Cu Sorin Leoveanu voiam de mult să vorbesc; am făcut rost de numărul lui de telefon la conferinţa de presă pentru Tunelul, de
la Teatrul Act, dar m-am luat cu altele şi-am apucat să-l sun abia
peste vreo săptămînă. Dintre cei cărora le-am luat interviuri, el e
singurul care-a întrebat "de ce?" (trebuie să recunosc că într-un fel mă
aşteptam la întrebarea asta din partea-i, aşa că din fericire nu m-a
luat prin surprindere).
După altă săptămînă, ne-am dat întîlnire
în holul Operei (era în timpul Festivalului Naţional de Teatru); am
ajuns cînd trebuia -plecînd fără remuşcări de la Angajare de clovn - dar
de întîlnit ne-am întîlnit cu 20 de minute întîrziere (şi atunci numai
mulţumită Cristinei, o fană a lui Leoveanu studentă la Teatrologie),
căci eu mă învîrteam la intrare, iar el cu Luiza stăteau după un colţ.
După
interviul de prin holurile Operei, i-am mai luat unul prin bucătăriile
UNITER-ului (motiv pentru care am fost aspru muştruluită, a doua zi, de
femeia de serviciu), între o ieşire şi alta ale drăguţelor domnişoare
(ca să-l citez pe Sorin) de la Teatrologie, de ziua lui, după o
interesantă înfruntare privitoare la pronunţia numelui Hlestakov (în
ciuda tradiţiei locale, n-are accentul pe ultima silabă, ci pe
penultima) din care-am tras concluzia că se-ndoieşte oarecum de
isteţimea şi priceperea-mi la teatru (ca să nu mai spun că primul
interviu apăruse deja în Ziua şi o greşeală de paginare îl făcuse pe Goldoni autorul lui Aşa este (dacă vi se pare), chestie de care mi-am dat seama prea tîrziu). Dar m-a răbdat - îl luasem din colocviul despre colaborarea regizor-actor (sau cam aşa ceva), cu aplicaţiuni pe Revizorul şi Romeo şi Jeanette, exact după ce actorii de la Craiova plecaseră şi începuse să vorbească Ada Navrot.
Spuneam că unul din interviuri a apărut în Ziua, pe
5 decembrie 2002. La originile lui, avea vreo 9000 de semne, dar la
paginaţie s-a constatat că nu-ncăpea în întregime (căci, mulţumită
felului în care se fac fotografiile la Nottara, nu putusem tăia nimic
din poza cu eroul interviului meu şi Ada Navrot în Romeo şi Jeanette) şi Luana a croşetat cîteva replici. La Observator cultural, am
trimis interviul, împreună cu cel al lui Balázs Attila, într-o luni,
cu cîteva ore înainte să intre revista la tipografie, şi a apărut în a
doua săptămînă a lui decembrie.
Din parte cititorului, un singur
lucru sper - să simtă cît de mult e străbătut acest interviu de o
nostalgie, de-o despărţire - de dragostea pentru Vlad Mugur. Lectură
plăcută!
(Iulia Popovici)
Scurtă fişă biografică: Sorin Leoveanu, născut pe 5 decembrie 1974, actor al Teatrului Naţional din Craiova. Din spectacole: Eu cînd vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean, Slugă la doi stăpîni, de Carlo Goldoni, Carnavalul bîrfelor de Carlo Goldoni, Aşa este (dacă vi se pare) de Luigi Pirandello, Hamlet de W. Shakespeare, Revizorul de N.V.Gogol, D-ale carnavalului de I.L. Caragiale, Romeo şi Jeanette de Jean Anouilh. A obţinut în 2001 Premiul secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru.
Anul trecut pe vremea asta, mai toată lumea teatrului se întreba cine e tînărul actor din Hamlet-ul
lui Vlad Mugur. Sorin Leoveanu terminase facultatea la Tîrgu Mureş şi
după un an se întorsese la Craiova, la Teatrul Naţional din Bănie, spre
încîntarea directorului de atunci, Emil Boroghină. La Craiova a avut loc
întîlnirea cu Vlad Mugur, în Carnavalul bîrfelor şi Aşa este (dacă vi se pare),
de Goldoni şi, respectiv, Pirandello, iar Vlad Mugur i-a luat cu el, pe
Sorin Leoveanu şi Luiza Cocora, la Cluj, unde-i promisese directorului
Teatrului Naţional, Ion Vartic, "să-i facă" un Hamlet. Pe care l-a făcut, nu cu Horaţiu Mălăele sau Dan Puric, cum plănuise, ci cu Sorin Leoveanu.
Dispariţia lui Vlad Mugur, cu cîteva luni înaintea premierei oficiale, a transformat Hamlet dintr-un
spectacol excepţional într-un adevărat mit, care i-a marcat nu numai pe
actorii din distribuţie, mai ales pe cei tineri (Vlad Zamfirescu,
Bogdan Zsolt, Radu Bînzaru, Luiza Cocora, Elena Ivanca), ci şi pe,
probabil, toţi spectatorii săi.
După enormul succes din 2001, Sorin Leoveanu joacă, stagiunea aceasta, la Nottara, în regia lui Claudiu Goga, Frederic din Romeo şi Jeanette, de Jean Anouilh.
Iulia Popovici: Aş fi vrut să ne spui cîte ceva despre Hlestakov, rolul pe care-l faci în Revizorul.
Sorin Leoveanu:
Prea multe n-am de spus, aşa am fost învăţat, să nu vorbesc prea mult
despre ce fac. Ceea ce fac, fac eu cu mine însumi, în sensul că prea
multă filozofie despre rol nu e. Fac cum simt, cum mi se cere; e şi
munca de cercetare de care se tot vorbeşte, şi nopţile nedormite, şi
stresul, şi uneori chiar paranoia; mult nu pot să vorbesc, aşa, să
teoretizez, ştiu doar cînd e bine şi cînd nu, în spectacol. Şi mai ţin
minte perioada de repetiţii, care-a fost foarte ciudată şi dureroasă ea
în sine, din cauza faptului că s-a suprapus oarecum cu premiera de la Hamlet,
din 1 octombrie, fără Vlad [Mugur], şi chiar cu funeraliile lui.
Vizionarea (trebuiea să fie o vizionare, dar a fost mai mult o
repetiţie) am dat-o chiar în ziua înmormîntării lui Vlad. Am repetat cam
puţin, eu personal, cu Claudiu [Goga], trebuia să fug la Cluj, să stăm
acolo zece zile, aproape, ca să repetăm, să scoatem premiera. M-am
adunat cam greu, cu repetiţiile, cu înmormîntarea, plus toate gîndurile
şi sentimentele din perioada aceea, care încă mai sînt pe undeva, din
fericire, ceea ce crezi şi simţi cînd moare un om pentru care ţi-ai fi
dat şi viaţa. Şi atunci ţin minte doar astea, şi foarte bine a făcut
Claudiu c-a fost foarte răbdător, a înţeles că asta e singura pistă pe
care trebuie să lucreze cu mine, pentru că probabil eram nu neapărat
irascibil, dar dacă ceva nu-mi convenea, o lăsam aşa cum era. Claudiu a
înţeles prin ce trec, şi "a lăsat-o moale".
I.P.: Un
rol ca Hamlet sau ca Hlestakov ţi-a impus nişte standarde foarte înalte
de interpretare; bănuiesc că e foarte greu s-o iei dup-aia de la început
ca actor.
S.L.: Este, şi, culmea!, curajul începe să
te părăsească, pentru că te gîndeşti automat, fără să vrei, că trebuie
să fii cel puţin la nivelul lor. Şi nu ştii dacă mai poţi, nu mai ai
curajul să te gîndeşti la asta, mai ales dacă joci în Hamlet la o vîrstă
care în sistemul nostru teatral nu prea contează - n-ai 4500 de ani ca
să ţi se permită să joci roluri. Iar după asta, după ce mergi la
repetiţii, te duci cu tot ce ai mai bun şi cu toate forţele înainte,
după ce trece toată nebunia, ajungi să te-ntrebi: oare cîţi n-au jucat?,
cît de mare e? în ce nebuloasă ai intrat? Toate astea încep să ţi
se-aşeze şi-ţi cam iau din curaj, mai ales dacă sunt foarte mulţi
binevoitori (dar asta are mai puţină importanţă). Important e că nu mai
ai curaj şi-ţi vine greu să mai crezi în altceva, nu numai în Hamlet
neapărat, dar în omul acela cu care l-ai făcut, mai ales dacă omul
acela nu e oricine, din toate punctele de vedere şi mai mult decît atît,
el nu mai e. Atunci îţi cam vine groaznic de greu şi de peste mînă să
te mai arunci în ceva, mai ales cînd lucrurile nu merg oricum pe roze.
I.P.: Ai nevoie de un regizor puternic.
S.L.:
Îţi trebuie un regizor care să te respecte, lucru pe care Vlad [Mugur]
îl făcea cu absolut toată lumea, indiferent de vîrstă şi de talent, de
valoare artistică, caracter sau şapte ani de-acasă. Vlad făcea cu toată
lumea lucrurile astea, respecta pe toată lumea.
I.P.: Cu
regizorii cu care ai lucrat, au fost situaţii în care felul vedeai tu
personajul diferea fundamental de felul în care-l vedea regizorul?
S.L.:
Da, altfel nici nu se poate, dacă şi tu şi el mergeţi pe aceeaşi idee,
dacă nu există aşa zisele conflicte sau părerile contrare, opiniile
diferite, cred că e riscant. Dacă tu sau regizorul nu eşti critic faţă
de opinia celuilalt sau de felul în care priveşte o scenă, un anumit
comportament al personajului sau o anume situaţie sau adevăr sau
relaţie, tandemul ăsta devine periculos. E ca atunci cînd te uiţi la o
pictură şi te fură, îţi place şi ţie şi celui de lîngă tine, opiniile
sînt atît de "unanime", încît pictura aia poate e o prostie colosală, şi
depinde doar de starea ta din ziua respectivă, te înţelegi perfect cu
oul de lîngă tine, iar dacă-l vezi în ziua următoare zici că-i un
cretin, un tîmpit (şi el despre tine la fel). Aşa-zisele certuri despre
piesă, despre roluri sau situaţiile din spectacol sînt absolut necesare,
pentru că numai din ele poate ieşi ceva, nu din da-uri. Se poate
întîmpla - dar cred că trebuie ani şi anumite momente din viaţă - să dai
peste un regizor cu care să nu mai intri în conflict, cum era Vlad.
(În
bucătăria de la etaj, prin care mai avusese o meteorică intrare femeia
de serviciu a UNITER-ului, intră Aura Corbeanu, care ne pofteşte într-un
birou de-alături, cu o uşă spre respectiva bucătărie şi alta către
secretariat. Întru totala confidenţialitate a interviului, ne şi încuie
pe dinăuntru, dar ne lasă covrigei. Şi Sorin continuă... )
Întotdeauna
erau discuţii, [Vlad Mugur] era mereu foarte deschis, nu numai la
dialog, dar şi la schimbare. Avea un gînd, o viziune despre scena
respectivă (s-a întîmplat de multe ori, mai ales la Hamlet),
venea cu lecţia învăţată, dar dacă eu, Bogdan Zsolt, Vlad Zamfirescu,
Luiza, Toni Tauf sau chiar cineva din figuraţie veneam cu o altă idee
care servea mult mai bine situaţia respectivă sau spectacolul sau
viziunea lui despre spectacol, automat schimba ce voia el cu ce voiau
actorii, pentru că adevărul lor, în situaţiile create de el, era mult
mai important pentru spectacol. De-asta spuneam că poţi să mergi pe mîna
unui regizor, fără să-ţi mai pui întrebarea dacă-i bine sau nu, pentru
că ştii că tot acolo vei ajunge, numai că asta se întîmplă destul de
rar, din păcate sau din fericire. Dacă nu se-ntîmplă, sîntem obligaţi
s-o căutăm. Oricum, cred că părerile diferite despre tot sînt super,
super necesare.
(Se pare că făcusem senzaţie în staff-ul Festivalului Naţional de Teatru - intră cineva ca să constate că "s-au mutat", iese; bagă capul şi Aura Corbeanu...)
I.P.: Şi acum? Cu Claudiu Goga ai lucrat două spectacole, cum e să lucrezi cu regizori tineri?
S.L.:
Profesional, nu-mi dau seama, pentru că suntem de exact aceeaşi vîrstă,
şi experienţele noastre sunt oarecum aceleaşi. Sunt foarte puţine
lucruri care ne şochează pe unul la celălalt; diferenţa de vîrstă şi
experienţă îşi pun amprenta foarte, foarte tare, pe cînd noi, deşi n-ar
trebui, ne permitem prea multe.
I.P.: Fiecare mai lasă de la el.
S.L.:
Probabil că n-ar trebui să fie aşa, deşi asta n-o spun în sens negativ,
c-ar crea lucruri negative. Cred că teatrul, dincolo de ceea ce facem
noi în afara lui, trebuie să impună un anumit respect actorului, şi
actorul să impună un anume respect faţă de teatru şi faţă de el. Pentru
că, exact cum zicea şi Vlad, teatrul e rău şi se poate întoarce oricînd
împotriva ta. Cred că trebuie să fii foarte respectuos cu tot ce speri
şi cu toate visele tale, fiindcă dacă ţi le încalci, dacă le trădezi tu
faţă de tine...
I.P.: Asta voiam să te întreb, cum e cu a face concesii, a face compromisuri?
S.L.:
Groaznic. Groaznic. Eu le-am făcut, dar nu vreau să vorbesc despre ele.
Ideea e că e înfiorător; eu m-am simţit umilit faţă de mine cînd le-am
făcut. M-am umilit pe mine ca un prost, lucru care nu se va mai
întîmpla, şi nu zic asta pentru că m-am fript, pur şi simplu nu merită
şi consider că trăim atît de puţin şi ştim atît de puţin în general,
noi, românii, nu mai vorbesc de alţii care trăiesc în alte lumii şi au
altă mentalitate, încît dacă mai facem şi compromisuri cu noi, atunci
chiar numai de mîncat, de băut şi de celelalte suntem buni.
Fiecare e
liber să-şi facă viaţa lui. Numai că aici e o problemă - în România,
viaţa lui e şi viaţa mea, şi viaţa ta, şi viaţa celuilalt, şi dacă
celălalt e mai bun ca mine (că-n fond şi la urma urmei despre asta e
vorba, trebuie să ne recunoaştem valoarea şi să ne cunoaştem locul),
trebuie să-l las în pace, să fie mai bun ca mine, e legea naturii să fie
unul mai bun ca mine, pentru că, dacă sunt deştept, numai de la el pot
să-nvăţ. Logic, nu pot să-nvăţ de la unul mai prost ca mine. Dar noi nu
putem să facem asta, dacă unul e mai bun ca mine, trebuie neapărat să-l
fac imediat, prin orice mijloace şi tertipuri absolut mioritice, să fie
mai prost ca mine, să-l bat, să-i dau în cap.
I.P.: Crezi că există o explicaţie pertinentă pentru care se fac spectacole mai bune în restul ţării decît în Bucureşti?
S.L.:
Sunt mult mai multe, cred. În primul rînd, nu mai e nebunia asta, viaţa
e mult mai ieftină în provincie, şi e mai liniştită, din cauza asta
actorii de-acolo n-au decît o singură mare, să-i zic, problemă, o
singură mare preocupare. Ei merg la teatru şi nu se mai pierd cu minte
în alte părţi, alte reclame radio, alte teatre, evenimente de orice gen
din care poţi să scoţi bani. Nu sunt nici aşa de multe teatre, fiecare
provincie n-are decît unul singur, de fapt, şi atunci concentrarea e
mult mai puternică şi este pe un singur lucru, pe cînd aici trebuie să
te gîndeşti în multe alte părţi, şi o nebunie din asta în care toată
lumea aleargă să cîştige bani, viaţa e scumpă şi lupta e alta. Cred că
seriozitatea e mult mai mare în provincie. Sigur, sunt teatre în
Bucureşti sau sunt actori sau sunt regizori sau sunt spectacole mult mai
puternice, sau sunt singurele puternice ca stagiune în toată ţara. Dar
luînd în ansamblu, cred că e vorba de concentrare şi de seriozitate şi
de faptul că joci mult mai implicat, te canalizezi pe o singură sală.
I.P.: Dar pe de altă parte tu, în mod normal, joci în trei locuri, la Craiova, la Cluj şi la Bucureşti.
S.L.:
Nu ştiu ce m-a apucat. Am vrut să vin la Bucureşti, dar nu s-a putut şi
atunci am rămas aşa, cu o colaborare, de Craiova sunt foarte legat şi
nu vreau să plec, iar Hamlet-ul trebuie jucat atîta timp cît se
poate, dar nu oricum. În momentul în care nu se mai poate şi se poate -
tras de păr, eu sunt primul care-l opresc. Nu vreau să-l facem altfel
decît perfect.
I.P.: Totuşi, la Sibiu l-aţi jucat cu decorul modificat.
S.L.:
Nu era modificat, era înjumătăţit şi mai adunat, nu era nimic
modificat, era un fel de plantaţie de decor, pentru că la Sibiu s-a
vorbit dinainte, nu s-a anunţat cine trebuia, s-au vîndut locurile şi nu
se mai putea face nimic. Lucrul bun e că nu s-a filmat, că voiau să-l
filmeze; în condiţii de plantaţie de decor şi fără ca cei de la
televiziune să-l fi văzut, ei voiau să-l filmeze. Dacă-l filmau şi-l
dădeau aşa pe post, era catastrofal.
I.P.: Dintre teatrele unde joci, unde te simţi cel mai bine, actoriceşte vorbind?
S.L.:
Cel mai bine, în sensul de cel mai firesc (deşi nici aşa nu trebuie, se
spune că dacă undeva începe să-ţi fie prea bine, e primul semnal că
trebuie să pleci, depinde şi de om, cum îşi primeşte "binele"), cel mai
în largul meu mă simt la Craiova. M-am simţit bine şi la Tîrgu Mureş,
unde-am lucrat în timpul studenţiei şi un an după, şi la Nottara, şi la
Cluj, dar acolo e deja altceva, simt altfel Clujul şi mi-e dor de
spectacol, de actorii de-acolo şi de colaborarea cu ei într-un alt mod,
care depăşeşte forma unui angajament profesional, deja sare din orice
tipar; dar cel mai bine cred că mi-e la Craiova, unde se şi lucrează
foarte bine. E o trupă care ştie ce face şi care-şi doreşte să facă
asta, de-aia şi regizorii mari au venit acolo şi-au montat. E ceva
acolo, parcă şi-n teatru miroase a teatru, asta am simţit prima dată
cînd am intrat înăuntru. E şi o echipă tehnică foarte bună. Totul e
pentru a face teatru. Nu ştiu ce să spun, dac-aş face un one-man show,
probabil că m-aş simţi şi mai bine.
I.P.: Şi de ce nu-l faci?
S.L.:
În primul rînd din cauza programului pe care-l am, îngrozitor de
obositor, drumuri, trenuri şi maşini, şi-ncă acum nu se joacă la Cluj
(pînă în ianuarie-februarie, cînd sper să se reia Hamlet, au fost
nişte probleme de sănătate cu cîţiva actori, din păcate, sper să se
facă bine, în primul rînd pentru ei). Şi dup-aia, mi-e cam teamă. Nu din
cauză că n-am mai făcut sau că n-am mai jucat singur, pentru că sînt
momente pe scenă cînd joci cu trei colegi sau cu zece în care chiar eşti
singur. Mi-e teamă, mă rog, un soi de teamă, pentru că nu vreau să-l
fac oricum. Am fost învăţat ca ceea ce fac să nu fie oricum, cît ţine de
mine; cît nu, deja nu mai ştiu.
I.P.: Ce-ţi doreşti să faci în 2003?
S.L.: Îmi doresc foarte mult să lucrez cu Silviu Purcărete, nu ştiu dacă va fi posibil; aştept foarte tare să-ncepem Îmblînzirea scorpiei
la Craiova, cu Mircea Cornişteanu şi trupa de acolo, şi mai am un
proiect, tot la Craiova, nu vreau să vorbesc despre el, că nu se ştie
încă. Mă tot gîndesc la un one-man show.
I.P.: Gîndeşte-te!
S.L.: Păi mă gîndesc mult, pentru că trebuie să iasă bine.
(Intră oarecum val-vîrtej una din fetele de la Teatrologie şi dă-napoi la fel de repede. "Uite ce domnişoare drăguţe ne deranjează!" (Sorin) "Săracele, sînt super stresate, le struneşte Ludmila Patlanjoglu..." (eu). "Asta s-o păstrezi în interviu...")
(Ziua, 5 decembrie 2003, Observator cultural nr. 146, 10-16 decembrie 2002)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu