Singurul lucru care mă interesează e ca filmul să fie bun. Dacă e sincer sau nu, asta n-are importanţă

În al doilea lungmetraj al său, Toată lumea din familia noastră, Radu Jude explorează felul cum un divorţ afectează relaţiile dintre membrii unei familii. Toată lumea din familia noastră, care are premiera mondială în secţiunea Forum a Festivalului de film de la Berlin (9-19 februarie 2012), arată cum degenerează iubirea dintre doi oameni. Între tragic şi grotesc limita e subţire, dar ceea ce în viaţă poate fi insesizabil apare mărit pe ecran.

Povestea e simplă: un tată (Şerban Pavlu) care a divorţat de mama copilului său merge la locuinţa unde fosta soţie locuieşte cu fiica, noul iubit şi mama pentru a-şi lua copilul într-o scurtă vacanţă la mare. Dar planurile i se dau peste cap când copilul pare bolnav, fosta soţie nu e acasă şi n-a fost anunţată, iar iubitul nu vrea să dea drumul copilului.

Ce urmează e un soi de telenovelă aproape "trash" care te furnică pe şira spinării şi în egală măsură te face să-i sesizezi grotescul. Pentru regizorul Radu Jude important a fost să vadă cum poate degenera o relaţie dintre doi oameni care odinioară s-au iubit şi cum poate reacţiona un copil care asistă la asemenea scene.

Filmul îi are în distribuţie pe Şerban Pavlu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu şi fetiţa Sofia Nicolaescu, fiind realizat cu participarea extraordinară a actorilor Tamara Buciuceanu-Botez, Stela Popescu şi Alexandru Arşinel la care regizorul, cu modestia-i deja proverbială, spune că a recurs şi în speranţa ca publicul larg să-i "aprecieze cât de cât" şi filmul.

Toată lumea din familia noastră e o coproducţie româno-olandeză între HiFilm Production (România), Circe Films (Olanda) şi Abis Studio (România). Premiera sa românească va avea loc la primăvara lui 2012.

Radu Jude explică mai jos prin ce l-a atras subiectul, cum s-a documentat înscriindu-se în Asociaţia Tata şi de unde i se trage predilecţia pentru filmele care investighează relaţiile dintre părinţi şi copii.

Iulia Blaga: Îţi place cum a ieşit filmul? E adevărat că precedentul, Film pentru prieteni, e în topul preferinţelor tale?
Radu Jude: Da, îmi place cum a ieşit. Asta nu înseamnă nimic, dată fiind lipsa mea totală de bun-gust, dar mie îmi place mult. Actorii sunt foarte buni, scenografia şi costumele Augustinei Stanciu sunt simple şi subtil alese, camera făcută de Andrei Butică e ireproşabilă etc.

Cât despre o posibilă ierarhie pe care aş stabili-o printre filmele pe care le-am regizat, să fim serioşi... În primul rând, ideea îmi repugnă, în al doilea rând sunt prea puţine filme şi, în al treilea rând, ar trebui să existe numai locuri codaşe. Iar când spun că unele aspecte îmi plac sau nu-mi plac, mă bazez pe gusturile mele de spectator, asta în măsura în care pot fi cât de cât obiectiv cu propriile filme.

I.B.: Eşti printre puţinii regizori de la noi care şi-a stabilit o 'zonă de manevră' - relaţiile familiale, mai ales cele dintre părinţi şi copii. Asta se datorează faptului că eşti părinte sau ţine de un interes mai vechi?
R.J.: Nu ştiu de ce ţine. Un psihiatru ar fi mai potrivit să explice motivaţiile alegerii unei teme anume. Poate când voi termina cartea pe care o citesc acum, Psihanaliza travaliului creator de Didier Anzieu, împrumutată de la actriţa Mihaela Sîrbu, o să pot răspunde mai bine. Sau nu, pentru că individul ăsta se ocupă de artişti mari, aşa că ce spune el nu mi se aplică...

I.B.: Crezi că relaţiile de azi dintre părinţi şi copii sunt (cu mult) diferite de cele de acum 30 sau 50 de ani?
R.J.: Aici ar trebui să răspundă un antropolog... Eu cred că unele lucruri sunt la fel, altele diferite, dar când spun asta nu mă bazez pe nimic, nu cunosc cu adevărat problema. Sau poate că esenţa relaţiilor e aceeaşi, doar forma se schimbă, regulile din societate se modifică. De pildă, situaţia din filmul pe care l-am regizat, în care un tată divorţat are probleme în a se vedea cu propriul copil, e de negăsit în romanele din secolul al XIX-lea sau mai vechi. Pe atunci copilul rămânea cu tatăl. Anna Karenina e cea care nu-şi mai poate vedea copilul în urma separării de soţ, nu invers.

I.B.: Ai reluat un aspect din scurtmetrajul tău, Alexandra, şi l-ai dezvoltat împreună cu co-scenarista Corina Sabău într-o poveste de 24 de ore despre un tânăr tată care vrea să-şi "extragă" fiica din căminul mamei şi al actualului ei iubit pentru a o duce la mare. Prin ce ţi s-a părut această poveste interesantă?
R.J.: Mi s-a părut că e o situaţie care poate revela multe lucruri despre oameni, despre natura relaţiilor interumane, mai precis. Ăsta e motivul pentru care mi s-a părut interesantă. În plus, subscriu la afirmaţia lui Kieslowski conform căreia cinematograful e un instrument descriptiv, un mod prin care poţi să descrii, cu mijloace specifice, anumite aspecte ale vieţii. Există descrieri ştiinţifice, literare, sociologice, există şi descrieri cinematografice. Asta am vrut să fac, să descriu situaţia din film într-un mod cât mai precis.

I.B.: Nu ţi-a fost teamă că filmul ar putea semăna cu Principii de viaţă pe care, de altfel, trebuia să-l regizezi? Şi acolo există un tată care se pregăteşte să plece în vacanţă cu băiatul din prima căsătorie, şi toate evenimentele se petrec într-o zi. De ce n-ai mai regizat tu Principii de viaţă?
R.J.: Poveştile despre părinţi şi copii mă interesează foarte tare, ca şi poveştile legate de divorţ, ăsta a fost şi motivul pentru care am vrut să fac acel film, vag generat de o situaţie pe care o întâlnisem în viaţa unei persoane cunoscute. Evident, ideea a fost complet modificată de cei doi scenarişti, domnii Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu.
Ei au scris scenariul fără ca eu să am vreo contribuţie. Motivul pentru care nu am mai făcut Principii de viaţă e unul mai complex. Între timp făcusem scurtmetrajul Alexandra şi scriam deja (împreună cu Augustina Stanciu) scenariul pentru Cea mai fericită fată din lume, ambele filme fiind mult mai apropiate de ceea ce îmi doream, de fapt, să fac.

În plus, m-a speriat puţin înaltul nivel intelectual şi estetic al scenariului de la Principii de viaţă, mi s-a părut că nu mă ridic la valoarea lui, aşa că am hotărât să-mi văd de lucrurile pe care sunt eu capabil să le înţeleg. Şi nu îmi pare rău deloc. În plus, mă bucur mult că producătorul Ada Solomon a continuat proiectul şi că domnul Constantin Popescu Jr. a făcut din acel scenariu un film despre care am auzit că este excelent.

I.B.: Te preocupă ideea că filmele pe care le faci trebuie să îşi găsească un drum spre inima publicului sau ţii mai mult să te exprimi cu toată sinceritatea?
R.J.: Nu sunt cardiolog, deci inima publicului nu aparţine ariei mele de competenţă. Cât despre sinceritatea în artă, cred că nu face doi bani. Milioane de regizori fac nişte filme cretine şi spun despre ele că sunt "sincere". Singurul lucru care mă interesează pe mine este ca filmul să fie bun, să fie de calitate, să fie împlinit estetic. Dacă e sincer sau nu, asta n-are importanţă. Sau are doar aşa, în măsura în care atunci când o operă de artă e bună, ea este automat şi "sinceră".

I.B.: Povesteşte-ne cum te-ai documentat înscriindu-te în Asociaţia Tata şi ce lucruri utile ai aflat de acolo. Cum se duce lupta dintre foştii soţi în viaţa reală?
R.J.: Nu e nimic spectaculos, pur şi simplu domnul Drăghici de la Asociaţia Tata a avut amabilitatea să îmi prezinte câteva cazuri din baza lor de date. Pentru asta m-a rugat să mă înscriu în asociaţie. În plus, am fost înregistrat pe forumul lor de discuţii online şi asta a fost foarte interesant, amuzant şi util. Cât despre cum e în "viaţa reală", evident că unele situaţii seamănă cu cea din film, altele nu - viaţa e mult mai complexă. Ce m-a interesat pe mine a fost să găsesc acolo nişte detalii care să îmbogăţească filmul. Şi oricum, un film e întotdeauna o reprezentare distilată, limitată a unui aspect al realului, nu este realitatea însăşi.

I.B.: Cum a decurs munca cu "greii" Tamara Buciuceanu-Botez, Stela Popescu şi Alexandru Arşinel? Alegerea lor n-a fost un pic şi o "captatio benevolentiae" la adresa spectatorului?
R.J.: Am lucrat cu ei cât se poate de profesionist, cum am lucrat cu toţi ceilalţi actori. Şi da, i-am ales şi pentru a dovedi că mă interesează gustul publicului larg. Poporul îi iubeşte pe Stela Popescu şi Alexandru Arşinel. Doamna Stela Popescu are o stea pe Walk of Fame-ul dâmboviţean (lucru care a provocat chiar un mic scandal printre actori...) şi, dacă nu mă înşel, domnul Arşinel a fost votat drept cel mai bun actor român la o gală televizată, aşa că sper că publicul larg va aprecia cât de cât şi filmul regizat de mine.

I.B.: Ce părere au ei despre Noul Cinema Românesc?
R.J.: Nu am abordat niciodată acest subiect.

I.B.: Cum ai ales ceilalţi actori, adică interpreţii principali?
R.J.: Cu Şerban Pavlu şi Gabriel Spahiu mai lucrasem, deci i-am ales pe baza experienţelor trecute. Mihaela Sîrbu a jucat în câteva piese de teatru produse în regim independent, le-am văzut, mi-a plăcut foarte mult de ea şi mă bucur că acum s-a ivit ocazia să lucrăm împreună. Sofia Nicolaescu, fetiţa din film, a fost invitată la probe de către Mirela Ţugui de la HiFilm, care o cunoştea. Pe lângă Sofia am mai văzut câteva sute de copii, în cele din urmă ea mi s-a părut cea mai potrivită. E frumoasă, talentată, inteligentă, are umor; în plus, are nişte părinţi extrem de simpatici.

I.B.: Ce ai cu bietul Gabriel Spahiu, pe care l-ai chinuit şi în Film pentru prieteni?
R.J.: Îl apreciez foarte mult, that's why.

I.B.: Cu cine din echipă mergi la Berlin?
R.J.: Nu ştiu. Casa de producţie face programările, sunt discuţii, habar n-am.

I.B.: Ce reacţie îţi produce această nouă selecţionare la Berlin, după ce primul tău lungmetraj a avut acolo premiera mondială acum trei ani?
R.J.: Mă bucur că munca actorilor şi a echipei este apreciată prin selectarea filmului la Forum. Altminteri, nu ştiu ce să zic, eu sunt bucuros şi mulţumit. Sper să facem o figură frumoasă, cum spun sportivii.

I.B.: Când faceţi premiera românească a filmului? La ce reacţii te aştepţi din partea publicului de la noi?
R.J.: Premiera va fi undeva după jumătatea lunii martie 2012, data exactă nu a fost încă fixată. Necunoscând cine este "publicul", nu ştiu ce aşteptări să am. Sper că filmul va provoca "plăcere estetică" celor care-l vor vedea.