift până sus, pe
vârf - împreună cu tatăl meu, Willi şi Regon. Nu e de mirare că
poveştile despre escaladarea din 1963 au avut un efect puternic şi de
lungă durată asupra imaginaţiei mele preadolescentine. În timp ce
prietenii mei îi idolatrizau pe John Glenn, Sandy Koufax şi Johnny
Unitas, eroii mei erau Hornbein şi Unsoeld.
Visam în secret ca
într-o bună zi să escaladez
şi eu Everestul; mai bine de o decadă aceasta a fost una dintre
dorinţele mele arzătoare. Când aveam douăzeci şi ceva de ani, alpinismul
era totul pentru mine - aproape nimic altceva nu mă mai interesa.
Escaladarea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele
iminente îi dădeau acestei activităţi un scop precis, care lipsea cu
desăvârşire din viaţa mea. Mă încânta noua perspectivă care reieşea din
răsturnarea la nesfârşit a planului obişnuit al existenţei.
În plus, alpinismul îţi oferea şi sentimentul că aparţii unei comunităţi. A deveni alpinist însemna să faci parte
dintr-o
societate autonomă, fanatic de idealistă, în mare parte trecută cu
vederea şi care, surprinzător, rămăsese necoruptă de societate în
general. Cultura ascensiunii era caracterizată de o competiţie feroce şi
de un machism pur, dar, în cea mai mare parte, alpiniştii erau
preocupaţi doar să se impresioneze unii pe alţii. Să ajungi pe vârful
oricărui munte era mult mai puţin important decât modul
în care
ajungeai acolo: îţi câştigai prestigiul dacă urcai cele mai dificile
trasee cu minimum de echipament şi în cel mai îndrăzneţ stil cu putinţă.
Nimeni nu se bucura de mai multă admiraţie decât
aşa-zişii alpiniştii solo: vizionari care se căţărau singuri, fără corzi sau echipament.
În anii aceia am trăit ca să mă caţăr. Aveam un buget de 5.000-6.000 de
dolari pe an, lucram ca tâmplar şi pescar de somon până când strângeam
destui bani pentru următoarea expediţie în munţii Bugaboo, Teton sau în
munţii din Alaska. Dar pe când aveam douăzeci şi
cinci-douăzeci
şi şase de ani am renunţat la visurile mele din copilărie de a escalada
Everestul. În cercurile alpiniştilor cunoscători era la modă să
denigrezi Everestul,
numindu-l "un morman de zgură" - un vârf care
nu-ţi
oferă destule provocări tehnice sau care nu are trasee destul de
frumoase ca să fie un obiectiv demn de un alpinist "serios", cum îmi
doream eu cu disperare să devin. Am început să privesc de sus cel mai
înalt vârf din lume.
Asemenea snobisme porneau de la faptul că, până la începutul anilor
1980, ruta cea mai uşoară de pe Everest - prin Şaua Sudică şi Creasta
Sud-Estică - fusese urcată de mai bine de o sută de ori. Cei din grupul meu şi cu mine îi spuneam Crestei
Sud-Estice
"ruta iacului". Dispreţul nostru a crescut şi mai mult când, în 1985,
Dick Bass - un texan bogat, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, cu
minime cunoştinţe de alpinism - a fost condus pe vârf de un tânăr
alpinist extraordinar, David Breashears. Evenimentul
s-a bucurat de întreaga atenţie a presei.
Înainte, Everestul fusese în mare parte domeniul alpiniştilor de elită. După cum zice Michael Kennedy,
redactorul-şef al revistei
Climbing:
"Să fii invitat să iei parte la o expediţie pe Everest era o onoare pe
care o câştigai după o lungă perioadă de pregătire pe vârfuri mai mici.
Iar dacă ajungeai pe vârf, intrai în topul celor mai buni alpinişti".
Ascensiunea lui Bass a schimbat totul. Ajungând pe Everest, el a fost
primul om care a urcat pe cele Şapte Vârfuri, ispravă care
l-a făcut cunoscut peste tot în lume, impulsionând alţi zeci de
aşa-zişi
alpinişti să meargă pe urmele lui, şi care a împins cu brutalitate
Everestul în era postmodernă. (Cele mai înalte vârfuri de pe cele şapte
continente sunt: Everest, 8.848 m (Asia); Aconcagua, 6.962 m (America de
Sud); McKinley (cunoscut şi ca Denali), 6.194 m (America de Nord);
Kilimanjaro, 5.895 m (Africa); Elbrus, 5.642 m (Europa); Vinson, 4.892 m
(Antarctica); Kosciusko, 2.228 m (Australia). După ce Dick Brass a
escaladat toate cele şapte vârfuri, Patrick Morrow, un alpinist
canadian, a susţinut că - deoarece cel mai înalt vârf din Oceania,
grupul de insule din care face parte şi Australia, nu este Kosciusko, ci
vârful şi mai greu de urcat, Piramida Carstensz (4.884 m), aflat în
provincial indoneziană Irian Barat - Bass nu a fost primul care a urcat
pe cele Şapte Vârfuri, ci el, Morrow. Mai mulţi critici ai conceptului
celor Şapte Vârfuri au subliniat că ar fi mult mai dificil să urci cel
de-al doilea vârf de pe fiecare continent, deoarece unele trasee necesită o pregătire mult mai temeinică. -
N. a.)
"Dick Brass
i-a inspirat pe cei care seamănă cu un Walter Mitty (Walter Mitty este personajul principal din povestirea
Viaţa secretă a lui Walter Mitty
scrisă de James Thurber şi publicată în 1939. Acesta a ajuns un simbol
pentru persoanele obişnuite care visează cu ochii deschişi să facă
lucruri măreţe. -
N. tr.) bătrâior, aşa ca mine", explica Seaborn Beck Weathers, fonfăind cu un pronunţat accent
est-texan,
în timp ce urca spre tabăra de bază de pe Everest anul trecut, în
aprilie. Medic patolog în vârstă de cincizeci şi nouă de ani, din
Dallas, Beck a fost unul dintre cei opt clienţi care au făcut parte din
expediţia ghidată de Rob Hall în 1996. "Bass a arătat că este posibil ca
şi oamenii obişnuiţi să ajungă pe Everest. Dacă eşti cât de cât în
formă şi ai un anumit buget la dispoziţie, cred că cel mai mare obstacol
este să îţi părăseşti slujba şi familia pentru două luni de zile."
Registrele arată că multor alpinişti nu li
s-a părut un obstacol de netrecut renunţarea pentru o perioadă la treburile zilnice, cum nu
le-a
fost greu nici să facă rost de nişte sume considerabile de bani. În
ultimii cinci ani traficul de pe cele Şapte Vârfuri, dar mai ales de pe
Everest, a cunoscut o creştere spectaculoasă. Iar ca să facă faţă
cererii, numărul de firme care oferă ascensiuni ghidate pe cele Şapte
Vârfuri, şi mai ales pe Everest, a crescut corespunzător. În primăvara
lui 1996, treizeci de expediţii diferite se aflau pe versanţii
Everestului şi cel puţin zece dintre ele erau grupuri plătite.
Guvernul din Nepal a recunoscut că mulţimile de alpinişti care urcau pe
Everest creau mari probleme în ceea ce priveşte siguranţa, estetica şi
impactul pe
care-l aveau asupra mediului
înconjurător. În timp ce se confruntau cu această problemă, miniştrii
nepalezi au venit cu o soluţie care părea să împace ambele părţi -
restrângea numărul alpiniştilor, iar în acelaşi timp aducea mai multă
valută forte în fondurile naţionale secătuite: mărirea taxei pentru
permisele de alpinism. În 1991 Ministerul Turismului cerea o taxă de
2.300 de dolari pentru un grup oricât de mare care voia să urce pe
Everest. În 1992 taxa a crescut la 10.000 de dolari pentru o echipă de
până la nouă alpinişti, iar pentru fiecare persoană în plus se mai
plăteau încă 1.200 de dolari.
Dar alpiniştii continuau să urce pe Everest în număr mare, în ciuda
taxelor ridicate. În primăvara anului 1993, când se aniversau patruzeci
de ani de la prima ascensiune, un număr record de cincisprezece
expediţii, formate din două sute nouăzeci şi patru de alpinişti, au
încercat să escaladeze vârful urcând dinspre Nepal. În toamna aceea
guvernul a mărit din nou taxa pentru permis,
ajungându-se
astfel la incredibila sumă de 50.000 de dolari pentru grupurile de până
la cinci alpinişti, plus 10.000 de dolari pentru fiecare nou membru -
dar un grup nu putea să fie mai mare de şapte persoane. În plus,
guvernul a hotărât că cel mult patru expediţii vor avea voie pe
versanţii nepalezi în fiecare sezon.
Dar ceea ce nepalezii nu au luat în considerare a fost că guvernul din
China percepea o taxă de doar 15.000 de dolari / echipă, indiferent de
numărul de membri, ca să urci prin Tibet, şi nu exista o limită a
numărului de expediţii pe sezon. Mulţimile de alpinişti au migrat
dinspre Nepal spre Tibet, lăsând sute de şerpaşi fără muncă. Protestele
care au urmat au convins Nepalul, iar în primăvara lui 1996 acesta a
renunţat pe neaşteptate la limita de patru expediţii pe sezon. Şi, dacă
tot se ocupau de această problemă, miniştrii au ridicat din nou taxa -
acum la 70.000 de dolari pentru un grup de maximum şapte alpinişti, plus
încă 10.000 de dolari pentru fiecare membru în plus. Având în vedere că
dintre cele treizeci de expediţii de pe Everest din primăvara trecută
şaisprezece au urcat dinspre Nepal, costul ridicat pe
care-l presupune obţinerea unui permis nu pare să fie un impediment.
Chiar şi înainte de accidentul catastrofal din sezonul premusonic de
căţărat din 1996, creşterea numărului de expediţii comerciale din
ultimul deceniu era un subiect sensibil. Tradiţionaliştii erau jigniţi
că cel mai înalt vârf era vândut unor parveniţi - dintre care unii, dacă
nu ar fi avut ajutorul ghizilor, probabil că
de-abia ar fi reuşit să ajungă pe un vârf modest precum Rainier. Everestul, strâmbau din nas puriştii, fusese degradat şi profanat.
Aceştia subliniază şi că, din cauza comercializării Everestului, vârful
cândva adorat a fost târât în mocirla jurisprudenţei americane. Pentru
că au plătit nişte sume piperate ca să fie călăuziţi pe Everest, unii
căţărători
i-au dat în judecată pe ghizii lor
când nu au reuşit să ajungă pe vârf. "Uneori dai peste un client care
crede că a cumpărat un bilet
care-i garantează
că o să ajungă pe vârf", se plânge Peter Athans, un ghid foarte
respectat, care a făcut parte din unsprezece expediţii pe Everest şi a
atins vârful de patru ori. "Unii nu înţeleg că expediţiile pe Everest nu
pot fi conduse ca un tren elveţian."
Din păcate, nu toate procesele legate de Everest sunt nefondate. Firme incompetente sau cu o reputaţie proastă nu
s-au ţinut de cuvânt şi de mai multe ori nu
le-au
oferit clienţilor produse logistice esenţiale - oxigen, de exemplu. În
alte expediţii, ghizii au urcat singuri pe vârf, fără nici un client,
lucru care
i-a determinat pe aceştia să tragă
concluzia că au fost primiţi în grup doar pentru bani. În 1995,
conducătorul unei expediţii comerciale a fugit cu zeci de mii de dolari
din banii clienţilor, încă dinainte ca aventura să înceapă.
*
În martie 1995 am fost contactat de un redactor de la revista
Outside care
mi-a
propus să mă alătur unei expediţii ghidate pe Everest. Aceasta urma să
plece peste cinci zile, iar el voia să scriu un articol despre
comercializarea crescândă a muntelui
şi despre controversele aferente. Cei de la revistă nu se gândiseră să
urc pe vârf; redactorii voiau doar să rămân la tabăra de bază şi să
transmit povestea de pe gheţarul Rongbuk, aflat la poalele muntelui, în
partea tibetană. Am analizat oferta lor - ba chiar
mi-am rezervat bilete de avion şi
mi-am făcut imunizările necesare - dar
m-am retras în ultima clipă.
Având în vedere dispreţul pe care
l-am
manifestat la adresa Everestului ani la rând, se putea uşor presupune că
am refuzat din principiu să merg. Adevărul e că propunerea celor de la
Outside
a trezit în mine, în mod neaşteptat, o dorinţă puternică, demult
înăbuşită. Am spus "nu" doar pentru că am crezut că va fi incredibil de
frustrant să petrec două luni la poalele Everestului şi să nu urc mai
sus de tabăra de bază. Dacă tot plecam pe partea cealaltă a globului ca
să stau opt săptămâni departe de soţia mea şi de casă, voiam să am
ocazia să urc pe munte.
L-am întrebat pe Mark Bryant,
redactorul-şef al revistei
Outside,
dacă ar vrea să amâne articolul pentru un an (timp în care aş putea să
mă antrenez cum trebuie pentru partea fizică a expediţiei). De asemenea,
am întrebat dacă ar fi de acord să îmi rezerve un loc
printr-o
firmă cu o reputaţie bună - şi să plătească taxa de 65.000 de dolari -,
astfel încât să am o şansă să ajung pe vârf. Nu mă aşteptam să accepte
planul meu. În ultimii cincisprezece ani scrisesem mai mult de şaizeci
de articole pentru
Outside, şi rareori bugetul depăşise 2.000-3.000 de dolari pentru o călătorie.
Bryant
m-a sunat a doua zi după ce
s-a consultat cu directorul revistei.
Mi-a
spus că revista nu era pregătită să plătească 65.000 de dolari, dar că
el şi ceilalţi redactori erau de părere că tema comercializării
Everestului era importantă. Dacă voiam
într-adevăr să încerc să escaladez vârful, atunci
Outside avea să găsească o cale de a mă susţine, a insistat el.
*
De treizeci şi trei de ani de când mă caţăr am avut parte de unele
proiecte foarte dificile. În Alaska am deschis un traseu nou şi greu pe
vârful Mooses Tooth şi am reuşit să urc de unul singur pe Devils Thumb,
după ce am petrecut, tot singur, trei săptămâni pe o calotă glaciară
izolată. În Canada şi Colorado am făcut nişte trasee destul de grele pe
gheaţă. Aproape de punctul cel mai sudic al Americii de Sud, unde vântul
se năpusteşte peste pământuri precum "mătura lui Dumnezeu" -
la escob de Dios,
cum spun localnicii -, am escaladat un perete surplombat de granit, cu o
înălţime înfricoşătoare de 1.600 de metri, care poartă numele de Cerro
Torre; pentru că e bătut de vânturi care suflă cu 180 km/h şi acoperit
cu un strat fărâmicios de brumă, era considerat cel mai greu de
escaladat vârf.
Dar asemenea escapade au avut loc cu mulţi ani în urmă, în unele cazuri cu zeci de ani înainte, când aveam
douăzeci-treizeci de ani. La patruzeci şi unu de ani câţi aveam trecusem de mult de perioada mea de glorie: barba începea
să-mi
încărunţească, aveam probleme cu gingiile şi pusesem şapte kilograme în
zona burţii. Aveam o soţie pe care o iubeam la nebunie - şi care mă
iubea şi ea. Pentru că ajunsesem să am o carieră bunicică, pentru prima
dată în viaţă nu mai trăiam la limita sărăciei. Pe scurt, câteva
satisfacţii minore care luate împreună dădeau ceva asemănător cu
fericirea
mi-au potolit pofta de a mă căţăra.
Mai mult, nici una dintre ascensiunile pe care le făcusem în trecut nu
avusese loc la o altitudine mai ridicată. Adevărul e că nu fusesem
niciodată la mai mult de 5.240 de metri - nici măcar nu ajunsesem la
altitudinea taberei de bază de pe Everest.
Fusesem un elev sârguincios în ceea ce priveşte istoria alpinismului şi
ştiam că Everestul omorâse mai mult de o sută treizeci de oameni de când
britanicii puseseră pentru prima oară piciorul pe munte, în 1921 -
aproape un mort la fiecare patru alpinişti care au ajuns pe vârf -, iar
mulţi dintre cei care pieriseră erau mult mai puternici şi aveau mai
multă experienţă la altitudine mare decât mine. Dar am descoperit că
visurile copilăriei nu mor aşa uşor, şi la naiba cu judecata sănătoasă!
La sfârşitul lui februarie 1996, Bryant
m-a sunat ca
să-mi spună că am un loc în următoarea expediţie a lui Rob Hall. Când
m-a întrebat dacă sunt sigur că vreau să fac asta, am spus "da" fără să stau pe gânduri.