Revelion cu vânzare - Asediul Vienei, de Horia Ursu

Horia Ursu, Asediul Vienei,
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2007, 456 p.

Horia Ursu este un "echinoxist" discret, atât de discret încât traiectoria sa de până acum mi-a rămas cvasinecunoscută. La aproape şaizeci de ani, cel ce debuta într-un volum colectiv din 1986 mai are la activ un titlu de autor, Anotimpurile după Zenovie (1988), reluat într-o formulă extinsă în volumul Anotimpurile după Zenovie şi alte proze (2001). Să admitem că este destul de puţin pentru un interval suficient de generos. La "pasivul" scriitorului aş înscrie nu numai această frecvenţă redusă a apariţiilor editoriale, ci şi menţinerea lui voită într-un con de umbră, de parcă Horia Ursu ar fi intenţionat să-şi încerce publicul avid de vedete mediatice "optzeciste". Sunt autori care îşi sprijină din răsputeri, prin râvna lor socială şi prin vizibilitatea unei prestaţii profesionale, prin relaţiile cu directorii de reviste ori prin tirajul unei coloane de ziar, receptarea cât mai favorabilă a operei. Unii dintre critici, mai slabi de înger, nu rezistă întotdeauna acestei presiuni a notorietăţii şi a marketing-ului, convertind ilicit o formulă de succes într-una valorică. La Horia Ursu, avem situaţia inversă. El se bazează în exclusivitate şi cu o anume superbie auctorială pe filele romanului său Asediul Vienei, scris pe durata a treisprezece ani (1993-2006) şi cizelat cu un incredibil perfecţionism artistic. Deşi întâmpinată cu entuziasm de doi tineri cronicari înzestraţi cu talent şi cu probitate (Bianca Burţa-Cernat, respectiv Alex. Goldiş), cartea lui n-a avut până acum, nici pe departe, impactul pe care l-ar fi meritat. Menţinându-se pe coordonatele discreţiei publicistice, ale unei "marginalităţi" asumate şi puţin ostentative, Horia Ursu îşi arată cota reală prin acest roman cu majusculă, una dintre cele mai importante apariţii în proza ultimilor ani.

Dacă încerc să compar Asediul Vienei cu un roman românesc apropiat ca structură epică, problematică şi atmosferă, realizez că precedentele sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. La rigoare, aş putea invoca Matei Iliescu al lui Radu Petrescu (prin fineţea analizei psihologice şi imponderabilul liric al scenelor) ori Povestea Marelui Brigand al lui Petru Cimpoeşu (prin analepsele şi complicarea voită a construcţiei romanului), însă astfel de exemple autohtone, căutate cu tot dinadinsul, sunt insuficiente pentru a contura o serie şi, apoi, numără prea multe diferenţe între ele pentru a putea vorbi despre o categorie prozastică. Modelul lui Horia Ursu este unul străin şi totodată extrem de familiar părţii noastre de lume istorică şi identitară: Omul fără însuşiri, naraţiune complicată şi stratificată a ratării.

Postmodern până la fibra intimă a textului, autorul se raportează vizibil la Musil, din care dă şi un moto sugestiv. Asediul Vienei proiectează o lume desprinsă de fostul centru imperial, o margine de Europă rămasă de izbelişte, în plină reconfigurare a rutelor civilizaţiei. Orăşelul Apud, prin care curge râul Săsar şi în care vedem o mică universitate, "Petru Maior", o stradă Alverna, o gară Veche şi o Piaţă Carolina (pentru a nu mai aminti de strada Calvaria, cimitirul Bunavestire ori Dealul Crucii, cu o evidentă încărcătură simbolică), mai păstrează legături cu Imperiul doar inerţial: în spaţiul memoriei unor personaje vârstnice şi în cel al fantasmelor câtorva tineri educaţi în familii mai bune. Europa prosperă, veche şi sedimentată cultural, ajunsă aici, în trecut, pe vectorul administrativ al influenţei directe, pulsează acum ca o amintire tremurătoare, tot mai vagă, sau ca o succesiune de secvenţe onirice. După patru decenii de comunism şi câţiva ani de democraţie originală, peisajul citadin şi înseşi aspiraţiile locuitorilor au fost mutilate. Din perspectiva Iolandei, vitrinieră la Art-Design, căreia un fost iubit al bunicii sale i-a donat atelierul din Centrul vechi, se poate panorama coşmarul jegos al timpurilor noi: "energia aproape agresivă de odinioară se transformase cu timpul într-o senzualitate discretă, mai mult presupusă decât evidentă, câtuşi de puţin ostentativă, provocatoare. Acest lucru însă nu o punea la adăpost de privirile apăsate ale cohortelor de machos dolofani de extracţie fino-ugrică, convertiţi după Revoluţie în traficanţi de valută, dotaţi cu telefoane celulare şi în relaţii excelente cu Poliţia, care mişunau în Piaţa Carolina, răsucind pe degete grele de aur cheile maşinilor second hand, dar aproape noi, şi şoptind oricui se afla în trecere pe acolo: Mărci, dolari, forinţi. Vorbeau ca pentru ei, abia mişcându-şi buzele, cum fac bătrânii când se roagă, sau când îşi pierd minţile din pricina poştaşilor care întârzie cu pensiile." (p. 205).

Dată fiind structura arborescentă a romanului, cu schimbări frecvente ale punctului de vedere şi alternări de naratori înclinaţi spre descripţie ori introspecţie, e destul de greu să fixezi cu precizie prezentul fierbinte al întâmplărilor. Mai ales că unii dintre eroii cu un rol esenţial în arhitectura şi desfăşurarea cărţii orbecăie prin propria memorie, jucându-se de voie-de nevoie cu timpul, suprapunând şi actualizând proustian planurile diferite ale acestuia. Pe o "gheaţă subţire de cuvinte sub care aluneca leneş şarpele negru al memoriei", descoperim totuşi luna şi anul de graţie crepusculară: decembrie 1995, ultimele trei zile ale anului. Reperul mi se pare important şi bine ales de către autor. Cu toate că şi-a scris romanul în nu mai puţin de treisprezece ani, Horia Ursu recuperează climatul socio-politic al Tranziţiei care, la mijlocul deceniului trecut, părea să nu se mai sfârşească. Un context postrevoluţionar dar, în fond, precapitalist, fără investiţii străine masive, însă cu mineri autohtoni creîndu-ne o imagine oribilă în lumea civilizată. Din Apud, ca din toată Transilvania şi din întreaga Românie, se fuge în Vest înainte de 1989 şi se pleacă, pur şi simplu, după această bornă. Nici o privire melancolică, nici o tresărire de regret nu se înregistrează în dreptul tinerilor care părăsesc zona, lăsând-o în seama unor pensionari amărâţi şi unor învârtiţi ai epocii.

Lumea veche e debitoare acelei belle époque a burgheziei mulţumite cu existenţa sa chivernisită. Felul în care tânăra Marta îşi imaginează viitorul este burghez în cel mai consistent sens al termenului: "oraşul lor nu era unul oarecare. Mai degrabă mic, cu ceva dealuri în preajmă şi munţi la doi paşi, putea fi un loc potrivit pentru o viaţă liniştită, cum îşi dorea Marta. O viaţă clădită pe mezelurile cumpărate de la Vesö, mirodeniile de la Horacsek, pantofii sport de la Friedmann sau Dermata de la Radó, pălăriile doamnei Klein, prăjiturile de la cofetăria Scheip şi plimbările duminicale de pe Câmpul Gâştelor sau al Claustrului, toate acestea urmând în mare un plan al oraşului de la 1935 pe care familia Morar-Koblicska îl păstra cu sfinţenie sub o folie de plastic în chip de tablou." (p. 98). Această lume, distrusă de comunism, mai supravieţuieşte prin câteva figuri distinse şi fantomatice, precum doamna Alieta Ster, retrasă la ţară şi obligată să-şi vândă tablourile de familie (urmează casa) din Apud. Pentru a supravieţui în socialismul real, Alice, fiica Alidei Űbelhart şi mama Iolandei, dă meditaţii la germană şi se prostituează. Ceva mai dulce va fi viaţa Martei Morar-Koblicska, crescută la Ursuline (ceea ce nu-i va afecta marea disponibilitate erotică ulterioară), măritată cu un vajnic Coriolan trecut în rândurile activiştilor comunişti. Generaţia următoare, descendenţii acestor oameni cu vieţile rupte de schimbarea regimului politic, intră, mai devreme sau mai târziu, pe o orbită a eşecului. Flavius-Tiberius, fiul Martei, Iolanda, nepoata Alidei, Sabina, fata farmacistului pensionar Anastasie Zegrea, sunt condamnaţi - dacă rămân în lumea lor - la ratare socială şi mizerie materială. Şi aceasta fiindcă lumea lor, de fapt, nu le mai aparţine. Printr-o logică implacabilă a "progresului" istoric, prezentul şterge ultimele urme ale trecutului, impunând oameni "recenţi", fără memorie şi cultură, educaţie şi complexe. Prototipul vremurilor actuale este indimenticabilul Ignat P. Brânduşă (numele mi se pare şarjat, dar personajul e verosimil), ins restructurat şi privatizat, "magnat al veniturilor obscure" care îşi va face, fără îndoială, şi un Partid politic. Deocamdată, el figurează ca om de succes în Apudul dezolant, om cu bani, relaţii şi cu o energie nu neapărat josnică a parvenirii. Va achiziţiona trei din cele patru tablouri scoase la vânzare de Alieta Ster; şi în această tranzacţie, pe care o parte (o clasă socială) e obligată să o facă, iar o alta se amuză s-o încheie, se vede în mod neechivoc sensul de "evoluţie" a societăţii. Revelionul cu vânzare în urma căruia trei tablouri vor intra în... colecţia Brânduşă exprimă atât de bine spiritul epocii, încât el poate fi translat, fără probleme, în oricare lună a anului: "Toată mobila era acoperită cu un soi de pânză de sac albă, dar mai fină. La fel şi parchetul pe alocuri. Doar tablourile erau colorate şi mâncărurile. Parcă erau la teatru, dar nu în sală, ci pe scenă, actori fără voie într-o piesă care semăna foarte bine cu un revelion care se putea juca în orice anotimp." (p. 312).

De precizat că această dispunere a "taberelor", coagulate prin comportamentul, gestica şi limbajul unor individualităţi, nu este opera autorului. Din fericire. Horia Ursu evită capcana maniheismului, a unui realism socialist pe dos în care să-şi distribuie (precum Petru Dumitriu în Cronică de familie) luminile şi umbrele după apartenenţa socială a personajelor. Exponenţii lumii vechi nu au neapărat semnul plus, după cum cei ai Tranziţiei nu sunt nişte figuri în mod necesar odioase. Nu apare aşadar o compartimentare morală, care să le înserieze într-un mod previzibil acţiunile şi reacţiile, blocându-i în atitudini tipice. Tipologiile sunt diverse şi complexe, având un dozaj variabil de calităţi şi defecte, vicii şi merite, puse în lumină fără insistenţă demonstrativă, parcă în treacăt. Romancierul deţine o tehnică impecabilă a sugestiei şi caracterizării, abordând rareori frontal un personaj sau scena-cheie în care acesta este angrenat. Pendularea temporală, modificarea perspectivei narative, alternarea actanţilor şi martorilor creditabili conferă cărţii o structură prismatic-înşelătoare. Un erou, cu sau fără ghilimele, este văzut prin ochii altora, din mai multe unghiuri şi în diferite momente ale existenţei lui, amestecate, acestea, într-o "arhivă de senzaţii". Unele episoade din trecut Flavius-Tiberius Moduna le înţelege abia acum, la ani buni după ce le-a trăit. Consumarea unei experienţe nu este nici lineară, nici cu un final cert. Trecutul reverberează şi reînvie neaşteptat în prezent. Vechi istorii amoroase însoţesc, ca un halou, figura lui Moduna junior, cu ochelarii săi rotunzi în a căror memorie transparentă imaginile s-au stocat, de-a lungul timpului. Copil fiind, el se uita, tot la zece paşi, înapoi, "aşteptând să vadă ceva, şi nu pentru că ar fi văzut ceva cu adevărat". Treptat, întoarcerea privirii nu va mai echivala cu răsucirea capului. Ajunge ca protagonistul "să se oprească asupra unei pagini pentru ca aceasta să se transforme într-o lentilă de telescop prin care timpuri şi locuri îndepărtate îl ajungeau din urmă într-o înlănţuire pe care o hotăra el însuşi sau într-o simultaneitate oricând la îndemână." (p. 358).

Şi iată romanul. Într-un Est muribund şi o ţară în care lucrurile "se surpă lent", într-o margine ca un "mormânt cu vedere spre viaţă", Horia Ursu îşi plasează reflectorul uman cel mai potrivit. Un ins melancolic şi depeizat, "arhanghel miop" şi aiurit, un fel de mesager al celor duşi dincolo, risipiţi, fugiţi, plecaţi din Apudul ficţional. Dar atât de uşor recognoscibil pe toată întinderea provinciei româneşti... Despărţirea de ţara natală nu este sinonimă cu integrarea senină în Occidentul visat. Personajele îşi găsesc cu greu locul şi rostul, se realizează mai uşor sub raport material, dar rămân suspendate într-o indeterminare existenţială aproape tragică, tânjind mereu după o lume rotundă şi un timp plin, care să dea sens vieţii lor. Ar fi prea facil (şi câtuşi de puţin în spiritul lui Musil!) ca inserţia lor în zona geografică şi de valori a Centrului deplasat spre Vest să fie una non-problematică. Inaderenţa, dimpotrivă, se adânceşte ca o rană profundă, emigrantul rămânând o fiinţă "în trecere". Minorităţile care pleacă din România lasă în urmă câte un gol contemplat cu autoironie păguboasă: "dumneavoastră lăsaţi în urmă un gol pe care primăria va pune o placă de bronz cu inscripţia «Golul iudaic» care alături de «Golul germanic» va străluci în veci pe firmamentul istoriei noastre, tot mai plină de goluri." (p. 147). Iar pe harta Europei şi pe tabla de şah ce aşteaptă completarea ultimului pătrat, Viena imperială, Oraşul plin de sens istoric şi cultural, vechiul miez, apare ca o gaură neagră încă mai înfricoşătoare. În chiar centrul antenelor parabolice pe care încearcă să le comercializeze, în Apud, bietul Flavius-Tiberius (cu numele lui latineşti care sună în context şi ridicol, şi trist), Coriolan Moduna, fire altminteri mai solidă, om mai prozaic, descoperă un gol terifiant: "Strălucirea neaşteptată a soarelui în preajma amiezii, amintirea desenelor de seminarist şi a tabloului lui Neuhauser treziră în el dorinţa de a se apropia din nou de culori. Pe masa de brad se afla o cutie de carioci. La nevoie ar fi găsit şi un bloc mare de desen, dar gândul său se îndrepta spre cu totul altceva. Într-un colţ al camerei, lângă unul din cele două geamuri mari ce dădeau înspre livada de meri şi pruni, se găsea o antenă, asemenea unui uriaş nufăr alb pus la uscat. Trase cu neîncredere o linie roşie, tremurată. Încercă şi una verde. Le şterse apoi cu batista. Nu rămase nici urmă de culoare. Cândva îl desenase pe Dumnezeu... Era tânăr, curajos, optimist. Şi chiar credea că îl cunoaşte, ca pe o rudă, vecin sau prieten. Părtaş oricum la viaţa sa de fiecare zi. Între timp se va fi schimbat şi el odată cu lumea. O fi şi el o linie, acolo, un triunghi sau un cerc. Desenă câteva semne electorale. Simple. De portretele Marilor Dascăli nu mai putea fi vorba. Călătorise puţin în viaţă şi numai cu ocazia războiului, dar i-a plăcut întotdeauna geografia. La hărţi era neîntrecut. Putea desena şi acum harta Europei cu ochii închişi. O antenă parabolică cu harta color a Europei pe ea s-ar vinde poate mai bine. Se apucă de treabă. Începu ca de obicei cu Nordul. Ţări cu graniţe schimbătoare, oraşe celebre, mări şi oceane. Ajunse la Austria, o ţară micuţă cât un petec de pantaloni rupţi în genunchi. Capitala Austriei e Viena. Ce urmează după asta? În mintea sa se făcu un gol în care cădea de la înălţime acelaşi cuvânt: Viena, Viena. Îngroşa conturul ţării sufocând astfel viaţa ce pulsa înăuntrul ei. El însuşi se învârtea în golul propriei sale memorii ca într-o gaură neagră gata să îl înghită pentru totdeauna. Îl cuprinse un soi de ameţeală. Creionul îi alunecă într-o parte şi, printr-o întâmplare, se opri în orificiul din centrul concav al parabolei. Rămase acolo sleit de puteri. Aşa îl găsi Marta: cu ochii larg deschişi, speriaţi şi orbi." (pp. 253-254).

Dincolo de frumuseţea literară a fragmentului, centrul concav al parabolei este o imagine perfect construită - şi transferabilă din registrul realist în cel secund al simbolurilor. Parabolă, deci, în ambele accepţiuni: ca instrument tehnic de captare a semnalelor din eter, antenă cu formă curbă specifică; şi ca alegorie instrumentând simbolic concretul. Ar fi putut să apară, aici şi în ansamblul romanului, o tendinţă de geometrizare a lumii ficţionale, o demonstraţie mult prea coerentă, logică, fără fisură a unor lucruri şi stări atât de încâlcite. Clasa de romancier, Horia Ursu şi-o dovedeşte atât prin felul în care scrie, cât şi prin intuiţia că unele proceduri şi dezvoltări tentante trebuie amânate ori contracarate, pentru ca presiunea simbolică să nu devină prea mare. Şi nici decriptarea tuturor acestor întâmplări cu sensul la urmă să nu fie una "fără rest". Asediul Vienei respiră şi prin ambiguităţile sale, peregrinările geografice ori mentale ale unor personaje fiind dublate de o aparentă indecizie auctorială. Aceasta poate să pară frustrantă, la o primă lectură, dar ea atestă o inteligenţă artistică absolut remarcabilă. Inteligenţa unui prozator care ştie să nu mizeze mereu şi exclusiv pe inteligenţa lui combinatorie şi inductivă.

De altfel, trebuie să spun că am urmat în cronica de faţă un adevărat plan de sistematizare, făcând diferenţieri, trasând şi îngroşând linii explicative, reconfigurând o materie bogată şi desfăşurată. Am căutat să risipesc, pe cât posibil, ceţurile, nu să le admir. Cititorul va putea remarca, pe cont propriu, acea bifurcaţie proprie romanelor realmente originale şi receptării lor. Într-un plan de suprafaţă, talentul epic şi rigoarea critică, efortul de a da o imagine ficţională a lumii şi una, metatextuală, a romanului parcurs. Iar într-un plan de adâncime, intenţia profundă a creatorului şi convingerea fermă a criticului de a o fi înţeles.

Roman de mare forţă, complexitate şi subtilitate, Asediul Vienei îşi impune autorul în prima linie a prozei "optzeciste". Pentru mine, Horia Ursu este o târzie şi cu atât mai preţioasă revelaţie.