Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Ştefan Aug. Doinaş,
tinereţea Dvs. de creaţie, ca şi a altor colegi de generaţie, a fost
fracturată de comunism. Au fost ani întregi în care nu aţi putut să
publicaţi, ani de marginalizare socială şi profesională, care în fine,
la un moment-dat, au rămas în urmă, "lăsându-vă" să vă publicaţi
operele. A urmat, în ceea ce vă priveşte, o veritabilă explozie
editorială, cu zeci de volume publicate până în 1989. Vă pun o întrebare
care, efectiv, mă preocupă şi pe care i-am adresat-o şi doamnei Ileana
Mălăncioiu. Nu simţiţi că, în acest fel, aţi legitimat un sistem politic
pe care de fapt îl detestaţi?
Ştefan Augustin Doinaş: Ce înseamnă a "legitima" un regim politic
detestat? Despre ce fel de legitimare poate fi vorba: morală,
culturală, politică? În viziunea unui istoriograf-contabil, care se
mulţumeşte să fişeze şi să dateze nişte date bibliografice, toate
cărţile apărute în România între 1955 şi 1989 legitimează cultural epoca
lui Dej şi Ceauşescu. Pentru un asemenea istoriograf nu există nici o
deosebire între – să zicem – opera lui Ludovic XIV şi epoca lui Stalin.
Numai că fiecare om – cu atât mai mult un scriitor – legitimează în chip
diferit epoca pe care a trăit-o, adică în funcţie de propria-i
biografie. Cei care, în temniţe, au pierit, sau cei care au ieşit din
detenţie striviţi moral şi psihic (căci, nu-i aşa?, idealul "omului nou"
era un individ gregar, distrus moralmente şi mutilat în demnitatea lui
de om şi de intelectual) legitimează epoca respectivă ca un regim
opresiv, care a ucis fiinţa spirituală a neamului. Cei care (ca mine, de
altfel) au făcut compromisuri – întrucât compromisul era condiţia de
a-şi putea realiza vocaţia de scriitor – vor legitima această perioadă
de timp ca un regim ticălos care nu permitea crearea de valori artistice
decât cerând tributul colaborării ideologice. Cei care (tot ca mine, şi
ca mulţi alţii) au depăşit acest purgatoriu, ajungând – vai! destul de
târziu – să-şi publice adevăratele cărţi care îi reprezentau, se
legitimează pe ei înşişi nu ca exponenţi culturali ai regimului
comunist, ci – dimpotrivă – ca exponenţi ai rezistenţei culturale faţă
de acest regim. Citiţi, vă rog, cu atenţie (dar care critic mai face
lucrul acesta în mod onest?) poeziile pe care le-am publicat începând
din 1975! Identificaţi, vă rog (dar care critic îşi mai dă această
osteneală?), acele motto-uri fanteziste, inventate doar pentru a
face ca o poezie "să treacă" de cenzură, să nu fie citită de către
oficiali ca subversivă, deşi – în realitate – era aşa ceva, şi nicidecum
întâmplător! Oare putem să-l legitimăm pe bâlbâitul "geniu al
Carpaţilor", pe mărunţelul dărâmător de biserici ca pe un ctitor al
gândirii religioase româneşti, numai pentru că în timpul ruşinoasei sale
domnii marele teolog D. Stăniloae şi-a publicat Dogmatica?
Feluriţi scriitori au utilizat diverse tertipuri pentru a înşela
vigilenţa culturală a cenzurii. Poate cineva să susţină că Ileana
Mălăncioiu şi Ştefan Aug. Doinaş au legitimat regimul comunist în modul
în care l-au legitimat Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor? Oare
A.E. Baconsky – care şi-a renegat producţia lirică partinică – îl
legitimează în acelaşi fel ca Eugen Frunză sau A. Toma? Una e să fi fost
– liber şi nesilit de nimeni – un laudator al regimului
comunist, beneficiind de toate avantajele ce decurgeau din acest fapt,
şi cu totul alta să fi fost rezistent la ideologia respectivă, proba
acestei rezistenţe putând fi citită – negru pe alb, şi oricând – în
chiar volumele de versuri tipărite. Aceste volume, tipărite în
condiţiile acelei vremi, nu sunt dovada fidelităţii faţă de acel timp
detestabil al Istoriei noastre, ci tocmai expresia opoziţiei faţă de el.
Înţeleg să legitimez un astfel de regim odios numai în calitatea mea de
scriitor silit să stea în genunchi: o legitimare morală, culturală şi
politică echivalentă cu un rechizitoriu necruţător. Textul acestui
rechizitoriu va dura oricum mai mult decât regimul în cauză! Dar nu
înţeleg să fiu trecut în coloana "pozitivă", a "realizărilor" regimului
comunist, numai pentru că cineva nu mai reuşeşte să facă deosebirea
între victime şi călăi...
D.C.E.: În continuarea întrebării anterioare: dacă bibliografia Dvs. (şi a altora) numără atâtea titluri, a mai fost la noi – cu expresia regretatului I.P. Culianu – o
Siberie a spiritului? În ce fel Siberie: ca uriaşă întindere de zăpadă,
fără nici o urmă de viaţă culturală, sau numai ca metaforă a îngheţului
ideologic?
Ş.A.D.: Între 1955 şi 1989 noi am trăit în România într-o "Siberie a spiritului" – cine ar putea să nege acest fapt?
Numai că Istoria, nescrisă, ca realitate concretă, este întotdeauna
ambiguă, contradictorie, chiar antinomică. Abia după ce e scrisă, adică
interpretată, ea îşi divulgă sensurile reale. Dacă atâţia oameni au fost
privaţi de libertate pe timpul comuniştilor, nu înseamnă că toţi cei
din temniţe – fiecare în felul său propriu – nu şi-au trăit, chiar
acolo, după gratii, propria sa libertate. Cazul lui N. Steinhardt este
elocvent. Dacă ideologicul a înfeudat total artisticul, nu înseamnă că
unele realizări de artă autentică n-au ieşit totuşi la suprafaţă, tocmai
în pofida regimului care urmărea să le distrugă, ca nişte flori firave
biruind îngheţul epocal. Arta, ca şi viaţa morală, se afirmă împotriva
unui climat care urmăreşte, programatic, anihilarea lor. Altfel – cum
ar zice Hölderlin – "La ce bun poeţi în vreme de restrişte?..." Nici
măcar demonia unor Lenin şi Stalin n-a reuşit să facă din toată
Rusia o Siberie îngheţată! Cum ar fi reuşit la noi alde Dej şi
Ceauşescu, doi tirani – totuşi – de duzină?... Sunt oare aceştia
disculpaţi pentru că nu au izbutit să facă tabula rasa, aşa cum ar fi dorit, de tot ceea ce este geniu creator?
"Siberia spiritului" – ca metaforă?... Aş vrea să observ că Istoria nu
prea face exerciţii de stil. O asemenea metaforă a fost scrisă cu sânge
şi lacrimi în sufletele multor artişti, împingându-i până la marginea
prăpastiei, care la unii a însemnat ratarea.
D.C.E.: Sunteţi unul dintre cei mai reprezentativi membri ai
Cercului Literar de la Sibiu. Această mişcare tinerească s-a născut
într-un oraş, Sibiul, în care ajunseseţi ca urmare a Dictatului de la
Viena. Dar Cercul a fost, în manifestările lui, oarecum anistoric. S-a
vorbit chiar de un escapism, de o fugă de prezent, în trecutul
securizant al unor mari modele culturale. E un paradox în faptul că
mişcarea Dvs., născută efectiv dintr-un astfel de context istoric, va face complet abstracţie de el?
Ş.A.D.: Nu mi se pare deloc a fi un paradox.
Reziduurile din noi ale marxismului ne fac să socotim că orice scriitor, orice mişcare literară etc. reflectă
epoca în care au apărut. Mie mi se pare că nu e aşa! Un scriitor, o
mişcare literară etc. au importanţă în Istorie în măsura în care
constituie o ripostă, o replică la spiritul dominant,
oficial, al timpului respectiv. Poate că literatura mediocră reflectă
societatea, pentru că o atare literatură e fiica unui inevitabil
conformism. Dar literatura de calitate îşi contrazice epoca, fie
recitind – creator – trecutul, fie jalonând – cu îndrăzneală – viitorul.
Cine a trăit în acei ani când s-a format şi afirmat "Cercul Literar" în
Sibiu îşi va aminti că atât războiul din Răsărit, cât şi mutilarea
vestică a ţării erau date care nu "colorau" climatul intelectual,
spiritual, în care ne mişcam noi. Nu era indiferenţă faţă de prezent,
era refuz faţă de caracterul imediat al Istoriei, faţă de
concretul limitativ al acelui prezent. Noi am riscat tentativa de a
reciti trecutul, pentru a prospecta viitorul. Nu noi, cerchiştii, eram
retrograzi; noi ne mişcam în prezentul şi viitorul istoric al culturii.
Retrograzi erau adversarii noştri, păşuniştii – vorba lui Radu
Stanca. Semănătorismul aparţinea trecutului, noi aparţineam unui viitor
pe care încercam să-l construim. Am reuşit sau nu? Asupra acestui lucru
se va pronunţa timpul.
Escapism? Probabil. Noi umblam pe străzile Sibiului cu casca culturii
universale pe urechi, nu mai percepeam murmurul confuz al străzii. Iată
în ce constau gloria (dacă mi se permite cuvântul) şi limitele noastre.
D.C.E.: În monografia lui Petru Poantă dedicată Cercului
Literar de la Sibiu, apare un foarte simpatic tabel, în care Dvs. vă
aflaţi printre Aşi, iar alţi colegi de grup, în "căsuţe" mai puţin
onorante. Ion D. Sîrbu, de pildă, se află printre Valeţi. Puteţi să ne
spuneţi mai mult despre circumstanţele şi logica schiţării acestui
tabel? A ieşit el doar dintr-o joacă intelectuală, sau exprima o anume
ierarhie bine fixată a grupării? Şi, pentru că l-am menţionat pe Gary,
care credeţi că este acum, după Revoluţie, poziţia lui în ierarhia
Cercului?
Ş.A.D.: Acel tabel, care păstra schema unor cărţi de joc, era,
desigur, şi o joacă intelectuală. Dar, în acelaşi timp, el exprima o
anume ierarhie în cadrul grupării, ierarhie care se baza atât pe o
evaluare (fără îndoială, subiectivă...) a realizărilor literare ale
fiecăruia în acel moment, cât şi pe prezenţa fiecăruia dintre noi
în viaţa de grup. Să nu se uite că, începând din 1943 – când
"manifestul" nostru a declanşat "scandalul" cunoscut – pe noi ne-a
omogenizat sentimentul unei solidarităţi morale, intelectuale, artistice
(mai târziu, chiar politice). În funcţie de felul cum fiecare dintre
noi s-a situat pe baricade (fie, acestea, chiar imaginare...), fiecare
ne-am definit ca membri ai grupării. Cei ce s-au simţit – întâi de
toate, ei înşişi – ca elemente constitutive ale Cercului, aceia au fost
receptaţi de către ceilalţi ca atare; lor li s-a acordat, în mod tacit,
rolul şi funcţia respectivă.
În acei ani, când un asemenea tabel a fost conceput, Ion D. Sîrbu a
fost receptat într-un mod ambiguu: pe de o parte, foarte prezent, pe de
altă parte periculos de prezent alături de noi. Să mă explic.
Într-un Cluj, dominat cultural şi politic de A.E. Baconsky, "omul lui
Beniuc", dezinvoltura verbală, farsele, ironiile, batjocurile etc.
proferate de Gary la adresa "adversarilor" noştri puneau Cercul într-o
lumină "reacţionară" care începea să devină extrem de primejdioasă.
Vremea glumelor nevinovate trecuse. Profesorii Blaga şi Liviu Rusu
fuseseră îndepărtaţi din învăţământul superior, "filozoful" politruc
Pavel Apostol tăia şi spânzura în Universitate, nimeni dintre noi nu
avea drept de semnătură etc. În toţi anii – şapte – cât am fost dascăl
la ţară, veştile primite de la Cluj îl designau pe Gary ca pe un
potenţial pericol pentru libertatea cerchiştilor.
Voi relata un singur fapt. Ion D. Sîrbu este cel ce a lansat
următoarea poveste. Într-un cerc de scriitori, la Cluj, Lucian Blaga,
devenit simplu bibliotecar, referindu-se la versurile lui Beniuc (citez
din memorie, aproximativ): "Unde mă aflu, unde mă duc,/ Lumea vorbeşte,
şopteşte;/ Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi şi ruseşte...", le-ar fi citat astfel: "Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi pe
ruseşte". A spus Blaga aşa ceva? Este o invenţie a lui Gary? Nu se va
şti niciodată. Fapt e că, transmisă la Bucureşti, butada a stârnit şi
mai mult furia preşedintelui scriitorilor împotriva lui Blaga şi a
Cercului Literar.
După Revoluţie, graţie textelor de sertar, Gary şi-a ocupat locul şi
rolul pe care le merită într-o ierarhie axiologică a Cercului.
D.C.E.: Sunteţi unul dintre cele mai erudite spirite ale literaturii noastre. Aţi tradus foarte mult, inclusiv poeţi care – cum aţi declarat – se
aflau efectiv la antipodul formulei Dvs. de concepţie şi creaţie. Nu
copleşesc aceste "sedimente" culturale vocea poetului, nu o fac ele să
"tremure", în contextul marilor modele anterioare? Cultura nu "timorează" talentul?
Ş.A.D.: Pentru anumite structuri intelectuale, cultura rămâne
singurul sol nutritiv. Fac parte dintre oamenii care şi-au dobândit
conştiinţa de sine graţie culturii.
Departe de a "timora" talentul, cultura îl provoacă şi îl stimulează.
Pentru toată lumea? Nu, fireşte că nu. Pe unii, cultura îi "sperie",
deoarece concep literatura ca proces-verbal al secreţiilor lor
endocrine, îndeosebi afective. După mine, a trăi cu adevărat în
literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură. Cultura, pentru
literatul însetat de valori, nu se mănâncă cu polonicul; ea nu provoacă
greaţă, ea nu-i "ciumurleşte" (cunoaşteţi acest cuvânt ardelenesc?...)
decât pe cei care nu au organ pentru cultură. Nu e nimic ruşinos în a nu
avea organ pentru cultură, cu condiţia să nu fii literat. Nici Goethe
nu avea – conform propriei mărturisiri – organ pentru filozofie. De
aceea nici nu l-a interesat filozofia. Dar pentru cultură avea organ, şi
în asta stă o parte din secretul creaţiei sale.
Cât despre faptul de a traduce poeţi cu care nu eşti structural
înrudit, aş vrea să spun doar atât: a traduce poezie înseamnă – simplu
şi vulgar vorbind – a scrie versuri à la maniere de... Acest fapt presupune un anumit tip de înzestrare: capacitatea de a imita verbal
pe altul. Un bun traducător dispune de un fel de vocaţie parodică sau
cameleonică: putinţa de a lua, firesc, culoarea (de a împrumuta modul de
expresie poetică) originalului pe care "se aşează". A transforma în bun
al limbii tale un original aparţinând altei limbi, altei culturi – iată
în ce constă talentul de a traduce versuri. Încât eu cutez să fac chiar
o afirmaţie paradoxală: un bun traducător de poezie nu trebuie să ştie
foarte bine limba din care traduce, ci să posede perfect limba în care
traduce. A nu trăda originalul îţi cere condiţia de te trăda pe tine
însuţi. Arghezi şi Blaga sunt traducători slabi, deoarece puternica
personalitate a fiecăruia îi obligă să fie ei înşişi chiar şi atunci
când ar trebui să fie... celălalt.
D.C.E.: În finalul acestui interviu, pentru care vă mulţumesc,
vreau să vă întreb cum reuşiţi să vorbiţi de valoarea altor poeţi (două
exemple: Geo Dumitrescu, Nichita Stănescu), fără scrâşnetul de
măsele specific vanitosului intelectual român. Unde găsiţi această
seninătate de a vorbi şi a scrie despre alţi creatori fără să-i
minimalizaţi? Nu vă simţiţi în competiţie cu ei, sau aveţi despre
competiţia intelectuală altă idee decât mulţi, prea mulţi dintre noi?
Ş.A.D.: Sincer vorbind, îmi asum o caracteristică a lui Lucian
Blaga, modelul meu în multe privinţe: am prea mult orgoliu, ca să mai
pot fi vanitos...
Cred că nu greşesc dacă spun că un scriitor, conştient de valoarea şi
de rolul său în societate, nu are de ce să caute – în sensul că nu are
de ce să prefere – anturajul unor scriitori mediocri. Iată de ce, în
modestia mea destul de orgolioasă, eu mă vâr mereu între cei mai buni,
pentru că numai vecinătatea lor mă stimulează. Când voi deprinde ce
anume este invidia – lucru pe care nu-l văd posibil! – nu voi mai
fi eu însumi. Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare
poet mă luminează.
Este drept că, în general, scriitorii sunt socotiţi a fi extrem de
susceptibili, şi că nimeni nu se mai miră dacă doi scriitori de valoare
"îşi dau în petic". Chiar dacă contemporanii lor îi judecă, posteritatea
află suficiente motive de a transfera o gâlceavă măruntă şi penibilă,
determinată de interese meschine, într-o dispută "de idei". Ceea ce s-a
petrecut, cu decenii înainte, între Arghezi şi Ion Barbu a devenit un
simplu capitol de istorie literară, din care orice conotaţie subiectivă a
dispărut sau a îmbrăcat forma nobilă a unei diferenţe de "arte
poetice". Eu cred că e foarte bine că se întâmplă acest lucru; este
indicat ca Istoria literară să şteargă ridurile, grimasele şi
"aluniţele" de pe obrazul prea crispat al Vieţii literare. Suntem cu
mult prea sensibilizaţi de răfuielile meschine ale tuturor veleitarilor
literari care-şi cumpără genialitatea postişă de la chioşcul de ziare
din colţ. Într-o epocă invadată de V.I.P.-uri – de tot soiul – care nu
sunt decât surogatul efemer al personalităţii, dar care "înghit" cu
lăcomie înspăimântătoare toate resursele ce s-ar cuveni culturii
adevărate – este bine, este chiar necesar ca gura falselor valori să fie
redusă la tăcere.
Întrebarea este dacă marea cultură este tot atât de neputincioasă ca
şi democraţia autentică să-şi producă anticorpii trebuincioşi pentru a
lupta împotriva sub-culturii care o infectează zi de zi.
Notă: Interviul cu Ştefan Aug. Doinaş, a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 582/ 28 aug. 2001
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu