Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Nina Cassian, deşi
locuiţi acum în Statele Unite, la mii de kilometri distanţă de România,
rămâneţi, vrând-nevrând, una dintre figurile de prim-plan ale spaţiului
cultural românesc. Aparţineţi de istoria noastră literară, ceea ce însă
nu înseamnă o depunere de praf peste opera scrisă. Dimpotrivă, un volum
al Dvs. recent apărut, Memoria ca zestre, se bucură de o
receptare (critică şi publică) la care ar tânji mulţi autori rămaşi pe
malurile Dâmboviţei. Cum vă explicaţi această eludare a distanţelor
geografice, în ceea ce vă priveşte?
Nina Cassian: Mărturisesc că am fost eu însămi surprinsă de ecoul
pe care l-a avut cartea mea de memorii (şi nu în ultimul rând vă
mulţumesc dvs. pentru comentariile publicate în "Adevărul literar şi
artistic"). Mă aşteptam mai degrabă la o reacţie scandalizată privind
opţiunile mele politice şi relatările intime sau, în cel mai bun caz, la
o consemnare politicoasă...
Dacă s-a trecut cu vederea enorma distanţă geografică la care mă aflu,
aceasta se datorează – ceea ce sper că se observă şi în carte – faptului
că aparţin indiscutabil spaţiului românesc, prin naştere, limbă şi
spirit; şi mi s-ar părea imposibil să nu fiu cunoscută şi recunoscută ca
atare. Ceea ce nu înseamnă că n-am înregistrat şi "fenomene de
respingere". Dar acestea sunt riscurile inevitabile ale "ieşirii în
arenă"...
D.C.E.: Câtorva dintre autorii exilaţi, experienţa exilului
(una dintre cele mai dureroase) le-a dat o anume superioritate morală şi
estetică asupra celor rămaşi în ţară. Aceştia din urmă nu sunt
percepuţi ca nişte victime ale regimului comunist, ci ca nişte
colaboraţionişti cu "ocupantul intern", piloni sau ţurţuri de gheaţă ai unei "Siberii spirituale". Dvs.
ştiţi foarte bine, din propria experienţă şi din reperele
bio-bibliografice, că frigul dogmatic n-a caracterizat întreaga epocă
postbelică, ci numai "obsedantul deceniu", şi că literatura
noastră n-a fost un spaţiu vidat de opere şi valori autentice. De unde
atunci această opinie radicală care, răsturnând realitatea propriu-zisă,
consacră în mod paradoxal tocmai "triumful" absolut al unui regim
totalitar?
N.C.: În primii ani ai exilului şi mai târziu, nu m-a încercat
niciodată un sentiment de superioritate – dimpotrivă. Cunoşteam starea
poeziei din ţară – stare de graţie – şi deşi America are mari poeţi,
fenomenul curent din publicaţii mi s-a părut adesea dezamăgitor.
Cei care vorbeau de o "Siberie spirituală" se sileau, ignorând
realitatea, să demonstreze că nimic de valoare nu putea respira în
regimul totalitar de care avea parte România. Dar chiar de la microfonul
Europei Libere, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca elogiau operele pe
care le considerau importante şi revelatorii, publicate în ţară, sub
domnia anticulturală a lui Ceauşescu şi în atmosfera odioasă dominată de
"noua dreaptă", de securitate, de revista "Săptămâna" a lui Eugen Barbu
şi Corneliu Vadim Tudor.
Explicaţia? O combinaţie între o cenzură existentă dar laxă ("lasă-i să
zburde, n-avem nevoie de disidenţi") şi gradul de inspiraţie al
scriitorilor a dus la producerea, "în asalt" aş zice, a atâtor cărţi
excepţionale (poezie, proză, critică) urmând anilor de secetă care le-au
precedat.
D.C.E.: Mulţi critici consideră că poezia scrisă la noi în timpul – şi în pofida – comunismului
reprezintă un capitol dens, extrem de important în evoluţia literaturii
noastre. După faza realist-socialistă, în care genul liric se
transformase într-o colecţie stupidă de lozinci versificate, a explodat
literalmente, în anii liberalizării de la finele epocii Dej,
neomodernismul poetic românesc. Cum vă poziţionaţi Dvs. pe treptele
acestei evoluţii ce recupera modernismul interbelic? Ce a simţit, de
pildă, admiratoarea din tinereţe a lui Ion Barbu, când acesta a revenit,
pe uşa din faţă, în discuţia critică şi în registrul creator al unor
poeţi importanţi?
N.C.: Explozie într-adevăr, la toate registrele poeziei, de la
solemnitate la joc, de la vizionarism la giumbuşluc, de la lirism la
discurs ş.a.m.d.. În ce mă priveşte, după aproape fatalul ocol pe care
mi l-am dat mie însămi şi propriei mele vocaţii, am avut parte, după
revenirea mea la poezie, de aproape toate calificativele pomenite mai
sus, din partea unei critici mai degrabă condescendente, ca să nu spun
derutate sau agasate din pricina prea multor schimbări de voce din
volumele mele...
Se întâmplă, în istoria culturii, ca mari personalităţi să străbată
temporar un con de umbră. Decât că, în cazul lui Ion Barbu, aceasta nu
s-a datorat vreunei cecităţi sau diminuări a interesului
contemporaneităţii, ci cruzimii şi ignoranţei unor foruri politice
abuzive. Revenirea lui sub reflector e o reparaţie cuvenită de care, din
păcate, geniul lui nu s-a putut bucura în timpul vieţii. Iar admiraţia
(adoraţia) mea pentru el nu a scăzut nici cu o silabă, din prima
tinereţe până la maturitate şi până la senectute.
D.C.E.: Citindu-vă Cartea I din Memoria ca zestre, am
fost impresionat, dincolo de scriitura remarcabilă, de căldura
diaristului şi a memorialistului. Într-un context al confesiunilor
mustind de ranchiună şi resentiment, Dvs. puneţi o lumină frumoasă chiar
şi în descrierea unor fapte, scene, întâmplări care v-au marcat în mod
trist existenţa. Singurele personaje negative sunt nişte figuri
realmente sinistre de ideologi, Leonte Răutu, Traian Şelmaru, Nicolae
Moraru... Încercaţi şi reuşiţi să găsiţi un "ce" omenesc chiar şi
la inşi detestabili; cât despre soţi, iubiţi şi prieteni, aceştia au
parte de fragmente şi pagini sărbătoreşti. Un singur exemplu: Al.I.
Ştefănescu. Vocaţie a prieteniei? Pedagogie a iubirii?
N.C.: Puteţi verifica: întrebaţi-i pe prietenii mei, poeţi pe
care-i apreciam, dacă vreodată le-am supralicitat creaţia (spre
deosebire de Nichita Stănescu, scriind tablete deopotrivă elogioase
despre mine şi despre V. Bucuroiu, securistul Uniunii Scriitorilor...)
De la debutanţi până la Ştefan Aug. Doinaş (pe care-l consideram până
deunăzi printre puţinii "cei mai mari poeţi români în viaţă"), nu mi-am
precupeţit observaţiile critice; n-am făcut concesii la poezie, nici la
proză (mi-am atras dispreţul lui Nicolae Breban când i-am adus anumite
reproşuri în legătură cu o carte nefericit construită – Bunavestire).
Iar pentru că l-aţi pomenit pe Al.I. Ştefănescu, soţul şi iubitul meu,
voi spune doar atât: am fost deosebit de dură cu el la primele lui
încercări în proză, dar citiţi-i, de exemplu, cartea Băiat de Bucureşti şi, mai ales, cele Zece femei şi veţi constata că a fost un excelent scriitor.
...Dar cine mai are timp şi chef să (re)stabilească o reputaţie? Eu
însămi, când am publicat o carte de referinţă în Biblioteca pentru Toţi
(cu o selecţie severă, vă asigur), n-am avut parte de nici un articol
critic, fie el oricât de necruţător, ci doar de circa 15 rânduri
batjocoritoare în "România literară", fără nici o legătură cu calitatea
poeziilor. Şi atunci? La ce să mă aştept? Cine, după citirea memoriilor
mele, îmi va citi şi poeziile, fie şi numai ca pe o obligaţie
profesională...?
D.C.E.: Tot în Memoria ca zestre, exersaţi (cu o graţie ce dă fiori) un sadism al adevărului, o cruzime mentală, greu de suportat de către "pacienţi". De
unde vine acest experimentalism psihologic şi moral? E vorba despre
conformaţia Dvs. interioară sau de unele jocuri avangardiste, practicate
pe muchia dintre spaţiul public şi cel privat? Cât de departe aţi mers
pe acest drum al experienţelor? Cât de departe aţi fi mers? Poezia
scrisă a profitat de aceste ecorşeuri?
N.C.: Nu vă prea înţeleg întrebarea. Ce are a face necruţarea
(literară, morală etc.) cu avangardismul? Da, e drept că mă doream
intransigentă, ceea ce mă făcea să cad pradă uneori intoleranţei. Şi da,
am aspirat întotdeauna spre modernism (marea majoritate a
avangardiştilor a fost de stânga), începând cu volumul meu de debut, La scara 1/1,
chiar dacă, după noaptea realismului socialist, revenirea mea în
poezie, în 1957, era mai degrabă tradiţionalistă. Treptat, am redevenit
"modernă", chiar "ultraistă" prin poemele mele în limba spargă... (A se
cerceta volumele mele Loto-poeme şi Jocuri de vacanţă...)
D.C.E.: Adeziunea Dvs. de tinereţe la comunism este, pentru
mine, perfect explicabilă. Numai cine nu face un minim efort să-şi
amintească epoca războiului, în care semeni de-ai noştri erau gazaţi în
mod organizat, sau atârnaţi în cârlige de abator, pentru "vina" de a fi
evrei, îi poate condamna pe cei care, atunci, s-au îndreptat către
comunism ca spre o utopie alternativă. În schimb, mi se par foarte
încurcate iţele relaţiilor Dvs. ulterioare cu establishment-ul comunist al anilor ’50. Aveaţi o iubire fierbinte pentru Partid, însă acesta, ciudat!, n-o
prea împărtăşea. Şi nu sunteţi singura. Inclusiv un G. Călinescu, care a
făcut toate gesturile posibile de apropiere de noua politică şi
direcţie ideologică, a fost tratat cu răceală şi dispreţ de
"andrisantul" sentimentelor sale. Cum explicaţi această situaţie
curioasă? Partidul avea la dispoziţie atâtea valori, încât îşi putea
îngădui să se dispenseze de unele? Sau, pur şi simplu, forurile
conducătoare nu mai făceau distincţia între scriitorii autentici şi
simplii veleitari? Zelul unora şi al celorlalţi ajunsese să-i
omogenizeze, în ochii factorilor de răspundere?
N.C.: Cum am încercat să explic, poate nu prea clar, în cartea
mea de memorii, componenta "problemei evreieşti" era numai una şi nu cea
mai importantă dintre cele care m-au atras în mişcarea comunistă. Mult
mai mult mă fascina ideea dispariţiei războaielor, a statului, a banilor
(ochiul dracului), a claselor şi a oricăror antagonisme, între rase,
popoare, întru o armonie internaţională care nu exlcudea, ci dimpotrivă
sublinia culoarea specifică a fiecărei naţiuni... (Parafrazându-l pe
Martin Luther King jr. aş spune că: "Am avut un vis...")
"Nepotrivirea de caracter" dintre mine şi Partid are o explicaţie
simplă: Partidul se temea de "dreptcredincioşi", de cei care ar fi putut
pune întrebări sau chiar – supremă impietate! – critica anumite
decizii. Partidul avea nevoie de obedienţi, de inşi fără personalitate,
manipulabili sau lacomi de avantaje – dar şi despre asta am pomenit în
cartea mea.
În ce-l priveşte pe Călinescu, nu cred că a nutrit vreodată convingeri
comuniste (deşi nu exclud faptul că a suferit o oarecare uluială – dar dacă
începea cu adevărat o "lume nouă"!?). Concesiile le făcea însă pentru
ca să-şi vadă în continuare numele tipărit, în reviste şi în cărţi, ceea
ce nici nu e de condamnat. Iar dacă "forurile" nu-l prea agreau, oricum
îl lăsau să supravieţuiască. E adevărat că acestea nici nu erau în
stare să facă distincţia între, cum spuneţi dvs., "scriitorii autentici
şi simplii veleitari", dar, oricum, ei aveau alte griji decât ierarhia
de valori.
D.C.E.: Încă două întrebări legate de acest set de experienţe
vitale (la propriu şi la figurat) înfăţişate în opera memorialistică.
Iarăşi într-un mod destul de curios, în plin totalitarism şi realism
socialist, în acel climat de cenzură, suspiciune partinică şi şedinţe
demascatoare, Dvs. vă simţeaţi (cel puţin, acesta e sentimentul pe care
i-l daţi cititorului) liberă. O libertate ce nu se putea
manifesta prea mult în exterior, refugiată fiind înlăuntru, în chiar
ţesuturile organismului şi viziunilor Dvs. Libertatea e aşadar posibilă
şi într-o închisoare? Putem fi, la o adică, liberi în Republica Populară
Română şi ne-liberi în patria libertăţii, Statele Unite ale Americii?
N.C.: Fireşte, sentimentul libertăţii e subiectiv şi depinde în
mare măsură de structura intimă a individului. Nu m-aş fi simţit liberă
dacă n-aş fi resimţit ca pe o necesitate această stare, căutând-o
şi găsind-o oriunde puteam: în joc, în mijlocul naturii, în iubire, în
propriul meu ideal, într-o carte de căpătâi etc. etc., toate adânc
implantate în fiinţa mea.
Cei care se simt ne-liberi, n-o datorează neapărat vreunei geografii
exterioare ci propriei lor geografii lăuntrice, incapacităţii de a
transgresa o circumstanţă, fie ea cât de teribilă. (N. Steinhardt se
simţea liber în închisoare...)
D.C.E.: Spre deosebire de mulţi contemporani de-ai noştri,
care se fac că uită episoade mai compromiţătoare din propria biografie,
Dvs. vă asumaţi integral parcursul existenţial şi creator. Sunteţi ceea
ce aţi făcut, ceea ce aţi scris, bine sau rău. Ultima întrebare din
acest interviu, pentru care vă mulţumesc. Dacă ar fi posibil să luaţi
firul de la început, de la copilăria dinaintea "haosului tinereţii", aţi vrea să tăiaţi sau să adăugaţi ceva?
N.C.: Probabil că aş amenda anumite nedreptăţi aplicate unor
semeni de-ai mei... Probabil că m-aş fi purtat mai demn în momente de
criză... dar, pe de altă parte, dacă autorităţile corupte nu s-ar fi
purtat atât de mizerabil cu mine, interzicându-mi practic întoarcerea în
România, nu l-aş fi întâlnit pe soţul meu de astăzi, americanul Maurice
Edwards, cu care împart literatura şi artele plastice, muzica (la patru
mâini sau la două, din cauza artrozei mele, parcurgem la pian partituri
de la Mozart la Satie...), şi care învaţă româneşte.
Orice modificare de declic în destin poate avea consecinţe
incalculabile, deci să spunem: am trăit, trăiesc încă, sper să apuc să
termin volumele 2 şi 3 de memorii, sper să mai scriu poezii, să mai
iubesc şi să mai fiu iubită, cum mi se întâmplă la o vârstă improbabilă,
sper – oricare ar fi verdictul – să mai fiu citită...
Şi mai sper ca, oricare ar fi calificativele ce mi s-ar aplica, ele să fie făcute cu bună credinţă şi în cunoştinţă de cauză.
Dar poate că, în acest caz, speranţa mea e supradimensionată. Sau chiar nesăbuită.
(preluat din Adevărul literar şi artistic, nr. 711, aprilie 2004)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu