Ana Blandiana: ...pahar cu margarete de câmp pe o masă albă la care scriu mai liberă decât sunt...

Colinda de septembrie

Ana Blandiana s-a întors de la Paris duminică seara. La ora 23.00 i-am confirmat întâlnirea noastră de a doua zi, pentru ora 9 dimineaţa. Abia atunci a aflat că nu veneam singură ci cu Delia şi Dinu - un comando pentru o poetă.

Luni, când toată lumea e la muncă şi abia reuşeşte să se îmbărbăteze pentru o întreagă săptămână, eu, Delia şi Dinu ne-am luat vacanţă. Când am ajuns la poarta casei Anei, am mai aşteptat politicoşi să se facă fix. La fără un minut sunam la sonerie şi nimeni nu dădea semn că trăieşte. Am verificat încă o dată adresa, încă o dată numărul de lângă poartă. Pe urmă am văzut că uşa casei era deschisă. Şi exact ca în filmele americane, am apăsat pe clanţa porţii. Şi poarta era deschisă. Am urcat treptele şi ne pregăteam să dăm buzna. Mi-am amintit că într-o singură perioadă din an am mai găsit uşile străine vraişte. La colindat. Aşadar, iată colinda noastră de septembrie blând.

O dimineaţă cu Ana Blandiana

Nu ne văzuserăm niciodată înainte. Cu toate astea ne-a aşteptat ca pe prieteni, cu toate uşile deschise, cu cafeaua gata făcută, cu stafide şi covrigei şi ceşti portocalii sidefate, cum n-am mai văzut niciodată. Casa Anei Blandiana este luminoasă şi caldă, la fel ca stăpâna. Bine, o să ziceţi, lasă că am văzut-o eu la televizor pe Blandiana... Ei bine, daţi-mi voie să vă spun că imaginea tv a Blandianei nu are mai nimic în comun cu adevărata Ana Blandiana. La televizor pare o fiinţă fragilă, ce nu se poate desprinde de trecutul bântuit de ameninţarea Securităţii, marcat de oscilaţia înnebunitoare a perioadelor de glorie şi interzicere. Vorba ei alintată poate nu e pe placul tuturor. Dar am avut privilegiul de a petrece o dimineaţă cu o altă Ana Blandiana pe care am perceput-o ca pe o forţă. Ana Blandiana este întruparea a mii de nuanţe, sensuri şi culori, pe care le puteţi descoperi nu doar citind-o ci şi privind-o drept în ochi şi ascultându-i cu atenţie vocea - limpede şi adunată atunci când povesteşte ceva despre care îi pasă.

Povestea lui Radameş-Aurolacul Arpagic

Radameş-înţeleptul supravieţuitor este motanul gri cu coadă vărgată, care se aşează pe braţul canapelei într-o impecabilă postură de sfinx. Mai demult un copil mi-a spus: există pisici şi misici. Misicile sunt aşa, mai delicate... le recunoşti după figură... Cred că Radameş e misică. L-au găsit pe lângă gară şi l-au botezat aurolacul. Pentru că a reuşit să supravieţuiască unei perioade în care stăpânii l-au încuiat fără intenţie într-o cameră fără ieşire, precum Radameş în piramidă, când a fost eliberat a fost şi rebotezat. Aceasta este prima poveste pe care Ana Blandiana ne-a spus-o imediat după ce ne-am aşezat pe canapea şi misica şi-a luat locul de paznic al canapelei: "Cineva i-a rupt şira spinării şi era clar că aşa nu mai poate trăi, abia se târa... Am hotărât să îi dăm o injecţie letală şi doctorul a zis: "Ştiţi că se zice că pisicile au şapte vieţi? Nu-l lăsaţi la spital?" şi a rămas închis la spital cu încă un cal şi un cocoş, era ceva de comic... fiecare într-o cuşcă. A rămas acolo mieunând şi totuşi a supravieţuit şi de data asta".
Cred sincer că Radameş Aurolacul este de fapt o întrupare a lui Arpagic. Copiii ştiu la cine mă refer.

De ce nu-i plac Blandianei maşinăriile:

Internetul e un instrument absolut minunat şi în acelaşi timp înspăimântător tocmai prin libertatea pe care o conţine. Ideea că aş putea scrie direct pe computer e exclusă - nu vreau să şterg. Cea mai mare plăcere când scriu, este să se vadă toate variantele, să tot şterg şi pe urmă să aleg... dacă vedeţi manuscrisele mele... şi maşina de scris mi-e la fel de antipatică. Mă cam sperie... eu toată viaţa, orice aparat atingeam se strica. Acum am mai progresat... Cărţile tipărite îmi dau o senzaţie de înstrăinare, parcă nu ar fi fost scrise de mine. De aici şi ne-dorinţa de a scrie la maşina de scris sau pe computer. Orice formă mecanică parcă mă îndepărtează de mine...

Ce n-am trăit dar am scris despre...

Toată marea poezie de dragoste a lumii este poezia unor iubiri neîmplinite. Dacă poetul s-a îndrăgostit şi a luat-o de nevastă pe iubită n-a mai continuat să scrie. În acest sens, orice artă este o tendinţă spre un absolut care nu se atinge şi în măsura în care nu se atinge continui să înaintezi spre el. N-am trăit o libertate pe care însă am scris-o. E un vers care spune: "pahar cu margarete de câmp pe o masă albă la care scriu mai liberă decât sunt... " ...întotdeauna am scris infinit mai liberă decât eram eu ca persoană, într-o societate care nu era liberă. Am scris întotdeauna despre o lume... şi de la un timp după '89 am început să mă zbat ca să ajut la transformarea unei lumi care s-a dovedit că nu poate să existe. După 10 ani în care m-am zbătut în plan public şi într-un fel mi-am furat propriul timp de scriitor, am furat un timp din istoria literară şi l-am mutat în istorie... după un întreg deceniu îmi dau seama că istoria literară e mai importantă decât istoria. Doar are marele defect că nu poate exista decât în măsura în care istoria există. De aici, întreaga contradicţie. Nu pot să vă spun o poveste pe care am scris-o deşi nu tot ce am scris sunt lucruri trăite, dar există o povestire care se cheamă "proiecte de trecut" în care este vorba de o deportare în Bărăgan a unei întregi nunţi, toţi nuntaşii sunt arestaţi şi duşi... Povestea pare aproape fantastică şi într-adevăr derapează în fantastic dar miezul ei este real. Acest lucru chiar s-a întâmplat într-un sat din Banat şi l-am scris după mulţi ani de când mi-a povestit Mircea Martin această întâmplare din viaţa lui. Pentru că nunta se petrecea în casa unui chiabur şi pentru că se hotărâse ca familia respectivă să fie deportată în Bărăgan, au venit anume în momentul nunţii şi i-au deportat pe toţi... Aşa, câteva zeci de oameni care erau întâmplător într-un loc au început un destin împreună.

Ce simte un poet când îşi aude recitate versurile?

Când am auzit-o pe Leopoldina Bălănuţă nu îmi venea să cred că sunt atât de grozavă. Niciodată nu avusesem despre ce scrisesem eu o imagine atât de extraordinară ca atunci când am auzit-o pe Leopoldina Bălănuţă, spunându-mi poeziile. În general nu îmi face mare plăcere să îmi aud poeziile spuse de actori pentru că majoritatea actorilor au tendinţa să interpreteze poezia cum ar interpreta proza. A crea efecte la virgule, strică. A mai existat încă un actor pe care îl consider un mare recitator - se numeşte Sorin Postelnicu - am aflat că după '89 a plecat în Germania. Odată am văzut la televizor un recital al lui cu versuri din Bacovia şi a fost pentru mine un moment al vieţii mele: faptul că l-am văzut pe acest actor complet necunoscut, de la un teatru din Bacău recitându-l pe Bacovia. Am spus la toată lumea: "pentru Dumnezeu, puneţi-l să recite, este extraordinar!". Prin '86-'87, orchestrele simfonice trebuiau să se autofinanţeze. Cineva de la Bacău m-a întrebat dacă aş avea ceva împotrivă să se facă un spectacol de poezie, organizat de orchestra simfonică de acolo. Se presupunea că lumea va veni şi orchestra va lua banii pe biletele vândute. Eu am zis "bineînţeles nu e nici o problemă, dar aş vrea dacă s-ar putea să recite un anume actor - şi i-am spus numele". "A, mi-au zis, e chiar din Bacău, nu e nici o problemă"... a făcut un spectacol de poezie teribil de frumos. S-a făcut pauză şi la un moment dat ne-am dat seama că dura mai mult decât ar fi fost normal. Eu eram în sală şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Venise Securitatea şi îi spusese că dacă va continua aşa, partea a doua nu va mai avea loc. El avea un fel de a spune lucrurile aşa încât totul părea o aluzie. Exista o poezie a mea care începe aşa: "La ce te gândeşti când vezi un arhanghel murdar de funingine?". El luase această mică locuţiune: la ce te gândeşti? şi o băga şi în alte locuri. Ceea ce dădea nişte efecte... adică spunea diverse lucruri după care se întorcea spre public şi zicea: "la ce te gândeşti?" Era exact sugestia subversiunii...

Cum se citesc poeziile?

...Dar cred că poeziile trebuie mai ales citite. Este un act intim şi în orice caz recitarea este o limitare. În timp ce citeşti ai o arie nelimitată de posibilităţi de interpretare. Când cineva îţi citeşte, îţi sugerează o anumită interpretare.

Cititorii mei...

Înainte de ’89, cu excepţia perioadelor când am fost interzisă, lecturile în public erau o instituţie şi erau o formă de atragere spre poezie, extraordinară. N-am să uit cât trăiesc, ultima întâlnire de felul ăsta care a avut loc la Piatra Neamţ, după aceea am fost interzisă. Era la casa de cultură sau la biblioteca municipală... am ajuns la fără cinci... şi când m-am dus în faţă, erau câteva zeci de persoane care m-au văzut - bine pe vremea aia figura mea nu era atât de cunoscută... Eu am înaintat destul de sigură pe mine şi ei mi-au spus degeaba vă grăbiţi că nu o să puteţi intra. Eu în glumă am zis: "dacă eu nu o să intru, nu o să se ţină."
S-au lămurit cine sunt dar mi-au zis "să ştiţi că tot nu o să puteţi intra, o să vedeţi... dar mă rog, dumneavoastră încercaţi". În cele din urmă am intrat, era o sală absolut ticsită şi hazul a fost că nimeni nu voia să se mişte de-acolo. Dacă ieşeau nu mai aveau garanţia că pot să intre. Cineva a întrebat de ce trebuie neapărat să se ducă să citească din partea aia, de pe scenă? De ce să nu citească de la uşă. M-au suit pe ceva şi am citit de la uşă. În anii de interdicţie, amintirea asta a fost o încurajare extraordinară. Tot ce a fost după aia a fost rău... în cartea albă a securităţii am găsit noţiunea de spargerea anturajului sau dizolvarea anturajului. Ideea era ca omul respectiv să rămână cât mai singur. Prin zvonuri, prin intrigi, prin orice mijloace, prin intimidare se făcea gol în jurul persoanei care trebuia izolată. Erau momente de singurătate în care îmi aminteam de povestea de la Piatra Neamţ şi îmi ziceam: singurătatea organizată nu e reală, ce mi se întâmplă nu e real...

Cea mai mare bucurie o am când se întâmplă să merg în şcoli. Nu refuz niciodată întâlnirea cu elevii din clasele mari. Perioada sfârşitului adolescenţei...mă ţin minte pe mine, ştiu ce importantă este. Tot ce s-a construit bine în mine s-a construit în acea perioadă din cărţi. Şi tot ce pot să îmi doresc este ca eu să pot să reprezint pentru cititorii mei ceea ce au reprezentat scriitorii pe care i-am citit pentru mine. Dacă mă gândesc bine, cred că m-au creat în măsura în care m-au creat şi părinţii mei. Asta s-a întâmplat la vârsta la care lectura este ceva esenţial şi când citeam Dostoievski aveam senzaţia concretă că lumea reală este mai palidă decât lumea din carte. Intram în carte ca într-o apă şi îmi lăsam hainele pe malul cărţii...întâlnirea cu astfel de cititori, care nu au împlinit încă 20 de ani mă şi intimidează, mă şi bucură, pentru că îmi dau seama că asta este perioada în care îţi rămâne totul în minte. Ideea că eu evident am să uit tot ce am vorbit dar în mintea lor va rămâne şi poate îi va influenţa este extraordinară şi în acelaşi timp teribilă.

Am fost la Oradea la începutul acestui an şi profitând că sunt acolo m-au chemat la mai multe şcoli. Am mers şi au venit să le dau autograf pe cărţi de copii trase la Xerox... Vă daţi seama ce înseamnă asta? În primul rând albul şi negrul... cărţile mele sunt colorate... Dar nemaiexistând cărţi de copii, cele care se editează sunt în general traduceri proaste dar foarte scumpe şi foarte elegante şi puţini părinţi îşi permit să le cumpere... şi atunci şi-au făcut copii xerox, care erau oribile. Ce tristeţe cuprinde în sine faptul că poţi să nu o ai în forma originală... îmi amintesc o asemenea fetiţă care a venit să îi dau un autograf. Şi îmi mai amintesc de o întâlnire mai veche cu studenţii din Oslo.... Ceauşescu fusese cu puţin timp înainte acolo şi îi uluise pe locuitorii din Oslo pentru că locuise în Palatul Regal care este o vilă puţin mai mare într-un loc în centrul oraşului, înconjurat de un mic parc. Acolo e locul unde întorc toate tramvaiele din Oslo. De când există tramvaie, de când există Palatul Regal. Ceauşescu a fost găzduit într-o parte a acestui palat regal şi după ce a intrat a cerut să se oprească tramvaiele pentru că îl deranjează zgomotul. S-a scris în ziare despre această cerere şi am impresia că tramvaiele chiar au fost oprite pentru o zi şi mi-au spus: curiozitatea lor era să vadă cum e cineva care vine dintr-o ţară unde conducătorul putea să ceară aşa ceva. Era ceva ce aparţinea vieţii lor pe care voiau să-l descopere şi această capacitate a unor adolescenţi de a privi istoria şi de a privi lumea din jurul lor m-a impresionat foarte tare.

Prima, a doua şi a treia interzicere a fiicei duşmanului poporului

Eram încă elevă. Noi, câţiva copii făcusem un concurs – cine îşi face cel mai grozav, cel mai sonor pseudonim. Eu am ales Ana Blandiana. Blandiana este satul mamei, Ana este rima la Blandiana. Trimisesem nişte poezii de la Oradea la revista Tribuna din Cluj şi le trimisesem semnate Ana Blandiana. Au apărut două poezii şi eu m-am speriat... dovadă că nu prea aveam noţiunea de pseudonim literar. Şi le-am scris şi le-am spus: ştiţi, a fost o glumă, ăsta nu e numele meu adevărat. A venit cineva de la redacţie să mă cunoască şi aflând că tata e închis, mi-a spus: rămâne aşa - glumă, neglumă, cu numele adevărat nu se putea. Nu s-a putut însă nici aşa pentru că după câteva săptămâni mi-au spus să nu mai trimit pentru că ... or să-mi explice ei de ce nu se poate. Mi-au spus că au primit dispoziţii în sensul ăsta. Acum vreo doi ani a apărut documentul tipărit. Cineva de la secţia de cultură a regiunii Oradea a scris la toate publicaţiile din ţară un text în care se spunea: sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului şi aşa mai departe. Atunci nu am realizat gravitatea situaţiei. Acea interdicţie a durat însă patru ani şi pe parcurs eu am aflat tot mai multe: şi despre existenţa unei scrisori pe care eu nu am citit-o decât după ’89. Era în mod evident o tragedie pentru că nu am putut să intru nici la facultate. Când s-a întâmplat asta eu tocmai terminam liceul. Am intrat la facultate abia peste patru ani.

Cea de-a doua interdicţie a fost în '85, a fost legată de patru poezii pe care le-am publicat în revista " Amfiteatru". A fost un scandal mare, a fost greu şi pentru cei care le publicaseră. Am fost mai întâi înspăimântată şi după aceea nu am înţeles de ce s-a revenit asupra deciziei după câteva săptămâni. Mi-au ajuns la ureche diverse zvonuri: că au existat proteste la diverse universităţi din Heidelberg, din Padova... liste de intelectuali – de exemplu de la Padova au fost 37 de scriitori şi profesori universitari care i-au scris lui Ceauşescu şi au publicat şi în presa italiană protestul. Era în ’85, perioada în care Ceauşescu era un nume în lumea occidentală.

În 1988 când a fost scandalul cu Arpagic, atunci am avut sentimentul că totul s-a terminat. Atunci cel mai tare m-a şocat faptul că mi s-au scos cărţile din biblioteci. Era o interdicţie nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut. Când primul prieten a venit şi mi-a spus " Ştii, nu se mai dau cărţi de-ale tale la biblioteci" atunci am avut într-adevăr sentimentul că mă scufund. Tot atunci începuseră să se lanseze tot felul de zvonuri, ca să nu se creeze o solidarizare în jurul meu. S-a lansat zvonul că am plecat din ţară şi m-am întâlnit pe stradă cu cineva care mi-a spus: " Cum, eşti aici ? Mi-a spus cineva că te-a văzut pe aeroport la Lisabona". Era festivalul Enescu. N-am să uit cât am să trăiesc. Am împrumutat bani şi am cumpărat bilete la cât mai multe concerte, acolo era tot Bucureştiul şi voiam să ne vadă că suntem în ţară, că nu e adevărat... că a fost o minciună... După aceea am avut senzaţia că zvonurile sunt nişte animale care sunt în stare să se adapteze... Ne-a văzut toată lumea, era clar că nu eram plecaţi. Zvonul s-a repliat şi am auzit "Nu, nu a fost o confuzie, nu a plecat, a cerut plecarea definitivă din ţară". Deja nu se mai putea face nimic, nu puteam să îi explic fiecărui om că nu e adevărat. În schimb exista un fel de ... împotriva celor care plecau... adică pleacă şi noi rămânem aici...

Antonimul lui "a interzice"

Antonimul lui a interzice este "a face să iubească". A atrage spre...Nu se poate atrage spre ... în condiţiile de astăzi decât prin aceste două mijloace: radio si televiziune. Nu se poate ajunge la cărţi decât în felul acesta. Îmi povestea de curând cineva că îi povestise Cioran că îi apăruse o carte. Mi se pare Exerciţii de admiraţie şi fusese invitat la o emisiune literară. El refuzase şi emisiunea se făcuse cu un critic literar, care vorbise tot despre cartea lui. De unde până atunci nu se vânduseră niciodată mai mult de câteva sute de exemplare din câte un volum de-al lui care intra în istoria literaturii franceze totuşi... după acea emisiune despre care Cioran considera că fusese absolut idioată şi pe cei care vorbiseră despre cartea lui îi venea să îi strângă de gât, atât de multe prostii spuneau... în următoarele trei zile s-au vândut zeci de mii de exemplare. Numai în felul acesta se poate, dar nu înţeleg de ce nu se încearcă.

O întrebare pentru mine însămi...

Cum mă simt publicând acum cărţi care niciodată nu au mai mult de 1.000 de exemplare tiraj, după ce am avut cărţi care aveau 80.000 de exemplare şi se epuizau în aceeaşi zi ? Am ajuns în sfârşit să înţeleg dar mi-a trebuit foarte mult timp. Ăsta a fost cel mai mare şoc pe care l-au suportat scriitorii din ţările din Est care ani de zile au luptat pentru fiecare rând scris şi nu au visat decât să aibă libertatea de a scrie orice şi care erau în ţările lor cunoscuţi şi iubiţi ca şi cântăreţii de rock din Vest. A fi poet în Polonia sau în România sau în Uniunea Sovietică însemna ceva extraordinar: toată lumea te iubea. Faptul că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului asta a fost ceva ce ani de zile nu reuşeam să acceptăm şi la toate dezbaterile internaţionale, la colocviile la care participam, cei din Est nu vorbeam decât despre asta: cum e posibil ca în libertate...

În sfârşit am înţeles: fără libertate, într-o atmosferă de dictatură poezia reprezenta ultimele rămăşiţe de libertate interioară prin care respirau şi ceilalţi. Poezia ţinea loc de foarte multe lucruri: de la filosofie la religie, foarte multe lucruri interzise. În condiţii de libertate, toate aceste lucruri şi-au luat locul lor normal şi pentru poezie a rămas doar o mică elită: publicul extrem de redus al intelectualilor care citesc versuri. Asta a fost întotdeauna în Apus, asta este acum şi la noi. Sigur că ideal ar fi fost să putem păstra ce a fost bun înainte. Experienţa dramatică prin care am trecut cu toţii să ne fi fost şi un câştig: să ne fi păstrat sensibilitatea pe care am câştigat-o atunci. Mă refer la public dar şi la scriitori. Din păcate nu a fost aşa, dimpotrivă părem chiar mai insensibili decât ceilalţi.


De cine se îndrăgostesc poeţii?

Ana Blandiana nu este mai niciodată acasă. La telefon răspunde de obicei soţul ei. Am citit câte ceva din proza Blandianei, câteva dintre versurile ei şi am avut privilegiul de a înregistra câteva dintre gândurile ei. Pornind de la aceste informaţii, am încercat să îmi imaginez ce fel de om este cel de care Ana Blandiana s-a îndrăgostit la un moment dat. V-aţi întrebat vreodată cum e să fii iubit de un poet? Din ce substanţă trebuie să fie alcătuită fiinţa ta lăuntrică dar mai ales ce calităţi trebuie să ai ca să fii iubit de un om care respiră, trăieşte şi mai ales scrie poezie... Poate că bărbaţilor care scriu versuri le este uşor să se îndrăgostească de vreo muză, dar cred sincer că femeile-poete îşi dăruiesc mai greu inima. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Pentru că acel bărbat lângă care îşi fac drumul, trebuie să fie cu totul deosebit. Ca să te iubească o poetă trebuie să ai cel puţin tot atâta har cât ea şi chiar mai multă răbdare pentru a primi rolul de "muză". Aşa îmi închipui eu.

Aşadar, cine este inspiraţia Blandianei? A cui era vocea care mi-a răspuns la telefon şi care niciodată nu m-a repezit deşi nu întotdeauna am sunat la orele cele mai potrivite? Cine şi-a notat conştiincios mesajele mele ("Bună ziua, sunt de la radio, în legătură cu interviul pentru LiterNet...")? Nu era acasă. Aşa că am întrebat-o: Cum v-aţi cunoscut soţul? Mi-a spus că pentru a îi fi prezentat a sponsorizat aniversarea unui coleg-poet. Şi atunci, după acea aniversare, a condus-o la gară şi a întrebat-o: "Vreţi să vă căsătoriţi cu mine?". Încă nu se tutuiau dar domnul deja îi cerea mâna... Evident, i s-a părut o propunere neserioasă dar iată a trecut destul timp în care inspiraţia şi-a dovedit seriozitatea, dragostea. Ana Blandiana vorbeşte despre mitul Androginului şi despre împlinirea maximă a vieţii ei. Ana Blandiana nu stăpâneşte doar cuvintele, nu este doar întruparea unor nuanţe, senzaţii şi parfumuri despre care scrie. Cea mai mare realizare a Anei Blandiana este relaţia cu soţul ei, cel cu ajutorul căruia a trecut prin cutremure, interziceri, denigrări, cel lângă care a crescut şi s-a format, pentru că asta este important, spune ea. Să creşti împreună cu cel pe care îl iubeşti. Să te formezi lângă el. Să rezişti. Soţul Anei Blandiana se numeşte Romulus Rusan. Aşadar... De cine se îndrăgostesc poeţii? E simplu... De alţi poeţi.


CINÉ VERITÉ CU ANA BLANDIANA, DELIA OPREA ŞI DINU LAZĂR

fragment de conversaţie:

"D.O. - Cărţile pe care le avem deja în format electronic au fost scanate de o fundaţie de nevăzători... sunt absolut extraordinari.
A.B. - Şi cum fac? Pipăie pagină cu pagină?
D.O. - Nu... au un program care transformă pagina document în voce şi atunci ei urmăresc textul şi corectează greşelile. Am văzut un nevăzător la lucru... la programul ăsta au opt viteze şi ascultă unii în viteza a opta... şi înţeleg şi aşa lucrează...
A.B. - Extraordinar! "

Istoria secretă a unui film care nu a mai fost niciodată făcut ...

(D.L.)"Îmi amintesc că prin 1900 toamna, eram la IATC. Eram în anul doi de facultate şi trebuia să fac un film color de 10 minute...şi voiam să fac un film după o poezie a unei tipe de care nu auzise nimeni niciodată. Nu mai ţin minte ce poezie era. Pe tipă o chema Ana Blandiana. Eram coleg cu Zincă, fiul scriitorului de romane poliţiste. şi i-am zis: "Nu poţi tu să vorbeşti cu taică-tu să îmi pună o pilă să o văd şi eu pe Ana Blandiana?" Într-o dimineaţă, Ana Blandiana zice: "Bine, să vină". La sala Calinderu ne-am întâlnit într-o dimineaţă. Ana Blandiana era o prezenţa ravisantă şi m-a impresionat foarte mult şi atmosfera de acolo era extraordinară...dar am rămas în aer nu mai ştiu de ce. Mi se pare că nu au fost de-acord cei de la facultate cu proiectul filmului..."

... şi a unei scrisori niciodată trimise (D.O).

"Când a apărut Autoportret cu palimpsest am vrut să vă scriu o scrisoare. N-am avut unde să v-o trimit şi asta mi s-a părut cel mai frustrant lucru... acum am să v-o scriu..."


PS:
Dacă vreţi să vedeţi cum a fost în dimineaţa întîlnirii cu Ana Blandiana puteţi intra în galeria de fotografii realizate de Dinu Lazăr.