Nicolae Coande: Viitorul literaturii e ca-n Matrix reloaded: el moare spre a reînvia în negru...

Cornel Mihai Ungureanu: Nicolae Coande, ai câştigat în această vară premiul US la secţiunea poezie, pentru volumul tău, Fundătura Homer. Cum ai făcut, domnule?

Nicolae Coande: Am scris “eficient”, Cornele. În timp ce lumea bună produce carte după carte, eu am scris vreo 50 de poeme într-un lustru şi le-am plasat, ca-n pivniţele Vaticanului, sub egida fundăturii homer. Cu un aşa paravan nu se putea să nu iau premiul. Ai văzut, juriul a fost impresionat (am auzit că nu în totalitate, totuşi...)

C.M.U.: Îmi amintesc părerile unui critic care văzuse festivitatea de decernare a premiilor, la televizor şi era dezamăgit de alegerea juriului. Câteva din cuvintele lui au fost: Păi, se compară Nicolae Coande cu Ion Mircea? Cum este să-l învingi pe Ion Mircea (în măsura în care putem vorbi de o victorie sau de o înfrângere atunci când este în joc acordarea unui premiu literar)?

N.C.: Dacă era Cistelecan, să vezi ce-i fac! Pe de altă parte, mă bazez pe memoria ta bună şi te creditez în chestiunea redării corecte a uimirii aceluia. Nu mă compar cu Ion Mircea, căruia i-am citit toate cărţile şi le am în bibliotecă, cu excepţia “Tobelor fragede”, şi pe care-l consider un important poet european. Nu e treaba mea că juriul condus de Cezar Ivănescu nu i-a acordat un premiu pe care chiar îl merita, după cum nu e treaba poetului să ia premii, după cum nu e treaba lui să publice. Asta a spus-o Emily Dickinson, mi se pare. Spre deosebire de majoritatea celor care aflaseră încă de la ora prânzului cine sunt premianţii, eu flanam încă pe Magheru în căutarea Teatrului Nottara în care am intrat atunci pentru prima oară. Cei care aflaseră la timp că nu vor fi premiaţi n-au mai venit să-i salute pe “învingători”. Ca de obicei, ăştia urma să ia totul. Mi-amintesc că în cuvântul de mulţumire, şi bun simţ, pe care l-am spus pe scândura venerabilei instituţii am pomenit de faptul că mai sunt câţiva poeţi în ţara asta care meritau premiul şi nu fuseseră nici măcar nominalizaţi. S-ar zice că mustram juriul... Aşa că n-am învins pe nimeni, poate doar pe mine, ca să răspund şi eu asemenea atleţilor care câştigă un Grand Prix şi lingourile de aur aferente. Apropos, premiul a fost de vreo 350 de euro. Trai neneacă, pe banii babachii...

C.M.U.: Cât de importantă ţi se pare a fi, pentru un autor român, cultivarea relaţiilor - în special a celor informale - în construirea unei cariere literare?

N.C.: Dar pentru un autor străin? Ce sunt alea relaţii informale, bătrâne? Scriitorii, ca şi oamenii de rând, (sesizează şi tu ironia) vin în contact unii cu alţii după legi de atracţie care ne scapă în momentul când privim în direct parcela noastră de viaţă. Trebuie panorama, adică Istoria Vieţii Private a Scriitorilor din România. Vrei s-o scrii tu? Unii se cunosc sub semnul scrisului care oferă ceea ce se cheamă solidaritate şi chiar clipe de magie, alţii nădăjduiesc de-a dreptul să învingă, cum spui tu, sub acest semn şi se adună în ghilde conspirative care acordă sau vizează premii mai importante decât Nobelul. Premiul de la Deva, de exemplu. Individualităţile, care pricep cel mai corect ce este comuniune, se adună mai greu pentru vreun ONG care să le faciliteze construirea unei cariere literare. Ce-i aia carieră? Când eram wunderkind zburam cu sania pe pârtia de la Carieră, un povârniş din satul meu, având ca locaţie o spinare de deal cu punct de pornire calea ferată ce traversa Dealul Viilor. Era un fel de Val D’Isere a noastră, ce mai! Aia da, Carieră...

C.M.U.: În ce măsură crezi că se datorează premiul pe care l-ai primit cultivării relaţiilor, conjuncturii sau valorii cărţii tale?

N.C.: Să-ţi spun o povestioară, că tot îţi plac ţie story-urile cu oameni simpli. În ziua în care plecasem la Bucureşti pentru a participa la gala premiilor USR, doi concitadini de-ai mei, şi de-ai tăi, intrau în redacţia revistei “Ramuri” şi găvăreau, printre altele, despre şansele mele de primi premiul de poezie. Unul zicea: “Nominalizarea lui Coande e un accident. Omu’ le-a luat interviuri în LAMA la membrii juriului, altfel nu se explică”. Dar un Mai Ştiutor care îl însoţea zise: “Dragă, nu aşa se pune problema. Cine ia un premiu la juriul ăsta se dezonorează!” Vezi tu cât de nihilişti putem fi noi la Craiova, nu ca acel critic bucureştean care suspina la... Mirceşti.
Premiul pe care l-am primit se datorează valorii cărţii mele, exprimată fericit într-o anumită conjunctură din mai mult decât favorabila Cale Lactee. Aici, între altele, e posibilă viaţa.

C.M.U.: Ce a însemnat acest premiu pentru tine?

N.C.: O gură de oxigen... financiară. M-am dus la mare pentru prima oară în viaţa mea (vorba unui cunoscut, “Bă’ până şi Eminescu a fost acolo!”) şi m-am scăldat în Gârla care era “mare nostrum” pentru copiii moldovenilor, fericiţii mei megieşi de plajă.

C.M.U.: Când scrii poezie?

N.C.: Când e cazul. De doi ani de zile scriu editoriale la ziar şi fac LAMA. De curând am scris câteva poeme incitat de trăirile unui poet american şi, evident, se cheamă că nu le-am scris eu.

C.M.U.: Ce faci într-o zi obişnuită?

N.C.: Scriu, repet, editorialul, mă întâlnesc cu colaboratorii mei de la LAMA, cu amici scriitori, le smulg colaborări şi bem o cafea sau multe beri în aşteptarea Parusiei.

C.M.U.: Ce faci într-o zi neobişnuită?

N.C.: Scrutez cerul, după atâta stat cu capul în jos, şi răspund la interviuri pe care se găsesc unii ca tine să mi le “smulgă”.

C.M.U.: Cât din viaţa ta se reflectă în poezia pe care o scrii?

N.C.: Vrei descrierea compoziţiei din care suntem, practic, alcătuiţi. Tu, ca alchimist unic, ştii cât soare a băut sângele tău pe care-l laşi în pagină? Câtă cădere e-n mâna care murmură înşiră-te, mărgărite pe pagină?

C.M.U.: În pagina culturală pe care o realizezi săptămânal în "Cuvântul libertăţii", în emisiunea pe care o ai la Oltenia TV, dai dovadă de o anume insurgenţă, virulenţă, pe alocuri, îndreptată, în special către oamenii mai vârstnici care deţin funcţii culturale şi cărora le ceri mereu să fie deschişi către tineri. Nu pot spune că faci asta dintr-un interes personal, pentru că tu te afli deja în plină forţă creatoare! :) Încerci să-i scuturi, să-i dezmorţeşti pe cei mai vârstnici, încerci să faci loc tinereţii. De unde vine acest impuls?

N.C.: Nu este un impuls, deşi fronda face parte din “fibra” mea. Îi sfidez pe cei care deţin funcţii de conducere convins că ei ştiu că le fac un serviciu: denunţ impostura pe care n-au curajul şi interesul s-o recunoască în dreptul lor. Totuşi, nu sunt un “rău”, în genul lui C.T. Popescu. Sunt chiar blând, asemenea acelor Vonerghei care, sub oblăduirea lui Hristos, voiau să răstoarne pământul. Când colo, nu e vorba decât de metanoia. Să ştii că îi critic şi pe tineri atunci când fac pe molâii sau chiar sunt astfel. Am fost tânăr şi ştiu ce spun. Sunt, totuşi, mai blând decât Montale: “tinereţea, anotimpul ce-i mai penibil în viaţă”. Totuşi, nu sunt un resuscitator al bătrâneţii cadaverice. Prefer euthanasia, în locul muncii de convingere.

C.M.U.: Crezi mai mult în contestare sau într-o armonizare paşnică a diferenţelor, de toate felurile, dintre generaţii? Care ar fi factorul comun?

N.C.: Cred că este o vreme a contestărilor şi una a armonizărilor. Ar fi simplu dacă am începe cu Paradisul. De fapt, nu este posibil: trebuie să cădem, cu tot cu pile, pentru a ne ridica şi a ne face vizibili împreună, ca individualităţi neperisabile. Laolaltă este posibil doar după separare.

C.M.U.: Priveşti cu mai multă simpatie o anume grupare, o anume generaţie literară?

N.C.: Da, dar sunt din ţări şi continente diferite. Îmi place generaţia Criterion din România, Grupul ’47 din Germania, generaţia lui Burroughs din State şi cea a lui Borges, Marquez, Llosa şi Victorina Occampo din America Latină. Dintre cei contemporani mizez (şi) pe câţiva craioveni, dar nu ţi-i spun.

C.M.U.: Care crezi că e locul tău în momentul de faţă, în literatura română şi care sunt ambiţiile tale?

N.C.: Evident, în Istoria incredibilă a lui Alex. Ştefănescu! Mama îmi reproşa mereu în copilăria de până anul trecut că n-am ambiţie (vezi, folosea singularul!), aşa că, trecând de patruzeci de ani, m-am ambiţionat: vreau în Istoria lui Manolescu!

C.M.U.: Cum ajunge un autor român la notorietate? Câtă greutate are valoarea în impunerea unui nume?

N.C.: Fiecare ajunge după un tipar până la un punct comun, dar pe căi de acces profund diferite. Unii ocolesc Alaska pentru a intra în Curtea Miracolelor, alţii intră prin spărtura gardului, întrucât sunt vecini de tarla. Există terorişti înnăscuţi care vizează de mici Manualul. Să vezi ce le-a zis ăstora Elitys: cică, “teroristul este mitocanul miracolelor”. Mă întrebi de greutatea valorii. De când cu recordurile astea care se “bat” săptămânal, mi-e greu să-ţi răspund. Se spune că savanţii suedezi au măsurat cândva greutatea sufletului la ieşirea acestuia din om: 13 grame. Tu-i crezi?

C.M.U.: Se mai poate vorbi de un sincronism între literatura noastră şi ceea ce se întâmplă în cultura altor ţări?

N.C.: Sigur că (nu) se poate vorbi, dar dacă te aştepţi ca sincronizarea asta să fie un fel de aquis comunitar unde să închidem tot felul de capitole mă tem că nu-ţi pot răspunde pe plac. Funcţionarii, da, ei ştiu. Eu cred, mai degrabă, într-o sincronizare interioară şi internă: cu mine însumi şi cu cele mai curate voci ale contemporanilor mei. Vocea Tribului nu e de neglijat, să nu-i crezi pe cosmopoliţi...

C.M.U.: Care e ultima carte pe care ai citit-o?

N.C.: Sunt două, frate! Aparatul lui Uriel, scrisă de doi francmasoni britanici care au auzit şi de Iisus Hristos – şi Sărbătoarea Ţapului, romanul lui Llosa. Vezi că i s-a publicat de curând la Humanitas Scrisori către un tânăr romancier...

C.M.U.: Ce muzică asculţi?

N.C.: Leonard Cohen şi Taraful din Clejani. Toţi cântă despre viaţa noastră în diaspora pe pământ.

C.M.U.: Ce compromisuri poţi să faci - şi ce compromisuri nu poţi să faci?

N.C.: Pot să public în LAMA o recenzie tâmpită a Ioanei Dinulescu despre o carte lăbărită a unui şef al ei, numai ca să-i angajeze copila la Radio Craiova, dar nu pot să laud o carte a lui Sergiu Ioanicescu, deşi aceasta s-a înfiripat de-a lungul a doi ani în aceeaşi pagină.

C.M.U.: Care e părerea ta despre aceste schimbări de suport: apariţia cărţilor electronice sau a celor pe suport magnetic (casete audio, CD-uri)?

N.C.: Iată părerea mea: am auzit că scoarţa pământului are o memorie magnetică fabuloasă şi a înregistrat tot ce s-a întâmplat pe aici de la (a)facerea lumii. Pământul e un CD mai mare şi, de la o vreme, un Internet oarecare. Scrie şi tu în memoria ta şi vei vedea Vedele, teleormănean vechi ce eşti!

C.M.U.: Te-am auzit vorbind despre rolul pe care ar trebui să-l aibă un agent literar în cultura scrisă. Acesta lipseşte cu desăvârşire la noi, deocamdată. Crezi că poate fi o profesie de viitor?

N.C.: Te înşeli, există un agent literar la noi. El se numeşte Mircea Dinescu şi este propriul său agent literar. Este şi Adrian Păunescu, dar acesta foloseşte şi bugetul ţării în tentativa sa de a o duce mai bine. Ceea ce vrem şi noi. Dacă agentul nu există, înseamnă că nu s-a produs “rolul”. Gândeşte-te!

C.M.U.: Cum vezi viitorul literaturii?

N.C.: Ca-n Matrix Reloaded: el moare spre a reînvia în negru. Sau ca în Dan, căpitan de plai: “Ghiaur zise tătarul cu inima haină / Ce simte firul ierbii când coasa e vecină? / Ea pleacă fruntea-n pace răspunse căpitanul / Căci are să renască mai fragedă la anul!”

C.M.U.: Crezi că o firească schimbare –biologică - de generaţie va aduce în literatura română un progres calitativ sau moral?

N.C.: Este o speranţă malthusiană, deci depăşită, dar care mai trăieşte, întrucât a revenit. Aşa gândeam şi eu când aveam 12 ani: când vor muri toţi cei bătrâni, “vechii ăştia”, lumea va fi mai suplă fără boşorogi. A murit până şi Ceauşescu, The Impaler. Ţi se pare că s-a schimbat ceva? E o prostie să mizezi pe schimbare prin predarea ştafetei, după cum e o prostie să scuturi copacul în care l-ai suit pe ăl bătrân, doar-doar o cădea ca nuca de cocos la pământ. Schimbarea vine, repet, din interior, şi se poate face împreună cu înaintaşii. Şi tu eşti un înaintaş, dar nu ai ajuns la conştiinţa de sine.

C.M.U.: Ce te face fericit?

N.C.: Faptul că n-am murit, ca tot omul, niciodată.

C.M.U.: Ce planuri ai pentru mâine? (câtuşi de puţin la figurat)

N.C.: Păi, să plec în Germania unde am fost invitat de Fundaţia Boll. De ce? Cică să scriu şi să meditez, în vreme ce ei îmi vor plăti “staţionarea” acolo. Aici, în ţărişoară, obişnuiesc să muncesc...