Mircea Anghelescu: Totul sau aproape totul începe în secolul al XIX-lea, şi pînă nu vom înţelege acest lucru, nu vom putea să ne analizăm bine.

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Mircea Anghelescu, încercînd să vă fixez ca interlocutor şi totodată ca obiect al unor întrebări punctuale, îmi dau seama că nu e foarte uşor. Fişa Dvs. bio-bibliografică schiţată în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români spune că aţi fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din 1971 pînă în 1994, iar din 1992 încoace, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti; după 1989, vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române şi vicepreşedinte al Asociaţiei de Literatură Comparată din România. Cercetător şi profesor, istoric literar şi comparatist, doctor în Filologie şi editor de carte... Sigur, toate acestea se pot lega într-un singur mănunchi, nu sînt nişte domenii de activitate complet disparate. Totuşi, nu sînt prea multe pentru capacitatea de construcţie şi de rezistenţă a unui singur om? Cum aţi reuşit să le faceţi faţă concomitent sau succesiv? La care dintre aceste faţete aţi ţinut cel mai mult?

Mircea Anghelescu: Dacă întrebarea sugerează că există oarecare inconstanţă în preocupările mele filologico-literare, atunci accept observaţia, desigur: au fost într-adevăr multe direcţii în care m-am implicat şi, de la un punct, nu fără a avea conştiinţa risipirii. Mi-am ales această profesiune pentru că îmi place, îmi place cu adevărat literatura şi tot ce are legătură cu ea; îmi place să citesc, să mă "ocup" de literatură, să o gestionez, să o promovez, să o întorc pe faţă şi pe dos, cum face un croitor cu o haină interesantă, să vadă cum e făcută. Asta înseamnă că îmi aleg preocupările ghidat de interesul pe care un subiect sau o temă mi-l poate trezi, şi asta nu vine fără o oarecare risipire. Nădăjduiesc însă că am ambiţia şi poate şi structura unui profesionist; dacă talentul ţi-l dă Dumnezeu şi greu poţi adăuga ceva la el (dacă se poate adăuga), profesionalismul şi seriozitatea ţi le faci singur. Uneori nu se vede asta de la început, dar dacă stai destul timp la masa de lucru, capeţi destulă experienţă ca să poţi cunoaşte şi chiar intui, unde nu-ţi ajung cunoştinţele, ce e lucru serios şi ce e umplutură. Nu mai vorbesc de impostură... Acesta e un lucru important, pe care fiecare profesionist ar trebui să-l valorifice "în serviciul public", cum se zicea foarte frumos pe vremuri, cînd este solicitat. Am fost nouă ani vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române şi am făcut, ca să zic aşa, diplomaţie culturală, am fost director de editură şi diverse altele. Am amintiri foarte plăcute de atunci, altele mai puţin plăcute, cred că s-au făcut unele lucruri importante (mă refer în primul rînd la congresele specialiştilor din străinătate în studii româneşti, de pildă) dar ceea ce stăruie este senzaţia că s-ar putea face multe lucruri, unele fără mare cheltuială, dacă cineva, acolo sus, ar vrea cu adevărat, dacă lucrurile ar avea continuitate, dacă ar decide cu adevărat cine se pricepe; dar la fotbal şi la cultură, toată lumea crede că se pricepe...

Cercetarea literară mi-a plăcut însă întotdeauna şi înainte de 1990 aveam timp destul pe care să i-l consacru. Cum lucram într-un institut de cercetare, cercetam: ca mulţi alţii, am făcut comunicări despre tot felul de subiecte ca să particip la congrese în străinătate, cele mai multe fără urmări: aflai cu o zi înainte de plecare că nu ţi s-a aprobat paşaportul. Dar comunicările în sine nu erau fără urmări: am făcut atunci o comunicare despre un manuscris al lui Fontenelle considerat pierdut, care se află în ţară la noi, pentru un congres la Rouen unde am sperat pînă în ultima clipă că voi merge şi care a fost citată de specialişti, o alta despre reflexele româneşti ale poeziei lui Rhigas Velestinlis pentru un congres la Salonic, unde n-am ajuns, dar comunicarea a fost citată în ediţiile operei respective ş.a.m.d.

Profesor am devenit tîrziu, cînd mi-a devenit evident că cercetare - cum o înţelegeam eu cel puţin - nu se va mai putea face în institutele de tip vechi şi că centrul de greutate al disciplinei se află în altă parte, în universitate. Pe de altă parte, învăţămîntul universitar se află şi el într-o transformare profundă, cum n-a mai suferit poate de la începutul perioadei interbelice; de acest lucru ţine şi regîndirea disciplinei noastre comune, care nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce era acum o jumătate de secol şi nici măcar ce era acum două decenii. Nici nu ştiu ce nume i se poate da acestei preocupări, acestei ştiinţe în curs de constituire, pe care noi o judecăm încă cu instrumente perimate. Cred însă că studiul literaturii nu mai poate fi doar o punere în evidenţă a valorilor ei "estetice" sau "expresive", nici o reconstituire a condiţiilor care au generat-o; nici critica impresionistă, nici istoria literară clasică, fără a fi inutilizabile azi, nu pot răspunde globalizărilor pe care le suferă toate procesele culturale din lumea de azi. Studiul literaturii în această perspectivă, în şcoala generală deci, dar şi în primele nivele ale învăţămîntului universitar, ale cercetării, ar putea fi o punere în evidenţă a structurilor antropologice (umane, sociale, istorice, artistice) ale lumii, aşa cum apar ele în textul literar. În fiecare text există un desen interior, o idee, o experienţă; el este cel care interesează masa consumatorilor, aceştia caută experienţa umană concentrată într-o operă, şi a le răspunde (unde, cum şi de ce) este, cred eu, sarcina acestui studiu. Dincolo de el, toate celelalte specializări, vechi şi noi, sunt licite şi binevenite, dar pentru a conecta cercetarea literaturii la aceea contemporană a istoriei, a sociologiei, la ştiinţele politice şi la realitatea culturală de azi cred că această revizuire este indispensabilă. Ea va fi făcută de oameni din generaţia d-tale, dar noi încercăm să deschidem drumul, pe cît ne stă în puteri.

Această viziune şi acest fel de studii presupun, cred, o activitate organizată de realizare a instrumentelor încă lipsă, activitate care se bazează pe cele mai tradiţionale sisteme; e vorba de enciclopedii, dicţionare, bibliografii, istorii literare şi mai ales de ediţii. E o meserie de furnică dar plină de răspundere şi uneori chiar de satisfacţii. Singurul lucru care mă dezolează este să văd şi în acest domeniu oameni care cred că lucrurile se pot improviza. Cred că cine nu poate face o carte despre un scriitor nici nu-l poate edita. Îmi place să "fac" ediţii şi am făcut cîteva, cu un oarecare sentiment al risipei, ca să nu mai vorbesc de cel al lipsei oricărei recompense (mă refer la cele morale, evident). Îmi place să glumesc zicînd că m-am refugiat, ca maître Bouvard, în copiatul textelor, sau cel mult, ca M. Bergeret, în al său Virgilius Nauticus, dar de fapt consider că o ediţie bine făcută e mai importantă decît maldărul de comentarii insipide, nesfîrşite, despre literatură care servesc doar satisfacerii unui orgoliu provincial sau chiar unei promovări administrative. N-aş îndrăzni să fac astfel de aprecieri într-o lume unde oricine crede că poate scrie despre orice (ce critic nu s-ar simţi ultragiat dacă i-ai spune că nu poate scrie chiar despre orice scriitor, epocă sau problemă?), dar mă sprijin şi eu pe autorităţi. Steiner, într-o carte memorialistică minunată (toate cărţile lui sînt minunate de altfel) îşi mărturiseşte credinţa că "în matricea ei ebraico-elenică, cultura occidentală a fost, pînă foarte recent, o cultură a comentariului, a comentariului la comentariu" şi în locul unor asemenea despicări ale firului în patru preferă o bună ediţie cu tot aparatul necesar. Bănuiesc că la noi ar fi privit cu milă.

D.C.E.: Există în biografia Dvs. intelectuală anumite modele formative, cărora aţi avea să le păstraţi, azi, recunoştinţa fostului elev sau student? Intră în această categorie vreunul dintre profesorii pe care i-aţi avut la Facultate? Aţi absolvit Filologia bucureşteană în plin "obsedant deceniu", în 1962. Ce amintiri aveţi despre figurile aflate atunci la catedra universitară? S-a putut face carte serioasă, chiar şi în acele condiţii de ideologizare a învăţământului, pe linia partinică bine cunoscută?

M.A.: Există, evident, astfel de modele, dar ele s-au aflat rareori la o distanţă accesibilă. Mi-ar fi plăcut să-l fi cunoscut şi să-i fi fost student lui D. Popovici, cred, sau lui Alexandru Ciorănescu, dar primul a murit în 1952 iar pe cel de-al doilea l-am cunoscut abia după 1990, însă nici atunci întîlnirile cu el n-au rămas fără consecinţe. Dintre profesorii de la Facultate îi păstrez o amintire luminoasă lui Tudor Vianu, despre care abia pot zice că mi-a fost profesor în 1957, în anul I (a predat doar lecţia introductivă şi încă un curs), dar pe care l-am cunoscut pentru că am fost coleg şi prieten cu unul dintre copiii săi. Mi-a făcut marea favoare de a se interesa de preocupările mele cînd eram încă elev (eram singurul dintre aceşti prieteni care voiam să urmez filologia), mi-a dat cărţi şi a discutat cîteva cu mine după aceea, în biroul său de jos, tapetat cu cărţi şi cu dosare de fişe păstrate încă din tinereţe. Puţini dintre cei care erau atunci profesori mi-au lăsat o amintire atît de pregnantă. George Gană era atunci foarte tînăr asistent şi a condus seminarul nostru de literatură contemporană (era în 1960-61 cred) într-un fel care nu doar ne-a impresionat, dar cred că nici azi n-ar fi avut nimic de schimbat în el. Facultatea mea a fost biblioteca şi păstrez o nesfîrşită recunoştinţă profesorului Rosetti care mi-a dat o recomandare cu care am putut, fiind încă student în anul I, să devin cititor al Bibliotecii Academiei în calitate de colaborator la nu mai ştiu ce lucrare se făcea pe atunci la Institutul său. Şi azi, dacă mă ia repede custodele de la sală, scriu în dreptul rubricii respective de pe fişa de cerere: "colaborator ştiinţific". Mă apropii de o jumătate de secol de cînd citesc în această bibliotecă şi, deşi nu mai este ce era (e drept că nici eu), nu-mi închipui alt loc unde m-aş putea simţi ca acolo. Acolo da, acolo se putea "face carte", puteam citi practic orice, chiar la celebra "sală 3" cu cărţi interzise; am umblat prin multe biblioteci din lume, am lucrat în biblioteci excelent utilate la Washington, la Paris, la Berlin sau Madrid, dar bibliotecarul român (cel puţin acela de la Academie) este o fiinţă cu totul specială şi sprijinul lui mi-a fost întotdeauna deosebit de preţios.

D.C.E.: Pornind de la întrebările anterioare şi lărgind sfera: credeţi că la noi, în regimul comunist, a existat ceea ce unele voci au numit o "Siberie spirituală", un "deşert cultural"? Frigul/ seceta ideologicului a determinat oare o completă vacuitate (de autori importanţi, de opere majore, de studii şi cercetări fundamentale) sau a fost contracarat(ă) printr-o semnificativă reacţie inversă, de compensare? În ce vă priveşte, faceţi şi accentuaţi o diferenţă între primii ani de comunism, ai epocii Dej, şi cei consecutivi ascensiunii tânărului Ceauşescu (1965-1971)? În ce fel se resimte traseul profesional parcurs de episodul timidei liberalizări de la mijocul deceniului şapte? Şi care credeţi că ar fi fost cursul existenţei Dvs., dacă Revoluţia din 1989 s-ar fi lăsat şi mai multă vreme aşteptată?

M.A.: Nu-mi plac generalizările şi nici nu cred că a lua în sens propriu o metaforă ocazională ne duce prea departe. Nu cred că există epoci cu totul sterile şi în orice caz, cei care le traversează nu le văd aşa. Şi în România s-a produs cultură, şi autorii importanţi din exil au plecat tot de aici, s-au format tot aici. Sigur că meritul principal este al lor, că nimeni nu e rezultatul direct al acţiunii mediului, dar ei s-au putut forma în aşa fel încît au putut face oriunde în lume (cu greutăţile uriaşe pe care numai ei le ştiu) o carieră onorabilă, uneori chiar strălucită. Pe de altă parte, epoca a produs şi lucruri extraordinare. Nu mă gîndesc la literatura propriu-zisă, unde ele sînt mai vizibile, ci chiar în spaţiul restrîns al "ştiinţei literaturii", unde s-a tradus enorm, unde au putut să apară "Cahiers roumains d'études litteraires" şi "Synthesis", unde s-au scris şi publicat cărţile lui Adrian Marino, eseurile lui Alexandru Paleologu şi Sergiu Al-George, monografii importante ale lui Liviu Rusu, Ov. Papadima, Eug. Todoran, Al. Duţu ş.a., pentru a vorbi numai de generaţia de dinaintea mea. Epoca a cuprins de toate: depinde ce vrem să vedem în ea. Au existat domenii şi subiecte tabu, cenzura tăia în carne vie, posibilităţile de informare şi relaţiile în general erau supravegheate, reduse, anulate practic, dar pe de altă parte exista un interes enorm pentru cultură, toţi oamenii de meserie erau prezenţi în meserie, se citea tot, un articol mai interesant în "Argeş" sau în "Familia" era citit peste tot şi dacă-l scăpai, aflai de la colegi, din rumoarea publică. Cărţile bune erau nu numai citite, ci şi recenzate, ele îţi făceau cu adevărat o reputaţie. Erau două sisteme de valori în funcţiune şi rareori ele se întîlneau în public, dar în afara cadrului oficial, oamenii sistemului ardeau de dorinţa de a fi măcar băgaţi în seamă de ceilalţi.

Pe de altă parte, dacă nu era măcar episodul timidei liberalizări din anii şaizeci e probabil că nu aş fi azi aici. În 1966, la abia doi ani după amnistia politică din 1964, m-am putut înscrie la doctorat deşi atunci nu eram membru de partid şi nu mi s-a cerut nici aprobare de la partid; eram, de altfel, un bibliotecar obscur şi nimeni nu mi-a cerut nici un fel de recomandare. Aş zice deci că "traseul profesional" s-a resimţit atunci destul de favorabil. E drept însă că liberalizarea reală n-a ţinut mult.

D.C.E.: Sînteţi un reputat specialist în Ion Heliade Rădulescu, căruia i-aţi îngrijit opera atît de vastă şi i-aţi dedicat o foarte solidă monografie, pusă sub formula "echilibrului între antiteze". Ce v-a atras către această personalitate proteică şi pletorică, disputată între impulsuri contrare, spirit modernist, revoluţionar şi totodată reacţionar, întrezărind cursul de evoluţie a limbii şi culturii noastre, dar, în acelaşi timp, căzînd în capcana propriului orgoliu fondator? Îl consideraţi definitoriu pentru explozia romantică şi pentru îngheţarea ei în forme instituţionale? Cît şi ce îi datorează cultura noastră bătrînului Heliade?

M.A.: Evident, la Heliade m-a atras bovarismul meu. Heliade este un mare scriitor, o personalitate cotropitoare, un utopist, un fantast, un vizionar. La asemenea scriitori nu mai contează atît de mult detaliul, micile erori - puzderie - sau inadecvarea unor soluţii (italienismul lingvistic excesiv, să zicem), ci întregul, care este strivitor. În această perspectivă chiar marile lui "nebunii" dovedesc un sîmbure vizionar. În construcţia lui totală despre români şi istoria lor, el reconstituie foarte simplu (cu mijloacele intuiţiei şi analogiei care "sunt nişte ştiinţe mai presus de documente şi de mărturii") "mileniul obscur" al istoriei lor prin referire la Biblie: de vreme ce legiunile romane venite în Dacia cuprindeau şi creştini, ceea ce e atestat documentar, e sigur că legea acestor comunităţi rămase după retragerea administraţiei romane era... Evanghelia, că aceste obşti se conduceau după principiile evanghelice, că prinţii lor erau un soi de episcopi ş.c.l. Fantasmagoric, nu? Dar se ştie că asemenea supravieţuiri ale unor comunităţi creştine, organizate administrativ, au durat uneori şi secole în Asia mică, în nordul Africii. Ipotetic deci, viziunea lui nu poate fi respinsă fără a-i acorda măcar dreptul la o menţiune. Cîţi asemenea vizionari, cîte asemenea mari personalităţi, debordante de energie, de proiecte, abordînd multiple spaţii cu o uimitoare coerenţă a sistemului, am avut în secolul al XIX-lea? Trei? Patru? Mi s-a părut o mare şansă să mă pot ocupa de un astfel de scriitor, relativ nedreptăţit şi relativ uitat de canonul şcolar şi de eventualii cititori, beneficiind pe de altă parte de o serie de bune lucrări pregătitoare.

Romantismul nostru a avut în general forme molcome, o faţetă Biedermeier, cum zice Nemoianu într-o carte binecunoscută. Explozia lui Heliade nu e deci caracteristică pentru acest romantism, civilizat şi acceptabil pentru contemporani, în care el este mereu elementul turbulent, extraneu, neplăcut. Cînd închină o odă domnitorului Carol, la căsătoria sa, el trezeşte oroare şi indignare pentru că vorbeşte foarte concret de graţiile feminine ale logodnicei; dar Heliade folosea prilejul (indiferent lui altfel) al căsătoriei pentru a gîndi o nuntă simbolică, cu o mireasă simbolică, precum în Biblie! Literatura noastră îi datorează acest grăunte de superbie, de inaderenţă nebună la realitatea atît de acaparantă pentru atîţia romantici... Într-o literatură mai degrabă conformistă, cum este ea în sec. al XIX-lea cel puţin, Heliade are talentul şi voinţa de a rămîne el însuşi şi de a umbla cu capul în nori, călcînd în străchini. N-aş vrea să se înţeleagă că este un mare scriitor numai pentru că e diferit; dar conştiinţa diferenţei nu-l clinteşte, mai degrabă îl îndîrjeşte. Este adică, dacă nu ne gîndim la micile defecte ale omului, un caracter.

D.C.E.: Rămînînd pe terenul istoriei literare şi al cercetărilor în marginea ei. Vă este greu sau, dimpotrivă, uşor să consideraţi şi să discutaţi literatura noastră dintr-un unghi preponderent cultural? Pentru cercetătorul specializat în secolul al XX-lea (de efectivă sincronizare cu prezentul, nu doar cu trecutul culturilor occidentale), e destul de dificil să renunţe la grila estetică abia conturată, pentru a analiza o vastă producţie a secolelor precedente, care cu greu pot fi smulse din magma culturalului. Dvs. sînteţi atras realmente de acest (pre)romantism românesc, al tuturor proiectelor, ezitărilor şi indistincţiilor. De ce? Tranziţia vi se pare mai fecundă şi mai interesantă decât depăşirea unor praguri certe de evoluţie? Între heliadesca Istorie critică universală şi lovinesciana Istorie a literaturii române contemporane, de ce v-aţi orientat pasiunea de cercetător către cea dintîi? Ce recomandări i-aţi face unui tânăr pe care inima l-ar trage în aceeaşi direcţie?

M.A.: Sînt realmente atras de acest preromantism şi nu am nici o dificultate să pun pe o treaptă mai modestă grila "estetică" a literaturii respective, dar unghiul din care o consider eu nu este propriu-zis cultural. Mie mi se pare că literatura acestui secol exprimă foarte bine evoluţiile de gust, de mentalitate, de viziune ale societăţii româneşti contemporane ei. Ele pot fi reconstituite pentru epoca respectivă, cu un oarecare efort desigur, din textele epocii. Mai exact, din literatura epocii suprapusă peste publicistica ei. Nu poţi citi corect poezia romantică a trecutului, de pildă (Alexandrescu, Bolintineanu, Negruzzi ş.a.) dacă nu citeşti şi presa vremii, reflexele atitudinii faţă de trecut care apar în societate, în ceremonialul princiar, în discursurile domnului şi oamenilor politici, dacă nu vezi care sînt elementele de interes în literatura de călătorii, polemicile politice ş.a. Nu poţi analiza vodevilurile lui Alecsandri fără să vezi că problemele atinse acolo (corupţia politică; bunul plac al administraţiei; clientelismul; politica fiscală împovărătoare; teama de opinia publică şi de societatea civilă) sînt cele care agită şi societatea vremii, că el ridiculizează teama de francmasoni în momentul cînd Sturdza dă vina pe francmasoni pentru turburările sociale ş.c.l.

În general, există în cultura noastră o obsesie, poate un blestem al începuturilor, care marchează decisiv continuările; şi începuturile se regăsesc mai toate în sec. al XIX-lea. Discursul politic românesc se constituie, normal, cînd apare cadrul respectiv, deci odată cu revoluţia de la 1848 şi mai ales cu constituirea adunărilor ad-hoc, apoi a celor elective şi în fine, a parlamentului, în anii cincizeci-începutul anilor şaizeci. Totul era de făcut atunci, pericole reale ameninţau dramatic ţara şi e normal ca acest discurs să le reflecte; de aici tonul dramatic, teatral, dominanta patetică a acestui discurs. El lasă însă amprenta asupra discursului politic românesc pînă astăzi, căci el n-a mai putut coborî sub stacheta atît de înaltă fixată de la început. Atunci, el avea un rol şi un impact considerabil, alegătorii munteni l-au votat pe Cuza la 24 ianuarie pentru că au fost convinşi de discursul lui V. Boerescu, conservatorul Catargiu şi liberalul Kogălniceanu au căzut uneori de acord pentru că era în joc interesul naţional. Abia apoi, în anii optzeci, acest tip de discurs nu mai corespunde degradării standardelor morale, devine ridicol şi apare imediat parodia lui, la Caragiale. La fel, se pot găsi rădăcinile discuţiei despre spiritul public sau opinia publică (recent reluate în conferinţele "Cuvîntului") înainte de 1848, în publicistica lui Cezar Bolliac, a lui Heliade (articolul Pentru opinie), în comediile lui Alecsandri (amintiţi-vă că, în Iaşii în carnaval, Tache Lunătescu vede în coşmarurile lui nişte "bonjuri" care-l sperie cu strigătul "opinia publică"), unde accentul este pus nu pe modalitatea de formare a opiniei publice, pe răspunderea respectivă, pe mecanismele ei de formare, pe caracterul ei public, ci pe calitatea de a fi opusă puterii: pînă astăzi domină subconştientul nostru ideea că opinia publică este aceea care "se opune" puterii, care critică, atacă ş.a., ea este nu un termen de raportare, ci un adversar: şi autoritatea, şi lumea cred la fel şi rezultatul este că avem cam tot atîta opinie publică şi acum. Totul sau aproape totul începe în sec. al XIX-lea, şi pînă nu vom înţelege acest lucru, nu vom putea să ne analizăm bine, aşa cum sîntem la începutul sec. al XXI-lea. Iată de ce mi se pare destul de interesant acest secol, pentru literat ca şi pentru politolog sau pentru istoric.

Dacă m-ar întreba, unui tînăr de astăzi i-aş recomanda să înveţe să citească. A citi cu ochii deschişi, a căpăta obişnuinţa să chestionezi textul, e un lucru capital pentru această meserie, şi în general pentru omul de astăzi, căruia textul (viaţa, mediul înconjurător) îi pune mereu întrebări şi-i întinde capcane. Am făcut de cîteva ori experienţa de a da unui student să citească un text din care am scos un pasaj esenţial şi să verific apoi dacă e ceva neclar, să-l întreb dacă simte lipsa respectivă. Răspunsul a fost negativ. Ca să citez pe Rosny-ainé: "A citi nu este o lectură. Trebuie să te opreşti, să te întorci, să reflectezi..."

D.C.E.: Ultimele întrebări din acest interviu, pentru care vă mulţumesc. O sferă bine precizată de interes şi competenţă o reprezintă, în cazul Dvs., literatura exilului, cu treptele ei. Sub titlul, relevant, Cămaşa lui Nessus, aţi reunit într-un volum studii dedicate acestui set de experienţe şi corpus de scrieri, pe un arc de cerc foarte larg, de la acelaşi Heliade Rădulescu, la un urmuzian ca Grigore Cugler. Interesul manifestat pentru acest domeniu, textele scrise cu o anume frecvenţă au subînţeleasă convingerea că după 1989, în sfîrşit, cultura noastră se poate reîntregi prin absorbţia elementelor şi esenţelor pierdute anterior în conjuncturile istorice şi ideologice cunoscute? Recuplarea celor două fire într-unul singur (de acum încolo, indivizibil) s-a făcut deja, la aproape cincisprezece ani de la Revoluţie - sau este, teoretic şi practic, imposibilă?

M.A.: Într-un fel, recuplarea celor două fire (literatura din ţară şi din exil) s-a făcut de mult, cu mult înainte de 1990. Mulţi din cei care scăpau în străinătate, pentru trei zile sau pentru un an întreg, căutau să găsească, să citească şi de regulă să aducă acasă ceva din ceea ce s-a mai scris de scriitorii români de acolo, din revistele lor. Veţi găsi reflexe ale acestui fapt în oricare jurnal sau amintiri ale intelectualilor noştri ceva mai copţi; aceste cărţi şi reviste nu erau prea bine cunoscute celor care nu ieşeau din ţară şi nu puteau fi comentate, desigur, cenzura funcţiona, dar destule se puteau găsi pe la colegi sau "pe sub mînă", cum se spunea cu o expresie ieşită din uz. Colecţia mea din "Revue des études roumaines" de la Paris e cumpărată de la Anticariatul de stat, cu ştampila respectivă, ca şi cărţi de Petru Dumitriu, Vintilă Horia ş.a. E drept că am beneficiat de favoarea unor prieteni de la anticariate, a regretatului Radu Berceanu, a Cristinei Andreescu sau a lui Mihuţ. Dar ştiu bine că erau zeci de asemenea privilegiaţi...

Ceea ce a lipsit a fost posibilitatea de a discuta această literatură şi de a o introduce într-un sistem, care nu e numai cel al literaturii române, ci acela general; din păcate, carenţa a rămas pînă astăzi. Romanul lui Vintilă Horia Dumnezeu s-a născut în exil e mai celebru prin scandalul stîrnit de premiul Goncourt decît prin el însuşi; nu ştiu de pildă nici o lucrare, cronică, articol sau teză de doctorat, care să-l privească în contextul lui tematic, în ideea exilului - respectiv în exilul lui Ovidiu - ca şansă de a gîndi o serie de probleme ale individului pus pe nepregătite în situaţia de a pierde tot (creaţia, iubirea, prietenia, credinţa etc.), de la Alecsandri la David Maalouf, să zicem.

Dacă însă întrebarea are în vedere ceea ce s-a numit "unificarea canonului", aici nu e vorba de efectele nenorocite ale proastei administrări (aş zice chiar: frauduloasei administrări) a culturii româneşti de către autorităţi, ci de o problemă de timp şi de muncă. A introduce literatura română într-un singur sistem nu e o chestiune de decizie administrativă a unui minister sau unei academii, ci de viziune personală. Noi sîntem cei care trebuie să o facem în articolele şi în cărţile noastre, şi în primul rînd în mintea şi în sufletul nostru, atîta cît este şi el, şi să o facem astfel încît să obligăm pe cititor - deci şi instituţiile statului: şcoala în primul rînd - să o accepte. Primul pas este însă, ca pretutindeni, un inventar al situaţiei şi nu fără melancolie am văzut primirea mi figue - mi raisin care s-a făcut enciclopediei exilului de Florin Manolescu.

Cred însă că statul trebuie să se implice cu adevărat în sistemul de informare, să facă marile investiţii fără care o cultură va muri tocmai în componenta ei naţională; de celelalte se ocupă fiecare, după interes. Dar aşa cum în sănătate trebuie să ai mari spitale şi o şcoală de medicină pentru a face faţă solicitărilor la nevoie, în cultură trebuie să ai în primul rînd cîteva mari biblioteci, care nu pot fi decît la nivelul bibliotecilor din lume ca dotare, sistem şi raporturi internaţionale. Aici trebuie adus (în copie) tot materialul românesc care poate fi găsit în bibliotecile lumii, în colecţii particulare etc., arhive şi colecţii ale scriitorilor din exil, pentru că mîine poate fi prea tîrziu.


(Interviu preluat din Adevărul Literar şi Artistic, nr 733, septembrie 2004)