Binele o duce rău în România / Mondo (mito)Cane

Radio Guerrilla
Atlas de mitocănie urbană
Editura ART, 2009

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Binele o duce rău în România

Am o teorie. Cum că timp de 50 de ani ţăranii au fost aduşi la oraş odată cu tembela industrializare cincinală a comunismului şi au devenit din vătraşi de bun simţ nişte mitocani, piţipoance, cocalari, bădărani şi alte specii de prin toate coclaurile antropologice. O adevărată catastrofă populară pentru buna creştere a naţiunii...

Ideea a venit discret, din spatele nostru, de la femeile noastre, care ne fut la cap cu mitocănia şi misoginismul nostru haiducesc cel de toate zilele.

Radio Guerrilla trebuia să facă ceva. Vulgaritatea noastră comportamentală ajunsese irespirabilă: curva fără lexic, fotbalistul gelat sunt modelele supreme de succes în şcoli, hoţul tronează arogant la teve, mândru de libertatea sa de circulaţie, băiatul de bani gata parvenit din holdup-urile tatălui, ce mai, bunul simţ era umilit, pus la colţ pe coji de nucă tare.

Sau, cum ar zice societatea civilă militantistă: Binele o duce rău în România...

Că nu le mai sărutăm fetelor mâna indoor, ca în Codul Bunelor Maniere, sau că nu ne mai îm­brăcăm ca în fotografiile şi romanele interbelice cu care ne alinăm falimentul şi debusolarea momentului, mai treacă meargă, dar când flegma, şmenul, ţaţa şi conflictul de mahala domină întreaga societate e musai ca noi să dăm drumul la gherilă. În aer... şi-n stradă!

N-aş vrea ca "albii", aşa cum îi numesc eu pe cei educaţi, implicaţi şi revoltaţi, să iasă din spitale, universităţi, sedii de firmă sau chiar din ţară pentru a ridica un zid al războiului rece între români. Deşi tare mă tem c-ar trebui să ne adunăm la apus de soirée... totuşi!

M-am bucurat enorm când am auzit oameni apelându-se corecţional cu "Băi, Cocalar de Trafic!"sau cu "Băi, Ţăran de Mall!"şi m-am gândit că acest volum ar trebui să fie mai mult decât o răzbunare de-a noastră, ar trebui să intre-n materia cenuşie obligatorie a şcolii! Până la urmă, de ce nu? De ce-ar trebui să învăţăm chimie mai degrabă decât codul bunelor maniere cu suplimentul de seminar: Atlas de Mitocănie Urbană?!? În altă ordine de idei este o carte de zoologie umană! Şi, nu-i aşa?, ecologia este nu numai ştiinţa de a trăi în armonie cu Mama Natură, este şi cea mai hot (or freezing, după alţii) problemă a secolului XXI... Succesul de bulevard al campaniei mi-a readus speranţa că presa nu e doar o maşină de manipulare şi de făcut bani din pasiunile coafezelor, ci o comunitate care doreşte să-mbrace cămaşa civilizaţiei... Noi, unii, nu ne lăsăm... (Liviu Mihaiu, director Radio Guerrilla)

Mondo (mito)Cane

Cândva, demult, la început sau la sfârşit de secol, la Moşi. Mai precis, La Moşi. Caragiale. "Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tram­care, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti, biciclete şi multă lume pe jos." În drum spre pavilionul central de la berărie, unde are rendez-vous la trei ceasuri fix, coana Lucsiţa înaintează, cu piept lat şi guşă moale, în căutarea unui tramvai, printre bragagii care-şi strigă marfa, duduci ruinate de căldură, jupâni rubiconzi şi mimoze în preleşin. Miroase a mici, a parfum ieftin şi a transpiraţie. Caragiale vede scena dintr-un tramvai, o decupează şi înşiră cuvintele cu minuţie ceasornicărească: "Doi tineri eleganţi de pe treapta platformei de dinainte se dau jos, scuturându-şi pantalonii şi pulpanele redingotelor de con­tactul cu mitocanii". Peste ani, Nichita Stănescu declamă, amestecând haiku-ul cu epigrama şi calamburul: "Caragiale, Caragiale, / Dacă nu erai matale, / Rămâneam tot Haimanale." Iată, careva­săzică, mitocanul evocat de cineva originar de lângă Haimanale. Straşnică potriveală, năzdrăvană situaţiune, şugubeaţă limbă românească.

Şi totuşi, ce atrage atenţia la mitocanul lui Caragiale? Nu pregnanţa, nu conturul public, nu inva­darea centrului. Dimpotrivă. Mitocanul din La Moşi e o creatură de plan secund, un boţ de carne cu glazură lumpen, un produs de periferie care nu vrea să evadeze din secundariatul în care l-a încremenit destinul. El nu are ambiţii, veleităţi sau fiţe. Contrafacerile de statut îi sunt străine, ideea imposturii îl vizitează rar şi nu stă mult. Îşi asumă condiţia marginală fără să-l tenteze cotropirea altor zone. Aşa, mitocan cum e, îşi ştie lungul nasului. Nu-l ulcerează revolta când vede că tinerii aşezaţi lângă el în tramvai se şterg pe haine de frecarea cu jiletca lui, de parcă ar vrea să înlăture pro­babilitatea ultimă de molipsire. Mitocanul lui Caragiale are trotuarul lui, berăria lui, tabieturile lui. E un personaj cât un studiu sociologic, iar stridenţele sale par armonii preclasice prin comparaţie cu fişa de post a mitocanului contemporan.

Şi, cu asta, iată-ne ajunşi în forfota tranziţiei. De la Moşii lui Caragiale în Piaţa Dorobanţi sau în Piaţa Universităţii de azi distanţa e de trei kilometri şi o mie de ani-lumină.

Vara lui 2006, la Sala Atelier a Teatrului Naţional. Se joacă Satana cel bun şi drept de Tudor Popescu. Lume destulă, interes onorabil, actori meseriaşi. La un moment dat, unui spectator îi sună telefonul mobil. Aflat pe scenă, Marius Florea Vizante izbeşte scurt: "Ia uite, avem semnal şi-aici, în iad". Publicul se umflă de râs, dar spectatorul îşi vede liniştit de convorbire. Cuvântează calm, fără inflexiuni, din mijlocul rândului, fără să-şi ducă mâna la gură pentru atenuarea şocului. Poanta lui Vizante i s-a prelins de pe cherestea ca apa de pe gâscă. Omul are de vorbit şi vorbeşte. Poftim? Deranjează? A se slăbi. Nu-i frumos? Haida-de. Nu se face? Cum adică, nu se face? Unde scrie? S-a dat vreo lege? Şi de ce, mă rog, să nu se facă? Nu consimţ, mă-nţelegi, la un aşa rezon fără motiv.

Caragiale trăieşte prin noi? A fost preluat, asumat şi întruchipat de fauna tranziţiei? Am mai auzit clişeul - blazat ca Mioriţa şi util ca nisipul în bikini. Oricum, mitocanul de azi nu mai are în comun cu înaintaşul său decât eticheta. Corsetul vocabulei. În rest, totul diferă, de la ton la logistică şi de la haine la apucături. Mitocanul de Dorobanţi / mall / Turabo / multiplex / Ateneu / teatru / biserică etc. frapează prin trei trăsături bine marcate. Ele sunt:
Instinctul de colonist. Mitocanul îşi adjudecă totul şi nu restituie nimic. El ia aerul celor din jur, vorba din gura interlocutorului şi piuitul martorilor. Mitocanul de azi are obişnuinţa expandării, ceea ce-l face să se dilate năprasnic, până când umbra lui devine atotdominatoare. Când clefăie sau îşi suge măselele, e banal. Când stă cu şapca pe cap în biserică şi trimite sms-uri, e previzibil. Când se cră­cănează în fotoliul cafenelei, cu lopata spânzurând pe umărul bronzat la solar al ciupercuţei colagenate, e inofensiv. Când ţinteşte prim-planul, în schimb, devine o fiară nemiloasă. Singura noastră apărare e refugiul în semantică, în cârcoteli corozive, în echivalente cu sonorităţi de mare percuţie. Deschidem dicţionarul de sinonime şi recităm: ghiolban, cocalar, mogâldan, gherţoi, ciumete, ghiorlan, mojic, tre­lingar, piţiponc / piţipoancă, mocangiu, agarici, ţopârlan, necioplit. Ei, da, aşa mai merge. Puţintică răbdare. Veţi întoarce foaia (la propriu) şi vă veţi întâlni cu toţi (la figurat).
Baletul public. Nu e nimeni naiv să creadă că mitocanul e ca opera de artă, că îşi ajunge sieşi. Nici vorbă. Mitocanul dezvoltă comportamentele pe care i le vedem zilnic fiindcă tocmai asta vrea: să ne tamponăm cât mai des şi mai violent retina de isprăvile lui. Mitocanul discret e o contradicţie în termeni, o forţare a notei mai şucară ca supozitorul cu chili. Miza lui înseamnă vizibilitate şi audi­bilitate maximă cu strădanii minime. Gesticulaţia luxuriant-euforică şi vorbitul la do de sus - iată reţeta performanţei mitocăneşti. Surdina? Un moft. Discreţia? O neghiobie de neiertat.
Voluptatea sfidării. Prin tot ce spune, face şi îmbracă, mitocanul îţi aruncă provocări. Sfidarea face parte din zestrea lui de comportament. Ajunge să-l priveşti când se manifestă şi vei citi, dacă poţi străpunge prin ochelarii de soare purtaţi înăuntru, imediat sub şepcălie, refrenul întemeietor: "Fă-mi ceva, mânca-ţi-aş. Hai, să te văd. Arată-te pe interval, dacă eşti cu sânge-n instalaţie."

Nu credeţi? Vi se pare totul literatură de mâna a treia? Un simplu şi dizgraţios bătut de câmpi? Citiţi mai departe şi nu uitaţi ce-a spus Lennon: "Viaţa e ceea ce ţi se întâmplă când eşti ocupat cu făcutul altor planuri". (Radu Paraschivescu)