Biografie Johann Wolfgang Goethe

Johann Wolfgang Goethe, înnobilat 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.

Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).

Relaţia lui Goethe cu părinţii, nu a fost fără conflicte. Cu excepţia sorei sale născute la 7 decembrie 1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalţi fraţi toţi au murit timpuriu. În anul 1758 tînărul Goethe s-a înbolnăvit de variolă.

Din anul 1756 pînă 1758, el vizitase o şcoală publică. Un rol esenţial în educaţie religioasă luterană include lectură în Biblie şi duminică slujbele la biserică. Primind o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, călărie, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza).

Prima îndoială în credinţă, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona [1], unde: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovaţi că şi pe cei vinovaţi şi nu s-a dovedit părinteşte [2].

Educaţia religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei şi mai târziu de la unchiul lui, preotul Ioan Iacob Starck, nu prea i-au plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înţelept nu s-au gîndit, şi doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupaţia cu Vechiul Testament, mai ales de poveştile de Patriarhi Avraam, Isaac şi Iacob i-au sugerat imaginaţiile. Atitudinea sa faţă de Bisericiă şi dogma creştină, a rămas până mai târziu distanţată şi chiar ostilă.

Goethe a început să iubească de timpuriu literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă al tatălui sau. Fascinat era şi de teatru, în casa părintească, anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuşi. În timpul ocupaţiei Frankfurtului de către trupele franceze, vizita des Teatrul Franţusesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea şapte ani.

În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu era prea încântat, dar pe care termină în anul 1768. Mai întîi Goethe trebuia să se adapteze la haine şi maniere, stilul elegant de viaţă pentru a fi acceptat de noii concetăţeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet şi filosof etic al iluminismului.
De asemenea participa şi la cursurile de desen ale pictorului şi sculptorului, Adam Oeser, care era directorul Universităţii din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).

Dar de asemenea tînǎrul Goethe se bucura de libertăţile departe de casa părintească. El vizita spectacole de teatru, sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desfiinţată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovaţii”), scrisă la întoarcerea lui acasă.

Un an şi jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoştinţă conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivaţie a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia şi cercetarea sufletului.

După o lungă boală, Christiane, soţia lui Goethe, moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.

În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către ştiinţe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie şi mineralogie.

Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard şi Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele şi notiţele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecţie de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumeţiile lui Wilhelm Meister”).

În anul 1823 Goethe, se îmbolnăveşte de inflamaţie a pericardului inimii. După ce s-a însănătoşit, a devenit mai spiritual decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoştinţă cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).

Cu ultimile puteri, reia să lucreze la Faust II. El însuşi nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-şi corespondenţa, dar şi mărturisind în discuţii lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.

În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În acelaşi an încheiea lucrarul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare la care ani mulţi, «a deveni» a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia dacă se putea juca pe aceasta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.

În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei ştiinţifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a unei căsuţe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.

La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimile sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe [24]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar.

După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla acuma în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendinţe revoluţionare se potriveau mai bine timpului, decît poziţia conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiţi critici, chiar şi din rîndul bisericii, i se reproşa lipsa de patriotism, de credinţă şi de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparţine de literatura predată la şcolile germane. Această perioadă de lipsă de atenţie pentru Goethe şi operele sale, sa încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.

În timpul naţional-socialismului, naziştii au pomenit puţin de Goethe. Umanismul şi cosmopolitismul lui şi idealul de educaţie de om pe sine stătător şi însuşi finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violenţa atât în viaţă cît şi în versuri”

Goethe încerca să lege poezia, ştiinţele naturale, filozofia şi politică. Activităţi practice şi întâlnirile cu alţi oameni, sunt reflectate în operele sale poetice şi literare. Lucrările lui poetice, se bazează întotdeauna pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoaşterii a lui Kant. Teza, „noi nu putem recunoaşte objectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele înregistrate”, erau tocmai convingeriile lui Goethe: Nun aber schien zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima dată mi-se pare să-mi surîdă o teorie”).

Sursa: Wikipedia