Biografie Jerome David Salinger

Jerome David Salinger (n. 1 ianuarie 1919) este un scriitor american cunoscut cel mai bine pentru romanul De veghe în lanul de secară (în engleză The Catcher in the Rye), o poveste clasică a adolescenţei, care a cunoscut o popularitate durabilă de la publicarea ei în 1951. O temă majoră în opera lui Salinger este mintea activă si puternică a tânărului neadaptat şi efectul izbăvitor al copilului în vieţile unor astfel de oameni.

Născut în New York, ca fiu al unui tată evreu şi a unei mame de origine irlandeză catolică, Salinger şi-a început cariera scriind povestiri pentru reviste din New York. Din perioada de început, mai multe povestiri – cea mai notabilă fiind O zi perfectă pentru peştii banana – au fost remarcate. De asemenea, înainte de a părăsi America pentru a lua parte la război, a publicat două episoade din ceea ce avea să devină De veghe în lanul de secară: Sunt nebun şi Uşoară rebeliune în afara Madison-ului (Slight Rebellion Off Madison).

A urmat Academia Militară Valley Forge din Pennsylvania, pe care se bazează descrierea şcolii Pencey Prep din De veghe în lanul de secară. A întrerupt scrisul câţiva ani pe durata celui de-al doilea război mondial, unde a fost martorul unor acţiuni din cele mai feroce lupte. Acestea l-au marcat emoţional profund şi, mai târziu, a revenit asupra întâmplărilor de război în mai multe povestiri, cea mai notabilă fiind Pentru Esme – cu dragoste şi abjecţie, narată de un soldat traumatizat.

De veghe în lanul de secară, primul său roman, a fost publicat în 1951 şi a devenit enorm de popular, deopotrivă printre critici şi printre cititorii tineri. Scrisă la persoana întâi, cartea este narată de rebelul, imaturul, dar intuitivul adolescent Holden Caulfield. Ulterior, Salinger a publicat Franny şi Zooey (1961), Dulgheri, înalţaţi sus acoperişul şi Seymour – O introducere (ultimele două apărute împreună în 1963) ca şi alte povestiri (adunate în cartea Nouă Povestiri). După recunoaşterea şi faima literară a romanului De veghe în lanul de secară, Salinger s-a retras din viaţa publică.

S-a mutat din New York în Cornish, New Hampshire, unde a continuat să scrie romane pe care nu le-a publicat. Pe cât posibil, Salinger a încercat să scape expunerii şi atenţiei publice ("Sentimentele de anonimat-obsuritate ale unui scriitor sunt, în al doilea rând, bunul cel mai de preţ pe care îl primeşte cu împrumut", spunea el). Dar a avut de dus o luptă constantă cu atenţia nedorită pe care o primeşte ca figură legendară. Aflînd că scriitorul britanic Ian Hamilton intenţiona să publice o biografie incluzînd scrisorile pe care Salinger le scrisese altor autori şi prieteni, Salinger l-a acţionat în judecată pentru a opri publicarea cărţii. În cele din urmă cartea a fost publicată, cu conţinutul parafrazat al scrisorilor; curtea a deliberat că, chiar dacă o persoană poate poseda, material, o scrisoare, limbajul ei este proprietatea autorului.

Un rezultat neintenţionat al sentinţei a fost că detalii ale vieţii private a lui Salinger, inclusiv faptul ca a scris două romane şi numeroase povestiri fără a le publica, au devenit publice în forma stenogramelor procesului.

Iniţial editura Univers a publicat romanele sale într-o serie de autor în anii 90. Apoi romanul său, „De veghe în lanul de secară” a fost reluat şi la Editura Polirom, 2002, şi este chiar textul care l-a transformat pe Salinger într-un clasic al literaturii universale din secolul XX. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut „Nouă povestiri” (2001), „Dulgheri, înălţati grinda acoperişului şi „Seymour: o prezentare” (2002) si „Franny si Zooey” (2002). Foarte multe din textele postmoderne actuale din România datorează enorm viziunii crude, lucide din romanele şi povestirile lui Salinger.