Dan Lungu: CARTOGRAFII ÎN TRANZIŢIE. Eseuri de sociologia artei şi literaturii

O carte de eseuri este un demers aprioric riscant. Cititorul, indiferent de condiţia lui, va fi tentat să pună în discuţie fie omogenitatea tematica, fie diversitatea, fie stilul, fie scriitura, fie nivelul prea ştiinţific, fie prea filosofic etc. Capcane de care ficţiunea literară, articolul publicistic ori cel pur ştiinţific - ca genuri proxime - sunt scutite. Vom încerca să sugerăm că autorul ieşean, cu solidă formaţie de sociolog, dublată de o reală vână scriitoricească, surmontează senin şi suveran handicapul schiţat.

Tematic, cele 8 eseuri ar forma o articulaţie palmară cu un deget cumva opozabil: textul rezervat literaturii române scrise de evrei. Pentru că primele şapte s-ar constitui într-o analiză socio-culturală a istoriei postbelice, cu avatarurile acesteia. Dar, interesant în sine, tabloul analitic al fenomenului dimensiunii evreieşti a literaturii române, e legat prin fire subterane, implicite, de contextul întregului demers.

Ca esenţă, eseurile lui Dan Lungu ar reprezenta un melanj între secţiunile concluzive ale unor cercetări de sociologie culturală stricto sensu şi meditaţiile până la limita metafizicului (cu unii paşi de balet intelectual dincolo de aceasta) pe marginea respectivelor concluzii. "Cantitatea" de limbaj sociologic, respectiv de noţiuni specifice este dozată cu abilitatea şi flerul scriitorului, astfel încât demersul să aibă consistenţă ideatică şi ştiinţifică, să iniţieze chiar pe cititor în acest limbaj nu foarte curent, dar să rămână mereu departe de plictis.

Semnificativ ni se pare că analiza fenomenului literar "în socialismul real" este derulată sine ira et studio, cu o detaşare simultan datorată obiectivităţii ştiinţifice, cât şi situării autorului dincoace de graniţa unei resentimentarităţi ineluctabile, caracteristică generaţiilor care şi-au trăit maturitatea în comunism. Afirmaţia acoperă ansamblul subiectelor primelor 3 eseuri, ale căror concluzii ne apar a fi de reală utilitate atât marelui public, prin conturarea unui tablou "obiectiv", dar nu în ultimul rând cercetării literare, în toate ramurile acesteia, inclusiv istoria literară contemporană, domeniu atât de delicat.

Centrul de greutate al volumului este, fără îndoială, eseul Jucător local-jucător global: resurse şi strategii, în care autorul dă o măsură relevantă a capacităţii sale analitice, extinde la limite universale aria de reflecţie (de fapt, într-un permanent joc al perspectivelor aproape/departe, mutual potenţatoare) şi oferă scriitorului român contemporan, un real ghid strategic.

Pentru a evita orice prematură dezvăluire a conţinutului, ne vom limita la afirmaţia paşnică: eseurile 5-7 se constituie într-un soi de demers autonom, pandant al primelor 3. În fine, dar în nici un caz în ultimul rând, eseul despre specificul socio-cultural al literaturii române scrise de scriitori evrei, ca studiu de geografie culturală (folosim termenul ca o metaforă evidentă) este "vişina din glazură". Mai ales că, în anumite limite, spaţiul "geografic" descris are aderenţe evidente în cadrul teritoriului literar de expresie românească, mecanismele socio-culturale analizate funcţionând la fel de bine şi pentru unii scriitori de etnie română, situaţi pe coordonatele respective.

Una din cele mai vii calităţi a cărţii propuse de Dan Lungu este că oferă practic rezultatele unei cercetări în timp real, de vreme ce bibliografia citată e centrată pe ultimii ani ai secolului deja trecut. Ceea ce o face susceptibilă de eventuale viitoare ediţii aduse la zi. Putem avansa presupunerea că ea îşi va găsi locul firesc pe biroul tuturor criticilor şi istoricilor literari. Şi nu numai.