„Cînd scrii despre iubire, sentimentul te invadează, toate iubirile tale
pierdute tresar, se trezesc, revin în memorie, se infiltrează în
spiritul, în inima, chiar în trupul tău.“, spune Liviu Antonesei.
Formula, în ea însăşi, poate părea provocatoare, sau, în orice caz, un contre-pied
al tezelor tradiţionale, care vor ca dragostea, arta şi politica să fie
purtătoare de iluzii, supuse unor reguli formale şi retorice, iar nu
producătoare de adevăruri. Ori tocmai aici este pariul acestei cărţi:
cum să aşezi într-o aceeaşi categorie, depăşind, în acelaşi timp,
simplul nominalism, diferitele experienţe, trăiri, vibraţii legate de
sentimentul iubirii, fără a cădea în retorică şi în platonism? Cum să
dai înţeles ori să explicitezi, aşadar, o dimensiune care, prin
indeterminarea de care dă dovadă, prin diversitatea accepţiilor, pune
probleme şi aduce în discuţie istoria însăşi a sentimentului, fiziologia
ori studiile semantice?
Despre dragoste nu este o carte savantă – în sensul unei argumentări ex cathedra;
nu este, cu alte cuvinte, un excurs critic şi documentat pînă la
saturaţie, cu note de subsol ori trimiteri abundente, ci încearcă o
„teorie en miettes”, după cum anunţă însuşi autorul; este, aşadar, mai degrabă o mărturie decît o exegeză.
Ceea ce nu exclude, desigur, lecţia propriu-zisă: fără dragoste,
„rămînem existenţe incomplete, palide, spectrale, holograme ce poartă
imaginea fiinţei, dar sînt lipsite de substanţă, de corporalitate.“.
Ceea ce nu exclude nici comentariile legate de formele de dragoste, de
polisemia (structurală) a termenului, de relaţiile pe care le întreţine
cu alte noţiuni, precum servitute, recunoaştere, devotament, intimitate, complicitate, sexualitate, erotism.
Putem, fără îndoială, studia expresiile sentimentului iubirii, dar şi
căuta forme noi de verbalizare ale acestuia, ficţionale sau nu. Cartea
lui Liviu Antonesei propune tocmai acest amestec (fericit) de genuri,
prin acele „interludii“ – fantasmatic, sceptic – pasaje (cu litere italice in text) din Jurnalul de vise, reverii şi fantasme ori din Jurnalul unui îndrăgostit dezinteresat,
în care aflăm ceva din „funcţionarea aparatului fantasmatic“, despre
cum pot fi articulate iubirea şi pasiunea, pasiunea şi tandreţea, în furor eroticus – mecanică trupească sau acuplare cosmică:
„Îmi vine să strîng aerul în braţe ca şi cum ai fi aici şi te-aş putea
îmbrăţişa. Realitatea şi realitatea fantasmei. Totuna. Tot – una. Tu.
Aici şi acolo. Acum şi de-a pururi. Timpul însuşi, cu toate evenimentele
sale, este un intermundiu fără sfîrşit. Iar lumea spectrală, lumea
fantasmelor mele, e parte a lumii cu drepturi depline.“
Nici un tratat de fiziologie ori manual de învăţătură într-ale dragostei
nu ajunge, dincolo de mecanismele de ritualizare filogenetică, de
semnalele vizuale ori vocale, de etapele ori figurile copulaţiei (care
fac, după cum ştim de la Desmond Morris, de pildă, să ne asemănăm –
înfricoşător de bine – cu primatele superioare), să spună totul despre
ceea ce înseamnă poezia şi sensul, mereu reînnoit, al iubirii, să
explice îndeajuns de convingător vecinătatea – suspectă – a
bestialităţii şi a divinului din actul sexual, să dezvăluie căile pe
care le împrumută sensibilul cînd se reîntoarce în animalitate, cînd se
eliberează de discurs şi de cerebral.
Trebuie ceva mai mult decît simpla tehnicitate a unei descrieri pentru a
pătrunde ceea ce a rămas inexplorat din sentimentul iubirii; nu doar o
dexteritate de vieţuitoare sexuată, ori o ascuţime a minţii care să ducă
rapid spre teoretizare; trebuie ştiinţa (re)inventării unei vocabule şi
arta de a depune mărturie; arta de a te ridica deasupra clişeelor, de a
te elibera de recurenţa modelelor literare ori de mitologizările de
care suferă deseori textele din aceeaşi categorie. Cartea lui Liviu
Antonesei este, înainte de toate, mărturie de sine, o „teorie“ a
iubirii, desigur, dar o teorie autentică, în sensul formulării
unei experienţe de viaţă; în ea se articulează şi prezenţa celuilalt,
dar şi lecturile; şi intuiţii societale („Aşa cum există demagogie
politică, din nefericire, poate fiinţa şi una afectivă. Din fericire,
însă, pentru a o demasca nu este necesar să aştepţi să vină
alegerile.“), dar şi vibrato fictiv; şi incantaţie, dar şi infuzia unei
energii; şi ego, şi alter; şi foc, şi apă; şi iubirea profundă, „puternică, sfîşietoare ca o ultimă şansă“ (iubirea androgină,
spune Liviu Antonesei), dar şi „iubirea-altfel“. Încît, la finalul
cărţii, nu putem decît repeta injoncţiunea freudiană: trebuie să începem
să iubim... pentru a nu ne îmbolnăvi.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu