Octavian Paler: De câte ori am vrut să fiu realist, nu m-am simţit în largul meu, cum m-am simţit în parabole.

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Octavian Paler, biografia Dvs., cu secvenţele ei, conturează un anumit paradox. Aţi deţinut, în timpul comunismului, funcţii importante (director al Televiziunii timp de trei ani, redactor-şef la "România liberă" mai mult de un deceniu...); cu toate acestea, însă, nici cei mai vajnici duşmani ai Dvs. nu v-au putut număra printre oamenii regimului. După Revoluţie, parcă în chipul cel mai firesc, aţi devenit directorul onorific al "României libere", ziar specializat în lupta anticomunistă. A fost vorba de o continuitate mai profundă, subversivitatea dinainte de ’89 luând după Revoluţie tiparul "transparent" al deplinei libertăţi de opinie?

Octavian Paler: Ce să vă spun? Să mă apuc să mă laud cât de "subversiv" am fost eu? Nu cred că, azi, aş mai putea-o face. Cu anii, am căpătat o perspectivă mai exactă asupra puţinului pe care l-am îndrăznit înainte de ’89, ceea ce mă obligă să fiu mai prudent. Prefer să spun că marea mea problemă a fost să găsesc o relaţie decentă cu frica. Până în ’49, am trăit cam în afara istoriei. Nu intru în amănunte, deşi v-aş putea povesti cum e să umbli cu capul în nori mergând pe nisipuri mişcătoare. Din ’49, când am devenit redactor la Radio, până în ’64, am trăit cu teama de a nu face o prostie din pricina caracterului meu impulsiv, mai accentuat în tinereţe. Din ’64 până în august ’68, am luat în serios, fără să mă manifest, povestea cu "independenţa", ceea ce m-a relaxat întrucâtva. După aceea, mi-a fost din nou frică. De multe. Şi, mai ales, mi-a fost frică să nu las frica să lucreze până la capăt în mine. La început în chip confuz, apoi din ce în ce mai limpede, am simţit că, pierzând controlul asupra fricii, aş deveni un fel de cârpă. De aceea m-am străduit din răsputeri – şi n-a fost simplu – să-mi ţin frica în frâu. Dacă am avut momente de curaj, ele nu erau o formă de vitejie. Erau mici victorii asupra fricii. Încercam să-mi dau curaj vorbind despre frică, aşa cum am făcut în Viaţa pe un peron, sau căutând motive de consolare, înlăuntrul ei, cum am făcut în Apărarea lui Galilei. Cât am reuşit, nu ştiu. Probabil, puţin, de vreme ce şi după ce am fost dat afară de la "România liberă", în 1983, ajungând şomer, încă mă mai temeam. A existat un Rubicon imaginar pe care n-am îndrăznit niciodată să-l trec. Nu vroiam să mă trezesc în exil sau la Securitate. Dar acel "puţin" a reprezentat, totuşi, ceva pentru mine, din moment ce am putut refuza, pe rând, trei oferte care mi s-au făcut, prin ’84 şi ’85: să fiu directorul Teatrului "Nottara", să fiu redactorul şef al revistei "Magazin" şi să stau acasă, cu o leafă mare, scriind câteva articole pe an la "Scânteia". Cât priveşte perioada de după Revoluţie, cum ziceţi Dvs. (eu nu ştiu nici măcar acum ce-a fost, revoluţie? lovitură de stat?), m-am dovedit, cred, mult prea romantic. Sunt bucuros, totuşi, că m-am ţinut departe de ceea ce Michnik a numit "anticomunism cu faţă bolşevică".

D.C.E.: La doisprezece ani de la Revoluţie, continuaţi să scrieţi articole de ziar, analizând în "Cotidianul" fenomenul socio-politic românesc. Tonul acestor articole este de multe ori amar, iar câteodată sarcasmul însuşi se vede copleşit de un şi mai mare dezgust. Sunteţi oare înclinat să vedeţi răul şi mai-răul din jur, ori, pur şi simplu, aceasta este realitatea, iar Dvs. numai o "fotografiaţi"? Dacă aşa stau lucrurile, credeţi că presa are forţa de a le îndrepta?

O.P.: Mă puneţi în încurcătură. Poate, sunt rău alcătuit, dar, vă asigur, n-am voluptăţi masochiste. Dacă realitatea în care trăim de doisprezece ani vi se pare generatoare de optimism, înseamnă că eu am un grav defect de vedere. Nu observ decât ceea ce mă deprimă. Restul îmi scapă.

N-aş zice că e o mare surpriză pentru mine reacţia pe care o stârneşte la noi scepticismul. Altceva mă miră. Sunt mustrat mereu pentru păcatul de a nu observa cum triumfă binele în România şi nimeni nu-mi acordă, măcar, o scuză retroactivă, admiţând că "răul" s-a transformat, de fapt, în "mai rău", ceea ce nici în cele mai antipatice articole ale mele eu n-am cutezat să prevăd. Bănuiesc că unii "optimişti profesionişti" ne vor comunica optimismul lor irevocabil şi după o tragedie naţională. Dar mă consolez cu argumentul că am spus ce am gândit. Fie şi inutil. Căci, probabil, soarta "cassandrelor" e să rămână cea de la Troia.

D.C.E.: Fiind fascinat de mitologii, ca şi de istoriile şi dramele unor mari figuri ale Antichităţii şi ale Evului Mediu, v-aţi fixat nişte standarde, cu care, e clar, foarte puţine elemente din prezentul istoric pot să concureze. Patul lui Procust era ba prea scurt, ba prea lung, cel al lui Paler e mult ("ostentativ") mai lung decât statura figurilor actuale. Nu cumva ideile şi idealurile determină, la Dvs., o atrofiere a simţului realului? Puteţi da un exemplu de personalitate a timpului nostru care să se potrivească înaltului Dvs. "barem" moral-intelectual?

O.P.: Constat din întrebările, scrise, pe care mi le-aţi dat (fac precizarea ca să se ştie de ce nu mă puteţi contrazice), că mă socotiţi un posibil ideolog sau unul care, cum ar zice un personaj al lui Camil Petrescu, "vede idei". Şi nu sunt. Rămân un "animal afectiv" dublat de un bovaric. Ca să am un "pat al lui Procust", ar trebui să fiu convins că deţin nişte "standarde". Or, eu stau să mă întreb dacă am avut, cel puţin, nişte idealuri limpezi. Poate, n-au fost decât nişte reverii, unele ridicole (am visat să ajung la Polul Nord, pe urmele lui Nansen), altele înduioşătoare (am scotocit, realmente, în adolescenţă, anticariatele, trei ani, în căutarea unei cărţi în care ar fi fost strânse "secretele" regelui Solomon). Interesul meu pentru Antichitate se explică, probabil, prin ceea ce zicea Byron: că orice timp devine bun când devine antic. Iar de mitologie m-am apropiat fiindcă există în mine ceva ce nu e tocmai creştin: un misticism fără metafizică. Explicaţia pasiunii pentru Evul Mediu e legată de o vanitate de tinereţe. La douăzeci de ani, m-am crezut pregătit pentru a mă război cu "calomniatorii" Evului Mediu, care consideră Evul Mediu o noapte de o mie de ani. Am, însă, cum corect aţi remarcat, relaţii nu tocmai bune cu realul. Asta nu se datorează "ideilor" şi "idealurilor", ci unui mod uşor somnambulic de a trece prin viaţă. Sau unei neputinţe. De altfel, de aceea, de câte ori am vrut să fiu "realist", nu m-am simţit în largul meu, cum m-am simţit, de pildă, în parabole.

D.C.E.: După Revoluţia bolşevică, s-a ajuns la performanţa de a se scoate din pământ şinele de tren, pentru că ele fuseseră făcute şi montate de către odiosul regim ţarist. A aluneca dintr-o extremă în cealaltă nu intră, se pare, doar în formula maximalismului rusesc: la noi, există chiar o voluptate în a demola totul şi a lua, din nou, lucrurile de la zero. Pentru că sunteţi un martor credibil al trecutului, cunoscându-i multe din lumini şi din umbre, ce credeţi că ar trebui smuls şi aruncat din el, şi ce păstrat, apărat şi continuat? (Dacă întrebarea vi se pare prea "largă", v-aş ruga să vă referiţi la domeniul culturii.)

O.P.: Nu sunteţi primul care vede în mine un "demolator", un ins încărcat cu energii negative. Las, probabil, această impresie falsă pentru că nici în viaţă nu m-am priceput să clarific "ce vreau, ce doresc", ce ţinte am. Am trăit defensiv, fiindu-mi limpede doar "ce nu vreau, ce nu doresc", ce resping. Asta m-a ajutat să pun o oarecare ordine în opţiunile mele, aproape întotdeauna întemeiate, însă, pe refuzuri. Cam la fel se întâmplă şi cu "negativismul" meu. Ar fi şi caraghios, de altfel, ca un sentimental (fiindcă, îmi place, nu-mi place, sunt un sentimental) să se ocupe de "demolări". Adăugaţi la asta înclinaţia mea spre patetism şi vă veţi lămuri, probabil, că radicalismul meu e, mai degrabă, un refugiu. Ziceţi că sunt un "martor credibil al trecutului"? O iau ca pe o amabilitate, căci nu mă socotesc un "martor bun". Îmi place să cred că nu sunt un martor mincinos, dar până şi această pretenţie trebuie s-o relativizez, dacă iau în serios convingerea că nu există "adevăr", ci doar "adevăruri". Şi dacă admit că memoria unui "rac", ca mine, e viciată de des-frânarea ei. Ce-ar trebui, după mine, "păstrat, apărat şi continuat"? Ştiu ce, fără să fiu un tradiţionalist. Nu ştiu cum. Încă suntem în situaţia în care vulgaritatea, prostul-gust, mitocănia, incultura "se văd" azi. Se mai văd. Mă tem, însă, de ziua în care ele nu se vor mai observa. Vor deveni "normale". Ei bine, nu ştiu cum ar putea fi împiedicată această "normalizare". Din ce văd, la televizor mai ales, vulgaritatea, prostul-gust, mitocănia şi incultura au din ce în ce mai multă dezinvoltură. Pe când bunacuviinţă începe să fie un mijloc de a nu fi în pas cu vremurile.

D.C.E.: Veniţi din lumea satului şi a valorilor ţărăneşti şi, fără a o idealiza sămănătorist, priviţi în continuare această lume cu un interes profund, "îndrăgostit". Comunismul a afectat puternic această lume, lovind-o în însăşi temelia ei (cea a proprietăţii), şi "sistematizând-o" apoi criminal. Pe de altă parte, însă, istoria însăşi a produs o "de-ruralizare" a satului, făcând din ţărani nişte navetişti la oraş. Acum, din cauza mizeriei economice, mulţi orăşeni se întorc la sat, trăind acolo aproape ca în Evul Mediu (hrănindu-se cu ce produc în micile lor gospodării, arând pământul cu plugul etc.) Cum vedeţi Dvs. intrarea satului românesc într-un nou mileniu?

O.P.: Să precizez întâi ce înţeleg prin "valori ţărăneşti". Duc cu mine amintirea unui sat ştiind bine, azi, că am copilărit într-o lume situată, cumva, în afara istoriei. Mie, "eternitatea născută la sat" nu mi se pare un compliment. Pentru cineva care-l judecă dinlăuntrul istoriei, satul românesc vechi era, fireşte, conservator, înapoiat, mefient în faţa modernităţii, închircit în tradiţii. În schimb, nimeni care înţelege că timpul "rural" nu era linear, ci rotund, nu poate tăgădui că satul tradiţional avea nişte valori proprii. Târgoveţii care iau în derâdere civilizaţia noastră rurală nu fac decât să întoarcă idila sămănătoristă pe revers, judecând boicotul istoriei cu argumente istorice. Părerea mea e că satul tradiţional era, oricum, condamnat. Progresul tehnic, modernitatea i-ar fi sfărâmat, până la urmă, orizonturile, l-ar fi dat afară din "eternitate", transformându-l pe "ţăran" în "fermier". Comunismul a pus în locul unei agonii naturale un asasinat violent. Astfel, ţăranul nu s-a mai transformat în fermier, ci în argat al statului, mai întâi, şi apoi în navetist. Paradoxal, românii cei mai legaţi de pământ au devenit, sufleteşte, nişte nomazi. Istoria îi duce de colo-colo, cum sunt purtaţi de vânt scaieţii în Bărăgan. Dar printre politicienii actuali nu văd pe nimeni dispus şi capabil să priceapă că, înainte de a fi o problemă economică, satul e o problemă naţională.

În caz că mă înşel, am o justificare. Poate că, amintindu-mi copilăria, mi-o visez, de fapt.
D.C.E.: Intelectualul a fost adesea o victimă a istoriei, şi ultimul secol a contribuit din plin la întărirea acestei imagini. Se potriveşte însă întotdeauna intelectualului, scriitorului acest nimb strălucitor de sfânt martirizat? După Revoluţie, când nu l-a mai opresat nimeni, a fost scriitorul român un model de cinste şi incoruptibilitate, de simţ civic şi de patriotism? Între naţionaliştii "de grotă" şi europeniştii "de nicăieri" (ca să preiau o distincţie a Dvs.), nu v-aţi simţit dezamăgit, adesea, şi de unii colegi de breaslă? Fără să avem voluptatea (şi dreptul) de a-i judeca moral, pe cine mai dăm vina acum pentru comportarea lor?

O.P.: Există în revoluţia franceză un personaj obscur care mă interesează mai mult decât Robespierre. Se chema Sieyès. El a trecut prin anii în care ghilotina lucra continuu, fără să scoată un cuvânt. După Thermidor, când a fost întrebat ce a făcut în timpul Teroarei, a răspuns zâmbind doar atât: "Am trăit". În procesul lui Robespierre din Viaţa pe un peron, am socotit acest răspuns vinovat de complicitate prin pasivitate. Azi, gândesc mai nuanţat. E, oare, o vină să trăieşti într-un regim opresiv fără să vrei ori fără să poţi să devii un martir?

Apropo de martiri. Tocmai citesc o carte despre procesul lui Giordano Bruno. Şi ce constat? Că acest extraordinar intelectual a vrut să se apere, chiar să abjure, ca Galilei, nu să moară. Şi a ajuns pe rug din pricina sincerităţii. Pentru a respinge mai convingător acuzaţiile vulgare din "informările" delatorilor săi, a împărtăşit tribunalului îndoieli şi dileme despre care nu era întrebat, închipuindu-şi că asta va da mai multă greutate argumentelor sale. Ca model de cum se poate pierde pe sine un intelectual, procesul e absolut fascinant. Schimbând ce e de schimbat, el m-a făcut să văd cu alţi ochi ruptura psihologică dintre cei care "am trăit" în comunism şi cei care se miră cum a fost posibil să trăim în comunism. Las la o parte mărturiile din închisori. Las la o parte şi exemplele, puţine din păcate, ale celor care au mers explicit şi până la capăt în refuz. Mă refer la cei, mulţi, care i-am semănat lui Sieyès. E adevărat că nimeni dintre noi n-a încercat să explice mai bine, fără grija de a se disculpa, acel "am trăit", care s-a ferit de condiţia de "martir", dar n-a fost străin de condiţia de "victimă". Dar mă tem că tinerii care cunosc comunismul doar din auzite nu sunt dispuşi să înţeleagă, deoarece, dacă ar înţelege, ar trebui să renunţe la vanitatea de a se mira. Noi nu suntem sinceri în explicaţii, deoarece ne jenăm să le dăm. Ni se pare că ele ne-ar micşora, ne-ar pune într-o lumină prea puţin eroică, poate. Cei de vârsta dumneavoastră au nevoie, probabil, să se uite nedumeriţi la noi, fiindcă nedumerirea îi ajută, presupun, să creadă că ei s-ar fi purtat cu totul altfel în locul nostru. E un conflict bazat pe reflexe şi pe convingeri diferite. A noastră, că suntem judecaţi superficial. A dumneavoastră, că explicaţiile noastre n-ar putea fi decât penibile.

Să revin. Ar fi multe de zis, nu despre "sfinţi" (căci pentru sfinţi nu există alternative), ci despre cum au dus-o intelectualii în comunism. Teroarea a dat culturii un prestigiu paradoxal, putred în substanţă, întrucât se baza pe o anormalitate, dar de natură să inspire culturii, confruntată mereu cu poliţia, cu cenzura, cu ideologia, nişte iluzii pe care noi le-am luat în serios deoarece aveam nevoie de ele. Problema noastră n-a fost deşertăciunea. Problema noastră a fost frica. Scrisul avea un rost precis, de a fi subversiv, dacă reuşea să fie, de a scăpa de constrângeri, de interdicţii, cât mai puţin mutilat. Întrebarea, pentru noi, era nu la ce e bună literatura, ci dacă aveam curajul să nu ne prostituăm. Cititorii au supravalorizat şi ei cultura, s-au specializat într-o lectură radioscopică şi stăteau la coadă în faţa librăriilor, ceea ce azi pare incredibil. Nu spun că regimul comunist n-a hărţuit, n-a opresat cultura, n-a înăbuşit valori. Vreau să spun doar că, în comunism, şi amestecat cu laşitatea, curajul a avut o funcţie culturală. Am trăit cu idei false despre importanţa culturii dar, repet, le-am luat în serios. Până şi autori mediocri sau veleitari, care s-au îndreptat ulterior – adică în libertate – spre alte domenii, au văzut, înainte de ’89, în cultură un panaş.

După ’89, eu, unul, am fost, un timp, contrariat. Nu înţelegeam de ce nu ni se mai dădea atenţie, de ce tirajele cărţilor se prăbuşeau. Libertatea mi-a pregătit multe surprize. Nu eram pregătit să pricep că indiferenţa poate fi mai demoralizantă decât teroarea. Treptat, însă, am început să mă obişnuiesc. Oricum, poate nu ţine doar de o meteahnă autohtonă faptul că solidaritatea intelectuală dinainte de ’89 s-a făcut ţăndări.

Cât priveşte "simţul civic" şi celelalte, nu ţin să judec pe nimeni. Cu vreo şase-şapte ani în urmă, m-am războit cu "apolitismul". O închipuire proastă şi naivă m-a făcut să cred că a nu coborî într-o anume tranşee a politicii însemna, pentru intelectuali, o dezertare. Şi ce-am reuşit cei care am gândit aşa? Am sprijinit o impostură să ia locul altei imposturi, contribuind, indirect, la punerea bazelor lehamitei de azi. Nu mai ţin să-i judec, aş zice, nici pe "naţionaliştii de grotă" sau pe "europenii de nicăieri". Mă mărginesc să recunosc că unele explicaţii îmi scapă. De ce-or fi socotind unii că Europa e un hotel unde îţi laşi la recepţie nu numai actele de identitate, ci şi amintirile, după care faci o baie să te speli de orice "specific"? Orice om are un tată şi o mamă, nu? Şi de ce-or fi crezînd alţii că "naţionalul" trebuie conceput ca ghetou?
D.C.E.: Ultima întrebare din acest interviu, pentru care vă mulţumesc. Dacă existenţa Dvs. ar fi o uriaşă carte, ce motto i-aţi alege?

O.P.: Poate că aş relua o afirmaţie a lui Heraclit: "Destinul este propriul nostru caracter". Sau, dacă aş vrea să scuz nevoia mea de confesiune, m-aş opri la o frază pe care am găsit-o la un discipol al lui Emerson, H. Thoreau. "Există două feluri de autori: unii povestesc istoria timpului lor, alţii îşi povestesc biografia."

Notă: Interviul cu Octavian Paler a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 614/ 23 apr. 2002.