Gabriel Dimisianu: Marii creatori plătesc uneori scump pentru imaginea lor mitizată

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Gabriel Dimisianu, aţi publicat recent, la Editura Fundaţiei Culturale Române, o carte consistentă şi masivă, de peste 600 de pagini, intitulată Lumea criticului. Destui oameni, şi unii dintre ei de bună credinţă, continuă să vadă în criticul literar un fel de parazit ce trăieşte pe spinarea altora, din munca poetului, a romancierului, a dramaturgului... Greierele şi furnica, altfel spus. Ce părere aveţi? Simţiţi că efortul depus de Dvs. pentru a face critică şi istorie literară e mai mic? Cât timp v-a luat să scrieţi articolele şi studiile din Lumea criticului?

Gabriel Dimisianu: Destulă lume crede, într-adevăr, că activitatea criticului este una parazitară şi chiar frivolă, asemănătoare cu a greierului din fabula lui La Fontaine. Cândva Eugen Barbu, furios la culme pe critică, trimisese şi el la o fabulă, aceea cu musca la arat. Este adevărat însă că tot el a susţinut că un anume critic este divin, ceea ce nu prea se leagă cu ce se spunea în amintita fabulă. Ciudăţenii!

Critica fără literatură (fără obiect) desigur că nu este cu putinţă. Dar critica nu parazitează literatura ci o însoţeşte complinitor. Ca disciplină cu statut propriu ea funcţionează de relativ puţin timp, dar o conştiinţă critică a avut întotdeauna literatura. Instinctul creator al artistului trebuia vegheat, "strunit" din interior. Căci din interiorul literaturii acţionează critica şi nu din afara ei, cum greşit se mai crede.

Dacă este mai mic efortul criticului decât acela depus de poet, de romancier, de dramaturg? Nu ştiu pentru că nu m-am încumetat să scriu decât critică. Ar trebui consultaţi Gh. Grigurcu, Alexandru George, Alex. Ştefănescu, ei fiind critici dar şi poeţi, romancieri, dramaturgi. Eu nu pot compara, deci nu ştiu.

În cartea pe care o amintiţi am adunat o parte din ce am scris după 1990, texte critice care cred că prezintă, cu toată varietatea subiectelor şi momentele diferite ale redactării, o coerenţă de viziune.

D.C.E.: Am observat în scrisul Dvs., în ultima vreme, un accent confesiv, ba chiar o temporară "abandonare" a criticii propriu-zise, în favoarea memorialisticii. Aţi putea, cu armele memorialisticii, să vorbiţi despre începuturile Dvs. de critic literar? Aţi avut, desigur, nişte modele. Care au fost aceste modele, pozitive şi negative? Pe cine aţi încercat să imitaţi, şi de cine aţi încercat să vă distanţaţi?

G.D.: Accentul confesiv de care vorbiţi se datorează mai mult ca sigur înaintării în vârstă, un proces ce îndeamnă la rememorarea unui trecut care creşte. Am constatat apoi că, în legătură cu întâmplări trăite de mine în lumea literară, se spun multe inexactităţi, se bate câmpii fără nici o graţie, iar câteodată se spun de-a dreptul prăpăstii. Parcă au trecut secole şi nu doar douăzeci-treizeci de ani de când s-a petrecut cutare lucru, prezentat exact pe dos decât a fost în realitate. Nu mai vorbesc despre reluările indirecte, din relatările altora, acestea împingând deformarea dincolo de orice margine admisibilă. Sunt apoi atâtea goluri de uitare în care oameni şi fapte au căzut nemeritat. Trebuie scos totul la lumină, dar la lumina adevărului. Aceste urgenţe, ca să le spun astfel, m-au decis să întreprind unele demersuri memorialistice pe care le doresc reparatoare. Nu pretind că pot reda, în reconstituirile mele, adevărul până la ultimul amănunt, dar spiritul acestuia nu este şi nu va fi trădat.

Modelele din plan depărtat mi-au fost, în anii începuturilor, G. Călinescu şi Tudor Vianu, cele două mari spirite polare. Iar modelele din planul apropiat au fost criticii care mi-au vegheat debutul, mi-au citit primele texte şi le-au îndreptat stângăciile, m-au făcut să iubesc profesiunea de critic literar. Aceştia sunt Paul Georgescu, S. Damian, Ov. S. Crohmălniceanu. În anii de sfârşit ai dogmatismului, scrisul lor critic se împrospăta, începea să se deosebească de acela al ideologilor intransigenţi. Îi preocupa de-acum aspectul reuşitei artistice, stilul literar, influenţele estetice, încadrarea în anumite serii stilistice, în tot mai accentuată desprindere de critica ideologică. Le urmăream cu interes această evoluţie, cu atât mai atrăgătoare cu cât observam că acţiunea lor critică era desfăşurată în favoarea celor mai buni scriitori din epocă. Ei au mizat decisiv, după apariţia Moromeţilor, pe Marin Preda, şi, încă de la primii lor paşi în literatură, pe Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, Ilie Constantin, Matei Călinescu, D. R. Popescu.

Trebuie să spun însă că tot aceşti critici s-au constituit, pentru mine şi pentru alţi tineri literaţi ai anilor ’60, grupaţi în jurul "Gazetei literare", şi în modele negative, spre a vă prelua termenul. Prin ce anume? Prin inculcarea convingerii că pentru a te afirma sunt necesare concesiile, că pentru a intra în literatură trebuie să plăteşti un preţ, că e inevitabil să renunţi la unele lucruri pe care ai vrea să le spui, iar altele, pe care nu ai vrea să le spui, trebuie să le spui neapărat. Ideea despre fatalitatea concesiilor a pătat începuturile literare ale generaţiei mele, după cum se poate vedea în primele noastre cărţi, a căror publicare putea fi în definitiv amânată. Ne-am grăbit să le publicăm, făcând concesii, spre paguba noastră. Din volumul meu Schiţe de critică, apărut în 1966 dar cuprinzând texte din anii anteriori, nu se poate reţine mai nimic. Poate unele consideraţii despre Marin Preda, Bănulescu, Sorin Titel, reluate şi dezvoltate mai târziu. Dar la fel se prezintă azi şi Aspecte literare de Matei Călinescu sau Orientări în literatura contemporană de Eugen Simion. Sunt rodul încredinţării că e mai bine să apărem oricum, cu cărţile noastre, decât să nu apărem deloc. A fost o greşeală pe care am făcut-o dând curs spiritului concesiv ce domnea la "Gazeta literară" în acei ani.

Spunând aceste lucruri nu arunc întreaga vină pe sfătuitorii noştri, pe criticii pe care i-am amintit şi care au avut ei înşişi de plătit, poate mai greu decât noi, pentru propriile concesii şi abdicări. Binele pe care ni l-au făcut atârnă în balanţă mai greu decât răul şi acest lucru îl voi spune limpede totdeauna. Mihai Ralea a vorbit despre imoralitatea recunoştinţei dar nu m-a convins. Să fie oare ingratitudinea mai morală?

D.C.E.: În Lumea criticului există mai multe pasaje, inclusiv unul "biografic", despre Tudor Vianu, pe care, spuneţi Dvs., vă simţiţi dator să-l apăraţi de acuzele de "colaboraţionism". De ce? Pentru că nu a fost colaboraţionist, sau pentru că, deşi a fost colaboraţionist, a reprezentat un model moral şi intelectual pentru tinerii de atunci? Călinescu, în opinia Dvs., a fost colaboraţionist? Dar Arghezi? Dar Marin Preda? Aţi putea defini acest termen, "colaboraţionist", ilustrându-l cu nişte exemple "tari"?

G.D.: Tudor Vianu a primit unele demnităţi şi funcţii de la regimul comunist, dar numai culturale, nici una politică. A condus Comisia naţională pentru UNESCO, a fost directorul Bibliotecii Academiei. Oare nu era potrivit pentru aceste funcţii, nu le merita? Să recunoaştem că guvernanţii comunişti au făcut uneori numiri mai bune decât cei de azi. A fost şi ambasador la Belgrad, dar în 1946, când reprezenta vechiul Minister de externe şi pe Regele Mihai. A fost profesor al Universităţii din Bucureşti până la moartea sa, în 1964, spre binele seriilor de studenţi postbelice. A fost colaboraţionist? Nu se poate nega că a colaborat cu regimul, acceptând amintitele funcţii, că a scris unele texte convenabile puterii comuniste, fără a coborî însă sub limitele decenţei. Deosebirea dintre el şi Călinescu aceasta este: Vianu da Cezarului ce era de dat fără a întrece măsura, în timp ce Călinescu o făcea cu înflăcărare. La Vianu simţeai jena, strângerea de inimă, simţul demnităţii contrariat, umilit, pe când la Călinescu te şoca entuziasmul, exaltarea, faptul că punea suflet în strigarea adeziunii la regim. Unii au spus că şarja, că exagerarea era modul lui de a se dezice, strâmbându-se, de ceea ce tocmai afirma. Mă rog! Arghezi, după un deceniu de interzicere, deja foarte bătrân, acceptă şi el să "colaboreze", de fapt să semneze câteva encomiasme răsplătite cu retipăriri bogate şi frumoase onorarii care oricum i se cuveneau. Iar volumele de la sfârşitul vieţii (Frunze, Cadenţe, Silabe, Ritmuri, Litanii, Noaptea) sunt extraordinare. Marin Preda nu a deţinut nici el funcţii politice şi dacă este să i se reproşeze ceva grav, ca şi lui Petru Dumitriu, sunt cedările literare de la începutul anilor ’50, când dă la iveală scrieri care ilustrează obedient tezele realismului socialist. Nu erau, desigur, numai literare aceste cedări, căci se făceau la presiunile politicului şi în vederea atingerii unor ţeluri politice (propagandistice) urmărite de regim. Iar în anii ’70, Marin Preda iarăşi a cedat unor presiuni politice, mai puţin directe de această dată, oferind în Delirul o scriere tezistă consonantă, în unele zone, cu naţionalismul ceauşist. Nomenclaturist nu a fost totuşi Preda, cum e taxat fără temei de unii judecători morali post-decembrişti, ba era perceput de regim, dimpotrivă, ca un adversar potenţial. Cartea Marianei Sipoş, apărută anul trecut, are printre altele meritul de a ne pune la dispoziţie documente din care reiese fără dubiu că la mijlocul deceniului şapte, în anii timidei liberalizări, Preda era urmărit de securitate ca element nesigur şi posibil stricător de ordine. Era cu atât mai "periculos" cu cât se ştia că dispune de influenţă în mediile artistice şi în special în rândul tinerilor.

"Colaboraţionişti" aşadar aceşti scriitori nu-mi pare să fi fost, dacă e să dăm termenului accepţia pe care a avut-o în Franţa, după război, de unde a fost împrumutat. Adică aceea de trădător al propriei naţii în favoarea unor forţe străine ocupante, în slujba cărora s-ar fi pus. Până la urmă este vorba şi de proporţii. Sadoveanu, Ralea, Beniuc, Titus Popovici au fost parcă mai aproape de condiţia colaboraţionismului, prin aceea că au ocupat funcţii politice sau de stat şi au fost foarte apropiaţi de nucleul puterii, de unde şi marea lor influenţă. Drept este să plătească fiecare pentru ce a făcut, dar judecarea se cuvine să fie nepătimaşă.

D.C.E.: Aţi scris, printre primii, despre mişcarea noastră onirică, despre Dimov, "caidul" Ţepeneag şi ceilalţi. Care a fost influenţa acestei mişcări în evoluţia ulterioară a literaturii române? Au ei urmaşi, în noile promoţii? Elementele care le defineau direcţia au fost "achiziţionate" de alte şcoli, aflate acum la modă?

G.D.: Mişcarea onirică a fost, la noi, în perioada comunistă, singura manifestare a unei grupări literare constituite în baza unei estetici proprii şi fără legături cu ideologia oficială. A apărut la începutul deceniului şapte, întâi neluată în seamă de autorităţi, care au socotit-o benignă, o mică zarvă a unor marginali. Mai apoi s-au alarmat pentru că unii exponenţi ai mişcării – D. Ţepeneag, V. Ivănceanu – deveniseră cam prea zgomotoşi, perturbau şedinţele de la Uniune, agitau lumea literară. Când gesticulaţia lor s-a colorat politic, devenind, prin D. Ţepeneag, explicit protestatară, au apărut şi represiunile. Lui Ţepeneag i s-a luat cetăţenia şi chiar termenul onirism a fost extirpat de oriunde apărea în presă. Totuşi mişcarea onirică, fără a se mai numi astfel, a continuat să se manifeste prin Dimov, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Nora Iuga, Sorin Titel şi prin alţii ale căror scrieri urmau programul oniric de "legiferare a visului". Proza şi poezia anilor ’80 vor absorbi experienţele onirice ale căror urme sunt de găsit la mulţi autori care cultivă fantasticul sau realismul combinat cu fantasticul. Un Ioan Groşan îşi declară afinităţile cu onirismul (atât de vizibile în splendida nuvelă Trenul de noapte), iar alţii nu le declară sau, să admitem, nu sunt conştienţi de ele. Un continuator independent al onirismului este Corin Braga, prozator şi eseist original, autor şi al unei antologii în care strânge textele doctrinare ale lui Dimov şi Ţepeneag. De curând au apărut şi cărţile lui Nicolae Bârna şi M.V. Buciu, doi critici tineri, care studiază onirismul şi pe D. Ţepeneag. Aceasta dovedeşte odată mai mult că onirismul este şi azi o îndrumare activă.

D.C.E.: Adevărul literar şi artistic a publicat, recent, câteva din scrisorile inedite ale lui Eminescu către Veronica Micle. Un adevărat eveniment. Cum îl priviţi, azi, pe Eminescu? Vă mai spune el ceva? - vorba unor comentatori foarte sceptici. Trebuie să-l demitizăm pe Mihai Eminescu? În opinia mea, nici unul dintre criticii importanţi care au scris despre el, de la T. Maiorescu şi până în prezent, nu l-a mitizat, ci, dimpotrivă, l-a analizat. Poate fi un mit analizat? Dvs. l-aţi mitizat, până acum, pe Eminescu?

G.D.: Eu am înţeles discuţia pornită în "Dilema", care a stârnit atâtea valuri, ca pe o luare de poziţie faţă de trivializarea mitului Eminescu şi nu ca pe o critică a mitului însuşi. Era de mult timpul să fie repudiate mai energic poncifele clamoroase care-l sufocau pe poet, stupidele clişee semidocte, de tipul "luceafărul poeziei româneşti", care-l agresau, recitările suspinătoare ale actoraşilor de duzină şi atâtea alte forme de coborâre în trivial a mitului. Marii creatori plătesc uneori scump pentru imaginea lor mitizată. Şi lui Brâncuşi i s-a întâmplat, ajuns să orneze cu nefericita-i Coloană vitrinele magazinelor de încălţăminte sau ale patiseriilor, până ce Coloana se prăbuşi la propriu, ca urmărită de un blestem. Cu Eminescu şi poeziile lui cam la fel s-a petrecut şi trebuia întreprins ceva pentru a-l feri de trivializare şi comercializare ca şi de specularea politică, alt aspect care merită să fie discutat. În ce priveşte mitul, acesta nu intră, de fapt, în raza de preocupări a criticii, pentru că mitul, fie şi al unui poet, se constituie în afara literarului, prin contribuţia unor factori care ţin de social, de religios, de politic, de mentalitatea publică. Deci este foarte adevărat ce spuneţi: nu criticii l-au mitizat pe Eminescu ci ei, dimpotrivă, l-au analizat. Iar pentru că au procedat astfel au trecut nu o dată, în ochii idolatrilor, drept demolatori. Să luăm exemplul lui G. Călinescu a cărui Viaţă a poetului este azi pentru mulţi o operă intangibilă, aproape sacră. Dar când a apărut, în anii ’30, tocmai pentru că îl analiza pe Eminescu, pentru că îl demitiza, cu alte cuvinte, a fost considerată pângăritoare, o blasfemie, un scandal.

Un mit poate fi analizat, "demontat", dar nu doar cu mijloacele criticului literar ci şi cu ale sociologului, istoricului, politologului, etnologului etc., pentru că un mit se constituie, cum spuneam, din elemente şi în împrejurări care transcend literarul strict. Eu nici nu l-am mitizat şi nici nu l-am analizat, de fapt, pe Eminescu ci m-am raportat mai mult indirect la el şi o dată mai amplu când am făcut o prefaţă la Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, apărută în BPT.

D.C.E.: Sunteţi un foarte atent observator al mişcării noastre literare. Am remarcat că scrieţi mai mult despre prozatori şi critici, decât despre poeţi. Este adevărat? Dacă da, care este motivul? Şi, în continuarea acestei întrebări: puteţi să indicaţi, în noile promoţii, nişte nume de scriitori pe care mizaţi?

G.D.: Am scris şi despre mulţi poeţi (chiar în cartea acum apărută am scris despre Marin Sorescu, Gabriela Melinescu, Mihail Crama, Florenţa Albu, Dan Laurenţiu, Marta Petreu, Aurora Cornu, Daniela Crăsnaru, Marcel Mihalaş) dar, într-adevăr, am scris despre şi mai mulţi prozatori şi critici. Am unele reţineri când este vorba să scriu despre poezie pentru că nu sunt sigur că voi nimeri tonul potrivit. Mai aproape de muzică, poezia impune rigori de tonalitate şi în ce priveşte comentariul care i se consacră. Gheorghe Grigurcu găseşte totdeauna cel mai potrivit ton când scrie despre poezie, poate pentru că este el însuşi un liric. El de altfel nu prea scrie despre proză, despre romane, un fapt pe care cititorii săi probabil că l-au observat. Poate că şi comentariul prozei reclamă criticii un ton anume şi mie mi se pare că pe acesta îl nimeresc mai lesne.

Tinerii pe care mizez? Despre unii dintre ei am scris în Lumea criticului: Dan Perşa, Ioana Drăgan, Cătălin Ţîrlea, Horia Gârbea, Răzvan Rădulescu. Toţi prozatori, după cum se vede (Gârbea este şi dramaturg).

D.C.E.: Vă "reproşam", într-o discuţie anterioară, că nu mai faceţi critică de întâmpinare. Nu puteţi fi convins să renunţaţi tocmai la această renunţare? Nu credeţi că momentul actual, cu atâtea confuzii şi imposturi, are nevoie de critici de valorea, gustul şi obiectivitatea Dvs.?

G.D.: Eu nu prea am pe cine să mai întâmpin, d-le Daniel Cristea-Enache, după ce am îndeplinit acest oficiu, bine sau rău, aproape patru decenii. Să nu se înţeleagă din ce spun că azi nu ar mai apărea scriitori demni să fie întâmpinaţi. Departe de mine acest gând şi chiar mai sus am amintit câţiva scriitori tineri al căror talent mi se pare deja probat. Mereu se ivesc alţii, într-un proces firesc, fără limite. Vreau să spun însă că orice critic atinge un prag al receptivităţii literare dincolo de care nu poate să treacă, oricât de mult şi-ar dori. Nu poţi rămâne cu ochii aţintiţi continuu la ce apare în linia orizontului, în necurmată aşteptare. Nici Lovinescu nu a reuşit să o facă, nici Călinescu, nici Cioculescu, nici Streinu, oricât de receptivi au fost aceştia, în anii lor de plenitudine a forţelor, la noutate.

Noile promoţii au a se îngriji ele însele de propriii critici apţi să le întâmpine, căci nu prea au ce aştepta de la alţii. Din păcate, observ la noua generaţie o dezinteresare de critică şi chiar o neîncredere teoretizată în rosturile acesteia (v. Ion Manolescu, Caius Dobrescu ş.a.). Această stare de spirit nu poate încuraja afirmarea noilor critici şi, dacă este să fim drepţi, Dvs. sunteţi, dintre cei foarte tineri (pentru că trebuie să distingem între tineri şi foarte tineri), până la această oră, singurul care v-aţi dedicat, cu aplicaţie şi talent, cu vocaţie dovedită, criticii de întâmpinare, cronicii. În rest, mai mult abandonări timpurii, "trădări" (v. Claudiu Constantinescu, Dan-Silviu Boerescu), ori această paralizantă neîncredere în critică. Insist să nu cenzuraţi, din neavenită modestie, ca autor al interviului, afirmaţia de mai sus care vă vizează. Mi-o asum şi punct.

D.C.E.: Cât de postmodern sunteţi? Afirmaţi la un moment-dat, într-o cronică din Lumea criticului, că acest termen, "postmodernism", a ajuns să denumească, azi, aproape orice. E şi motivul, probabil, pentru care doi intelectuali ce nu pot fi bănuiţi de închistare, Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu, s-au declarat "alergici" la acest termen (iar Al. Paleologu şi la ceea ce "acoperă" el). Încă o dată: cât de postmodern sunteţi?

G.D.: Întrebarea mă descumpăneşte. Este ca şi cum, trăitor fiind în Atena lui Platon, m-ar fi întrebat cineva dacă sunt antic, dacă trăiesc în antichitate. De unde să fi ştiut?

Sunt postmodern? Trăiesc, trăim în postmodernitate? Nu pot să ştiu, cum nu ştia nici contemporanul lui Platon că este antic, că trăieşte în antichitate. Doar bănuiesc ceva, dar de ştiut nu ştiu. Vor şti cei din viitor.

Notă: Interviul cu Gabriel Dimisianu a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 524/ 27 iun. 2000.