Lumi închise (I) - Teatru, I. Setea muntelui de sare, de Marin Sorescu

Marin Sorescu, Teatru, vol. I. Setea muntelui de sare,
Editura ART, Bucureşti, 2006, 188 p.

Dintre genurile literare frecventate şi ilustrate în perioada postbelică, cel dramatic a fost cel mai expus foarfecelor cenzurii, întrucât textul de teatru - spre deosebire de toate celelalte - are corespondentul spectacolului, iar aceasta însemna un potenţial subversiv ridicat. Regimul nu putea tolera ca un public compact, format din sute de spectatori adunaţi laolaltă, să primească de pe scenele teatrelor adevăruri neconvenabile politicii oficiale. Travestiul artistic, deghizarea ficţională sporeau, nu micşorau riscurile, căci arta veritabilă are impactul ei, sesizant şi pe termen lung. Astfel că presiunea sistemului asupra teatrului românesc contemporan a fost considerabilă şi constantă, menţinerea ei determinând două tipuri majore de texte (şi spectacole) dramatice. Într-o primă categorie, piesele aşa-zis realiste, în fapt adaptate cerinţelor şi discursurilor false ale regimului şi ale conducătorilor săi: războindu-se, cu un curaj de duzină, cu "excrescenţele" comunismului (birocratul X, înşelătorul Y, falsul comunist Z), acestea pledau cu ardoare, în fond şi în expresie, pentru frumuseţea indescriptibilă a lumii noi.

Dacă numele autorilor compromişi prin asemenea producţii (Mihail Davidoglu, Al. Mirodan, Al. Voitin, Aurel Baranga, Paul Everac) nu ne mai spun astăzi nimic, estetic vorbind, este tocmai datorită caracterului voit şi apăsat conjunctural al textelor, absenţei unui cadru simbolic mai larg. Pe acesta din urmă îl găsim în piesele din a doua categorie, care, reacţionând divers la impostura dominantă în epocă, îşi configurează un spaţiu artistic autonom, suficient de elastic pentru a încăpea în el temele şi obsesiile unor autori adevăraţi. La Teodor Mazilu, Ion Băieşu, Marin Sorescu sau D.R. Popescu, lumea exterioară se răsfrânge într-un set de oglinzi personale, din al căror joc subtil ies luminile şi penumbrele fiecărei piese în parte. Ion Băieşu şi Teodor Mazilu filtrează materia realului printr-o reţea şi o reţetă a comicului absurd (Băieşu accentuând pe primul element al sintagmei, iar Mazilu pe al doilea). În schimb, Marin Sorescu şi D.R. Popescu introduc realitatea în construcţii parabolice dense, reinterpretând-o în acord cu propriile viziuni şi principii creatoare şi punând-o, totodată, în ecuaţii de generalitate umană.

La o lectură atentă a pieselor soresciene, observăm cum grafia atât de originală a dramaturgului caută şi găseşte mai multe formule care să o poată servi. Cristalizarea lor înseamnă, în parcursul polivalentului scriitor, şi o delimitare internă, o compartimentare. Teatrul parabolelor rotunde - la propriu şi la figurat - pune acele câteva întrebări esenţiale, revelatoare pentru condiţia umană. Teatrul istoric, produs al unei mari inteligenţe artistice, revitalizează figuri (precum cea a lui Ţepeş) peste care s-au depus praful istoriei şi aburul mitologiei. Între aceste unităţi dramatice, diferite şi complementare, mai există însă una, mai puţin cunoscută, care le mixează creator. E vorba despre cele două piese de la începutul creaţiei lui Sorescu, publicate abia după trilogia Setea muntelui de sare şi rămase, cumva, în umbră din cauza acesteia. După cum arată îngrijitoarea ediţiei de faţă, Sorina Sorescu, Pluta meduzei ar fi urmat să facă parte dintr-o altă trilogie dramatică (după cea a personajului unic şi emblematic), una a zborului, rămasă în stadiul de proiect. Dar, independent de complexul acesta de semnificaţii ce ar fi trebuit regăsite la nivelul fiecărei piese, Pluta meduzei "zboară" la înălţime şi de una singură, meritând din plin să fie recitită şi pusă în valoare.

Şi ea, şi Există nervi conţin pagini extrem de curajoase, nu în sensul inovator al modernismului, dar în cel al înşurubării într-o realitate prea bine cunoscută. Şurubul se transformă, rapid, în sfredel: sub replicile personajelor "abulice", procesul demistificator devine transparent. E invers decât în teatrul absurdului, unde alunecăm, odată cu eroii, din limbajul realităţii înconjurătoare, în realitatea paralelă a limbajului. Aici absurdul este normat şi instituţionalizat, transformat în regim de existenţă. A intrat de mult în aerul societăţii şi în respiraţia cetăţenilor ei. Iona descoperea dincolo de burta unui peşte carnea unui peşte şi mai mare, şi tot aşa, la nesfârşit, într-o multiplicare halucinantă a gratiilor de închisoare. O claustrare definitivă, irevocabilă. Pe pământul din Pluta meduzei sau în apartamentul-compartiment din Există nervi, această închidere a individului într-un cerc strâmt şi sufocant pare, de la bun început, de la sine înţeleasă. Iona, Paracliserul sunt singuri, singuri cuc în piesă şi pe lume. Când apar în cadru alte personaje, acestea nu-i văd şi nu-i aud, de parcă ar aparţine unui alt plan şi sistem de referinţă. În schimb, în aceste două piese cu un capăt înfipt în istoria imediată şi cu un altul bâjbâind spre lumina unei speranţe, personajele sunt coplanare, împărţind un acelaşi teren, chiar dacă nu şi aceleaşi favoruri.

Ne aflăm în lumea eticii şi echităţii socialiste, guvernată de principii ferme şi reguli de convieţuire armonioasă. Unele personaje poartă numele profesiunii lor: Căţărătorul, Fotograful, Metrul, Te; altele se lasă exprimate de o cifră şi lucrează în echipă: Insul II, Insul III, Insul IV... În Există nervi, avem un Ion, de "30-40 ani, vârsta divagaţiilor", pe Alin, prietenul său, două tinere femei, Dorina şi Magda, şi, last, but not least, pe Profesorul instalat într-un apartament străin ca într-un compartiment de tren. Înainte de a trasa, pe urmele dramaturgului, conturul simbolic al piesei, e de făcut această simplă constatare: că avem în faţă nu un erou confruntat cu propria singurătate, ci o societate în mic, la scară. Ea este figurată de autor cu atenţie distributivă şi descriptivă (textele sunt mai lungi decât cele din Setea muntelui de sare), într-un mod oblic, specific sorescian. Funcţionarea acestor lumi închise, încercuite reiese din comportamentul inşilor ce le locuiesc, din gesturile lor cotidiene, transformate, de la un punct încolo, într-o mecanică goală. Profesorul vrea să rezolve, pe plan mondial, problema nervilor, să dea fiecărui om calmul de care, nu-i aşa?, cu toţii avem nevoie. Iniţial, lui Ion nu-i vine să-şi creadă urechilor şi caută soluţii elegante de a-l da afară pe intrus. Treptat însă el cade în capcana discursului profesoral, aici promiţător, dincolo ameninţător, şi consimte să se analizeze în sensul autocriticii comuniste. La final, îl vedem cu toţi nervii individualităţii extirpaţi. Proprietarul de apartament nu mai este proprietar de apartament, locuinţa lui, cu balcon cu tot, a fost transformată prin sugestie într-un compartiment de tren, iar trenul societăţii bine organizate, disciplinate, dresate merge într-o anumită direcţie, fără nici o posibilitate pentru vreunul dintre ioni de a alege o altă rută sau de a sta pur şi simplu pe loc. Replicile schimbate sunt jucăuş-terifiante: "PROFESORUL (convingere): Plângerile cum că dumneata ai practica bigamia erau, aşadar, întemeiate. ION: Sunt monoteist. PROFESORUL: Bigam? ION: Sunt două planuri separate: pe de o parte credinţa, pe de alta morala. De ce le amestecaţi? PROFESORUL (scurt): Ce căutau femeile astea la dumneata? (Scârbit:) S-au aşezat de-a dreptul pe pat. Cunoşteau, prin urmare, locul. Nu erau nici pe departe la prima abatere. Niciuna n-a avut nici cea mai mică zvâcnire de conştiinţă săvârşind actul şederii pe pat... ION: Dacă e vagon-lit, ce vreţi? (După o pauză:) Sau aşa gândesc... Altfel, nu mi-ar fi scos patul?... (Enervat:) Domnule, pentru Dumnezeu: unde suntem? PROFESORUL: Suntem în plin mers, băiatule. (...) Ai pus, vreodată, urechea la duşumea? ION: Nu. PROFESORUL: Ia pune-o. (Ion se apleacă, ascultă.) Ce auzi? ION: Cred că iar se bat. PROFESORUL: Cine? ION: Locatarii de dedesubt. Obişnuiesc aşa ceva. PROFESORUL: Nu ţine seama de asta. E un incident trecător, nesemnificativ. Dacă asculţi mai bine, dincolo de trântelile, de ţipătul şi de înjurăturile lor, se aude, se distinge vuietul acela abia perceptibil al înaintării. ION: Atunci să mai ascult o dată. (Ascultă.) PROFESORUL: Ei? ION (aplecat): Parcă, parcă... PROFESORUL (triumfător): Vezi? ION (se ridică): Eu nu mai înţeleg nimic. Nu m-aş mira să apară cineva acum şi să ne spună, solemn, c-am ajuns cine ştie unde mama dracului. PROFESORUL: Şi dacă ar spune aşa: «Domnilor, am ajuns în viitorul cel mai îndepărtat!»? (Uşa se deschide, apare Alin îmbrăcat poliţist.) ION: Alin! (Cu admiraţie:) Măi băiatule! PROFESORUL: A, cunoştinţă veche! ION: Dar ce te-au îmbrăcat, frate, cu costumul ăsta? Dacă n-ai fi fost prietenul meu cel mai bun, nici nu te-aş fi recunoscut. ALIN (solemn, oficial): Domnilor, e ora închiderii." (pp. 170, 173).

Cortina cade acum, exact când ne gândeam că hainele de poliţist sunt de fapt haine de miliţian sau de securist. Dar să ne păstrăm calmul: doar suntem spectatori.