Vieţile altora - Raport asupra singurătăţii: primul caiet, de Augustin Buzura

Augustin Buzura, Raport asupra singurătăţii: primul caiet,
Editura Polirom, Iaşi, 2009, 408 p.

La zece ani după Recviem pentru nebuni şi bestii, Augustin Buzura vine cu al doilea său roman postrevoluţionar, de mare întindere, ca toate celelalte, deşi acesta este doar Primul caiet. Un "caiet" al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la munte, într-o cabană de lângă o fostă Staţie meteorologică. Şi fuga, şi izolarea protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul central este implicat în evenimente, dar ia şi o anumită distanţă faţă de ele, analizându-le şi evaluându-le într-o grilă morală. Nu mai puţin, el se încarcă de istoriile trăite de alţii, istorii pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie cu minuţie documentară.

Diferenţa relevantă faţă de alte contexte epice este că, aici, protagonistul îşi simte acut apropierea sfârşitului. E tema obsedantă din Raport asupra singurătăţii. Uzat de boli, cu un organism aproape ruinat, cu reacţii lente şi într-o derută "jalnică", medicul altora se retrage într-o pustietate montană în care va putea, departe de lume, să-şi lingă rănile; şi să scrie. Evadarea e însă relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să trimită semnale către pustnicul îndărătnic, explicat de propriul fiu (şi el, medic psihiatru) cu diagnosticul, nu prea măgulitor, de "vagabondaj senil". O tânără pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian, readucându-i instantaneu în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată a bărbatului. Mara este mai mult, totuşi, decât un avatar al unei iubiri neîmplinite. Ea are o personalitate puternică şi un mod ingenios de a-l "accesa" pe ursuzul medic, răsfăţat cu apelativul moşule.

Între "moşul" înţelepţit până la amărăciune de anii prin care a trecut şi tânăra care ar vrea să trăiască, dar nu ştie prea bine cum, se creează o legătură de mare interes psihologic şi moral. Relaţia carnală apare extrem de târziu, după un lung asediu al femeii active asupra bărbatului pasiv. La fiecare asalt afectiv al Marei, medicul se apără, se sustrage, vine cu explicaţii destul de stânjenitoare asupra unor infirmităţi sau - atunci când nici acestea nu mai funcţionează ca un alibi - derulează istorii personale dramatice, bune să taie cheful erotic. La rândul ei, tânăra va riposta instinctiv prin rularea altor secvenţe, dintr-o biografie mult mai scurtă, dar nescutită de întâmplări. După moartea tatălui (o scenă pregnantă), ea s-a văzut absolut singură, într-o fostă Staţie meteorologică la răscruce de vânturi. Vizitatorii ei? Ciobani, pădurari, excursionişti, militari, geologi, studenţi; şi nu în ultimul rând, preotul încă tânăr care i-a îngropat tatăl şi care ascunde, sub sutană, o virilitate marcată. Într-un efort disperat de a-l cuceri pe încăpăţânatul şi retractilul vecin, Mara va ajunge să-i povestească experienţa ei pe jumătate traumatică, pe jumătate plăcută cu surprinzătorul părinte...

Augustin Buzura foloseşte masiv, în romanul de faţă, reţeta senzaţionalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: întâmplări şocante, deznodăminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, dictând asupra parcursului narativ. Cartea abundă de scene ale violenţei şi violului, iar răsturnările de situaţie sunt frecvente. Senzaţionalismul evenimenţial e atras însă şi integrat într-o structură reflexivă, ba chiar într-un mecanism problematizant, bine rodat, care are nevoie de fapte, cât mai multe fapte, pentru a le interpreta şi etaja. Cu totul semnificativă e, din această perspectivă, urmarea dezvăluirilor făcute de Mara. În loc ca această confesiune să constituie un stimulent erotic, un îndemn irezistibil la acţiune pentru pustnicul care ar putea fi lăsat într-o zi absolut singur, ea reprezintă o interfaţă către istoria personală a zglobiului părinte. Interesat mai puţin de ce aşteaptă alţii de la el, şi mai mult de ce poate afla el despre toţi ceilalţi, Cassian e un observator neobosit şi un colecţionar sistematic de experienţe. Medicul, ca şi preotul (în roman mai apare unul, sobru şi suferitor), lucrează cu omul. Iar scriitorul li se aliniază.

Fugind, aparent, de lumea dezlănţuită, Cassian Robert caută de fapt s-o reconstituie din felii consistente de viaţă. E un adevărat devorator de întâmplări, din care extrage psihologii şi patologii sociale. Câte un desfăşurător biografic, studiat pe măsură ce este operat, poate indica un anumit sens al istoriei, iar dacă nu, o culoare, un aer de epocă trecută ori actuală. "Moşul" îşi umple caietul şi se mişcă liber în prezentul redactării. Pagini întregi ale unor existenţe pot fi atrase şi absorbite aici şi acum. Cassian se simte atras de vizitatoarea lui apetisantă şi disponibilă (până când?), dar preferă detalierea, pe hârtie, a experienţelor trăite de alţii. Romanul are o structură deschisă, în sensul că pe o platformă a bătrâneţii recapitulative apar diferite istorii, şi încă larg-desfăşurate, aproape autonomizate. După povestea "preacuviosului" Serafim, relatată de Mara (care nu-i poartă pică primului ei bărbat), se revine la prezentul "meteorologic", după care, imediat, o altă istorie începe: cea a lui Darius Pop, viitorul (acum dispărutul) socru al lui Cassian. "Încerc să-l exprim, să mă substitui lui, după ce, multă vreme, l-am dedus din gesturi, lacrimi, silabe şi propoziţii abia începute." (p. 172), notează acesta pe marginea filelor de viaţă reproiectată. Puţin mai devreme, auto-explicarea scriitoricească e şi mai îngroşată: "Darius. Nu este nici furt, nici falsă memorie, nici exerciţiu de imaginaţie, ci un fenomen fără un nume precis: pur şi simplu îmi atribui întâmplările altora. Întâmplări care, nu ştiu de ce, mă urmăresc, probabil pentru că au însemnat ceva pentru mine. Pe cele mai multe le-am descifrat, ştiu de ce mi-au rămas atât de vii în minte, pe altele, cu toate că n-au nici o explicaţie, mi le atribui. În satul în care mi-am început ucenicia ca medic, oamenii nu spuneau că fură lemne, deşi cam toţi se îndeletniceau cu asta, ci că îşi completează necesarul. Cam aşa fac şi eu, dar nu fiindcă aş fi sărac sufleteşte, ci pentru că, recunosc, îmi trebuie neapărat. Acele întâmplări le simt ca fiind ale mele mai mult decât ale celor cărora le-au aparţinut cu adevărat." (p. 158).

Medicul de oameni îşi completează aşadar necesarul recuperându-le şi interpretându-le experienţele biografice: erotice, sociale, de război şi de "război rece", de maturizare dureroasă şi uzură cotidiană. Întoarcerea lui Darius de pe frontul rusesc, fuga sincopată a dezertorului către o soţie pe care o iubeşte cu toată fiinţa (şi care, estimp, a cedat avansurilor unui horthyst chipeş) e cea mai puternică, literar, scenă a romanului. După "luni de rătăciri şi spaime", familia se reîntregeşte, dar în ce fel trist... Destrămarea este inevitabilă şi, punctând-o, medicul-scriitor nu o mai urmăreşte pe larg. Exit-ul din povestea lui Darius Pop survine îndată şi, după un intermezzo de prezent asediat, ca de obicei, de silueta Marei, Cassian revine la (ad)notarea unor întâmplări care-l privesc într-un mod indirect. Întâmplările şi vieţile altora. Din anii războiului al doilea mondial, suntem proiectaţi în cei ai realităţii româneşti postrevoluţionare; şi de la povestea socrului, trecem la cea a unei nore chestionabile, amestecată în tot felul de aventuri şi necazuri în lumea interlopă. "Capitolul" nou, tot senzaţionalist, dar cu două trepte mai jos, e mult mai puţin convingător.

Cassian Robert şi, implicit, Augustin Buzura se recalibrează atunci când proiectorul este întors asupra celui ce-l manevrează. După zeci şi zeci de pagini de mediere a experienţelor altora, medicul vorbeşte (scrie) în fine şi despre sine. Episoadele în care a fost angrenat, şi pe care nu le poate uita, sunt din anii '50, ai luptelor dintre partizani şi reprezentanţii "ordinii socialiste"; şi dintr-o epocă ulterioară, ceauşistă, surprinsă în tot absurdul ei. Forţa de prozator a lui Buzura se vede, întreagă, în aceste secvenţe tensionate până la insuportabil şi rulate lent, ca într-un coşmar. Schematică mi se pare psihologia feminină, definită, aşa zicând, serial şi categorial. Mara fiind capul de serie, credibil, se salvează şi se ţine bine minte ca personaj. Dar toate femeile din roman, indiferent de epoca în care trăiesc şi de condiţionarea socială, vorbesc în acelaşi stil ironic şi insinuant, sabotând din interior verosimilitatea realistă. În schimb, personajele masculine (Cassian Robert, ca tânăr medic de ţară, preotul Calistrat Goga, colonelul Onaca) îi ies remarcabil autorului.

Raport asupra singurătăţii, deschis prin venirea eroului pe coclauri de munte, lângă o staţie meteo dezafectată, se încheie simetric prin plecarea de aici a medicului consumat de propria viaţă intensă, dar avid după ale altora. Ce se va întâmpla cu el şi cum va evolua relaţia atât de complicată cu Mara, o vom afla din Caietul al doilea.

Nu ştiu cum se face, dar în opera unui romancier de vârf ca Augustin Buzura, ultima staţie pare să fie întotdeauna următoarea.