Al. Cistelecan: Eu îmi spun numele şi atât

Robert Şerban: Este doar o părere, sau de câţiva ani nu se întâmplă nimic spectaculos în literatura română? Această linişte să fie una a creaţiei sau una pe care, de regulă, o generează golurile?

Al. Cistelecan: Dacă există o criză în literatura română e una generată de supraproducţie. Cel puţin în poezie. Eu am primit anul trecut, în 2000, şi presupun că am primit cam o treime din cărţile de poezie care au apărut în România, peste 200 de titluri. Nu o să-mi spuneţi că la o ţară de 20 de milioane asta înseamnă criză de producţie. Dimpotrivă. Sigur că, axiologic luând lucrurile, sunt câteva cărţi bune, câteva cărţi bunicele, multe cărţi rezonabile şi foarte multă maculatură. Nu ştiu dacă poezia a stat vreodată, din punct de vedere valoric, altfel.

R.Ş.: I se reproşează criticii că nu sperie veleitarii.

Nu mai are cum îi speria. Eu ştiu că critica este incriminată. Sunt câteva cauze pentru care toată lumea, de la scriitorii mari la veleitari, o incriminează. Marele centru de autoritate a dispărut o dată cu retragerea lui Nicolae Manolescu. Literatura, de la mic la mare, a avut atunci un sentiment de abandon, ca şi cum i-ar fi dispărut tatăl, protectorul, judecătorul, iubitul. Eu nu spun că Manolescu era cel mai bun critic, dar era, evident, omul care personaliza criticul. Critici foarte buni, de la Mircea Martin şi Ion Pop până la Gheorghe Grigurcu, nu au avut prestanţa, autoritatea transcendentă pe care a avut-o Manolescu.

R.Ş.: Cum credeţi că s-a creat autoritatea manolesciană? Cum se câştigă autoritatea în critică?

A.C.: Nu sunt neapărat probleme de competenţă critică. Este, în cele din urmă, o problemă de charismă. Eu nu ştiu dacă, în procesele de analiză, de interpretare, de hermeneutică sau chiar în cele de generalizare, Manolescu e mai bun decât, să zicem, Mircea Martin. Dar, temperamental, Mircea Martin este mai discret, îi lipseşte ceva din scris, poate din personalitate, care să îl facă un critic autoritar, admiţînd că, la limită, poate scrie oricând mai bine decât Manolescu. Dar nu are autoritatea pe care a avut-o Manolescu. Fenomenele de autoritate critică în cultura română au fost foarte puţine. Au fost autorităţi de tip transcendent: Maiorescu, Lovinescu – dar într-o anumită porţiune a literaturii, pentru că toată lumea îl contesta. Pentru Călinescu nu s-a pus problema, întrucât temperamentul lui, caracterul lui n-a impus nimănui. O autoritate mai discretă, dar care n-a ajuns la raza de acţiune a lui Maiorescu, a fost Pompiliu Constantinescu. Prin egalităţile lui de judecată, prin profesionalismul criticii lui. Şi, apoi, a apărut Manolescu. Eu nu ştiu cum a ajuns la această autoritate....

R.Ş.: Să fie vorba şi de context, de contextul politic, în primul rând? Să nu uităm şi că textele lui Nicolae Manolescu, majoritatea cronici de carte, se lecturau cu cheie, cu coduri, printre rânduri...

A.C.: Eu am citit toate cronicile lui Manolescu, de la debutul său, şi trebuie să spun că am avut surpriza, neplăcută la început, să văd că primele cărţi despre care a scris sunt analizate destul de cuminte în grila proletcultistă. Apoi a început, desigur, procesul de sabotare a proletcultismului, dar Manolescu n-a fost nici campionul, nici singurul care a făcut asta. Sigur, era printre cei tineri care se implica şi care avea un impact deosebit. Dar proletcultismul era sabotat de Crohmălniceanu, de Sami Damian, de Eugen Simion, care scria mai dinaintea lui Manolescu. Nu ştiu cum s-a ales. Publicul l-a selectat ca autoritate pe Manolescu. Poate că era nevoie, după golul acela de producţie literară valoroasă, de un gest maiorescian. Şi lumea l-a văzut pe tânărul Manolescu făcând acest gest. Poate nu l-a făcut atât de drastic cum se interpretează post-factum. Dar ceva a făcut, pentru că astfel nu se ridica această autoritate pe nimic. E o autoritate legendară. De el nu cred că se mai apropie nimeni.

R.Ş.: S-a descentralizat cu adevărat, după Revoluţie, puterea culturală? Există reale centre de verdict? Rămân în picioare verdictele locale şi dincolo de graniţa comunităţii în care ele se dau?

A.C.: Orice oraş are personalitatea lui. Dar nu cred că un oraş cum este Timişoara, de exemplu, se va mulţumi cu o scară de valori locale. Eu sunt convins că cei care fac şi vor face critică la Timişoara vor vrea să aibă autoritate naţională. Iar atunci, valorile locale vor intra în confruntare cu valorile naţionale. Nu-mi închipui că cineva dintre criticii din Timişoara se va zbengui atât de plăcut şi va zice că cel mai mare scriitor român e al nostru, timişoreanul nu ştiu care, dacă acesta nu e. Dar urmează corul de confuzie din spatele acestei critici de exerciţiu profesionist, şi anume critica judeţeană, cea care nu iese din ziarele locale, din posturile locale de radio şi televiziune. Această critică are valorile ei strict locale, adesea ignorându-le pe cele prin care un oraş ca Timişoara, sau un judeţ ca Timişul, este reprezentat în circuitul naţional. Există, deci, circuite de non-valoare, care sunt, totuşi, localizate. Sunt aici notorietăţi timişorene, notorietăţi bănăţene. Între aceste notorietăţi, care au un spirit lucrativ foarte bun, există un fel de alianţă. Notorietăţile timişorene fac un pact cu notorietăţile mureşene şi găsim pe timişorenii celebrii în oraşul lor că sunt "exportaţi" şi în Târgu-Mureş. Acest lanţ al slăbiciunilor, lanţ mutual de asistenţă nu mai poate fi oprit într-o cultură care profesează un fel de democraţie. Mediocritatea se sprijină reciproc, mediocritatea a intrat în alianţe definitive... Partea mai negativă este că aceste mediocrităţi, când aud un cor de laude la adresa lor, chiar cred că au fost învestite cu valoare şi că locul lor este acolo unde se duce bătălia pentru valorile naţionale. Apoi, încearcă să facă presiuni de la circuitul local la cel în care chiar se discută valorile autentice. Să mă întorc la lipsa de autoritate care a generat confuzie. În România există, la ora actuală, circa 200 de reviste cu profil cultural. Dintre acestea, desigur, nu multe sunt strict literare, dar nu există una care să nu aibă un serviciu de cronică literară, de recenzie. Revistele mari – eu nu cred că avem mai mult de zece reviste bune la ora asta – au o difuzare periclitată chiar de serviciile de difuzare. Serviciul de cronică din cele 200 de reviste ridică alte valori. Pe piaţa locală, "România literară" se bate cu revista locului. La Lugoj, să zicem, găseşti două-trei bucăţi din "România literară" şi cinci-şapte dintr-o revistă a Lugojului. Sigur că publicul din Lugoj are de ales: unde se dau verdictele? În "România literară" sau în gazeta noastră? În cele din urmă, va fi un meci egal...

R.Ş.: Mulţi cronicari literari sunt la... bază poeţi. Mi-am pus întrebarea, şi am pus-o şi altora, dacă această categorie de cronicari are credit.

A.C.: Adesea, cronicile scrie de poeţi şi de prozatori sunt mult mai atractive, mai interesante decât cele scrise de profesionişti ai criticii. Deseori cronica e înţeleasă ca serviciu amical, ca serviciu reciproc, de schimb de amabilităţi. Sunt mulţi scriitori care ţin de ani buni serviciu de cronică literară, dar care nu o percep ca pe un serviciu mutual, ci ca pe o profesiune. Şi multe cronici sunt foarte interesante. Eu citesc cu mare plăcere, de exemplu, cronica scrisă de Ioan Moldovan în "Familia", pentru că întotdeauna are o prospeţime pe care criticii ca mine, sau alţii şi mai buni, nu o mai avem. Vrem nu vrem, discursul nostru pare mai rutinat tocmai pentru că pare mai profesional. Deci, nu astfel de cazuri sunt cele care grevează asupra autorităţii criticii şi sporesc confuzia, ci acei scriitori care se comportă în critica literară doar ca amici şi îşi fac servicii unul celuilalt.

R.Ş.: Şi sunt destui.

A.C.: Sunt destui. Există reviste în România editate de un singur om, care scrie şi despre el, şi despre familia sa şi despre vecini... E de tot grotescul, dar asta-i situaţia. Nu cred că există o soluţie în a opri avântul acestui tip de scriitor şi de revistă. În România bugetul cultural e mic, dar banii culturali care se toacă sunt foarte mulţi. E mai greu pentru revistele bune să găsească bani la un sponsor sau la altul, dar e foarte uşor pentru cei amintiţi să facă rost de sumele necesare apariţiei publicaţiei lor. Confuziile sunt locale. Nu e aceeaşi confuzie în Timişoara, în Târgu-Mureş sau în Cluj. Voi, în Timişoara, aveţi scara voastră de valori locale. Cei din Cluj habar nu au de scara de valori din Timişoara: ei o au pe a lor. Noi, la Târgu-Mureş, o avem pe a noastră. Dar peste tot există un nor de confuzie bine întreţinut. Deasupra lui pluteşte o mică limpezime pe care o aduc revistele literare.

R.Ş.: Înţeleg că nu întrevedeţi nici o soluţie care să spulbere confuzia.

A.C.: Da, eu sunt sceptic. Am propus o soluţie glumeaţă: cronicarii literari să fie împărţiţi pe clase. Cronicarul literar care e considerat de clasa I-a să aibă lângă nume o steluţă. Cel care e considerat de clasa a II-a, două steluţe. Să vadă lumea că X e creditat într-o măsură mai mică, Y într-o măsură mai mare, iar dacă Z spune că e aşa, apoi aşa e.

R.Ş.: Dar cine să dea stelele?

A.C.: Am spus că e o soluţie glumeaţă, dar până la urmă altă cale chiar nu văd. Ce vom face? Vom face o revistă a criticilor literari în care desfiinţăm toată maculatura? Nu se va putea. Cine se sacrifică să citească rafturi întregi de maculatură?

R.Ş.: Mulţi cronicari gândesc în felul următor: decât să ocup spaţiul pe care îl am în revistă pentru a scrie despre o carte proastă, mai bine scriu despre una bună. Vi se pare a fi în regulă acest tip de opţiune?

A.C.: Îl înţeleg pe omul care judecă aşa. Are puţin timp, trebuie să şi-l drămuiască... Nu există critic care să facă doar critică literară şi atât. El e profesor undeva, sau în două locuri, chiar în trei, şi nu stă grozav cu timpul. Atunci bineînţeles că are sentimentul de vreme pierdută când citeşte o carte proastă. Şi sunt foarte multe... Pe vremuri, Mircea Iorgulescu ţinea un jurnal de lectură în care executa, săptămânal, în "Luceafărul", cinci-şase cărţi. Astăzi, dacă ai ţine o rubrică de tipul ăsta, ar trebui să faci o execuţie mai generală, o hecatombă, de 20-30 de cărţi pe săptămână. Spuneţi-mi, cine se sacrifică să facă asta? Am văzut câteva reviste care au încercat să ia iniţiativa unui top al cărţilor proaste. Am văzut şi în "Familia", dar şi noi, la "Vatra", am vrut s-o facem, însă îţi trebuie un om de sacrificiu, un om pe care să-l omori cu lucrul ăsta. Acum, singura revistă care are o astfel de rubrică, sunt curios până când, este "Antiteze", de la Piatra-Neamţ, care se încheie cu topul cărţilor proaste. "Antiteze" nu are o mare autoritate literară, dar eu mă întreb ce s-ar întâmpla dacă un astfel de top ar apărea în "România literară"? Nu s-ar întâmpla nimic. Decât că scriitorii trecuţi acolo i-ar purta "României literare" o ranchiună eternă. Garantez că, în compensaţie, vor găsi oricând cinci reviste dispuse să-i declare geniali. Dacă totuşi trăim într-o cultură democratică, totul se reglează de la sine... Până când valorile naţionale nu vor fi sprijinite printr-un sistem mai fluid, nu văd nici o ieşire.

R.Ş.: Credeţi că implicarea mai pronunţată şi pe mai multe direcţii a statului în cultură poate duce la crearea unui climat mai bine structurat axiologic?

A.C.: Poate. Statul e, câteodată, democrat la modul prost. Ministerul Culturii mai sprijină, cu ţârâita, cu nişte bani de buzunar, ca să zic aşa, revistele de cultură. Dar, pe conceptul democratic, ei le sprijină pe toate. Dau la toţi câte ceva, dar nimeni nu se alege cu nimic. N-ar trebui să facă aşa. Eu aş concepe o strategie de sprijinire a 10-12 reviste reprezentative pentru ţară, şi nu să fie banii împrăştiaţi banii pe la toate cluburile de veleitari. Sigur, veleitarii au mult timp să meargă la Bucureşti, să se ducă acolo cu un discurs extraflatant, poate cu mai mult decât cu un discurs, se duc şi cu ceva... argumente locale foarte atrăgătoare.

R.Ş.: Aţi rămas cocoţat pe baricada criticii de poezie. Primiţi cărţi de versuri, ba chiar scrieţi despre ele. Puteţi spune care, cât e pulsul liricii româneşti? Pâlpâie? Bubuie?

A.C.: Eu nu-mi permit niciodată judecăţi radicale de tipul: poezia română e bună sau e proastă. Poezia e scrisă de poeţi. Unui sunt buni, alţii nu. Dar plecând de la ipoteza că din trei unul e valoros şi doi nu, nu aş face o judecată generală. Poezia e proastă pentru că iată, cantitativ, numai unul e bun, iar trei sunt răi. Nu aşa! Eu cred că există poeţi de zvâcnire şi între cei foarte tineri, există poeţi deja lansaţi în generaţia voastră, cei care s-ar fi putut lansa puternic înaintea voastră şi, desigur, generaţiile ’80, ’70, ’60, care sunt fie într-un proces de plafonare, fie într-unul de maturizare sau de rafinament. Dar acolo aventura plafonării sau a maturizării e trăită individual. Cred că e caz de spital să stea cineva care a trecut de 35 de ani într-o generaţie.

R.Ş.: Faceţi parte din generaţia ’80...

A.C.: M-am retras din ea.

R.Ş.: Câţi dintre poeţii generaţiei pe care aţi părăsit-o mai rezistă la o relectură?

A.C.: Istoria scutură orice generaţie. O generaţie există la începuturi, cât timp ea contestă, îşi face retorica de ruptură şi acaparează din piaţa de opinie. Dar după acest moment nu mai există decât individualităţi. Dacă o generaţie rămâne cu zece nume, înseamnă că a fost una mare. Dacă nu rămâne cu atâtea, înseamnă că fost una normală, şi nu de excepţie. Printre proiectele mele am o carte care se numeşte "10/80". Zece poeţi din generaţia ’80, poeţi care cred eu că reprezintă generaţia, dar sunt şi transgeneraţionişti prin ceea ce scriu.

R.Ş.: Îi puteţi numi pe cei zece aleşi?

A.C.: Nu îi numesc, pentru că nu vreau să mă trezesc cu tot felul de reproşuri amicale de tipul: eu de ce nu sunt acolo, de ce ăla e mai bun ca mine...

R.Ş.: Diferă cu mult alegerea dumneavoastră de topul deja impus? Cărtărescu primul, ixulescu al doilea...

A.C.: Eu cred că diferă. Cred că expresionismul acestei generaţii e mai important, are mai multă substanţă decât postmodernismul.

R.Ş.: Cercurile în care se "învârt" revistele de cultură au un diametru din ce în ce mai mic. Curiozităţile literare ale publicului – altul decât cel format din oamenii care scriu literatură – se sting treptat. "Vatra", pe care o conduceţi, are şi ea cititorii fidelizaţi de faptul că primesc, gratuit, revista. Ce şanse mai au publicaţiile literare de a exista, dacă nu sunt cerute pe piaţă? Viitorul lor, dacă va mai fi unul pe termen lung, se va afla la umbra unor cotidiane care să le editeze?

A.C.: Trecutul revistelor literare din România acesta a fost: suplimente ale unor ziare sau ale unor trusturi de presă. Marea noastră critică interbelică s-a făcut în suplimentele literare ale ziarelor... "Adevărul", "Universul", "Vremea". Deocamdată, iniţiativa aceasta nu are suport. Doar "Adevărul" a înţeles să facă acest lucru...

R.Ş.: Ar fi de amintit şi suplimentul cultural al "Ziarului financiar".

A.C.: Da, dar încă mai rezistă, în virtutatea inerţiei, sistemul statuat de reviste. Aceste reviste de cultură ar putea stârni interesul publicului dacă la televiziune şi la radio s-ar recomanda măcar atât cât se recomandă revistele poliţiei. Sigur, nu e suficient să citeşti sumarul, ci ar trebui făcut puţin spectacol pe numărul respectiv, să se scoată ceva din substanţa lui şi să i se ofere telespectatorului sau ascultătorului. Or, sistemul mediatic lucrează mai mult pe cumetrie şi pe veresie. Dacă e cineva care instaurează confuzia şi o deplânge apoi în emisiuni este sistemul mediatic. Televiziunea şi radioul. Ce s-ar putea face. Eu nu sunt aşa de îngrijorat. De exemplu, revista "Vatra" nu se găseşte în multe locuri unde ar trebui să se găsească. Dar noi avem un public asigurat, care numără 1200 de persoane. Nu e mult, dar suntem într-o campanie de recâştigare a cititorilor. Revista e scumpă, costă 15.000 de lei, dar e un preţ derizoriu faţă de preţul de producţie. Prin numerele tematice de anul trecut, cel cu Eliade, cu maghiarii, cu evreii, "Vatra" a stânit un interes şi în cercuri de cititori pe care până acum nu am contat. Avem solicitări de numere din anii trecuţi, plus abonamente, de acum înainte. Dacă ne mai ies câteva numere bune, de scandal de idei, să zic aşa, cred că vom intra din nou în atenţia publicului. Eu nu cred că trebuie captat orice fel de public. Aş căuta să apropii revista de publicul universitar, de la profesori, la studenţi. Un public exigent, instruit.

R.Ş.: Aţi amintit de exigenţă. Care este cea mai gravă concesie pe care aţi făcut-o în calitate de critic literar?

A.C.: Am făcut câteva concesii din amiciţie. Şi dacă pot da un sfat celor mai tineri ca mine e acela de a nu face nici o concesie. Un veleitar pe care îl lauzi mult mai mult decât merită, oricâte precauţii ţi-ai lua tu în comentariu, ca să nu te faci nici pe tine de ruşine, nu va fi niciodată mulţumit. Pentru mine a fost, omeneşte vorbind, o experienţă tristă când, în două cazuri - nu am folosit în text epitete, dar se înţelegea că sunt poeţi de luat în seamă -, oamenii ăia în loc să vină să mă îmbrăţişeze şi să-mi mulţumească, cum mă aşteptam în naivitatea mea, treceau strada ca să nu mă întâlnească. Şi mi-am dat seama de ce. În precauţiile mele am introdus sintagme de genul: "poet de raftul doi", "de mâna a doua", ceea ce nu e chiar aşa de ruşinos... Sigur, în sinea mea ştiam că sunt de mâna a şaptea, iar faptul că i-am ridicat la raftul doi era un mare compromis pentru mine.

R.Ş.: Merită făcute compromisuri, din când în când?

A.C.: Nu merită, pentru că te asiguri de un resentiment profund.

R.Ş.: Dar atunci când intuiţia critică spune că un scriitor e o promisiune, se poate plusa?

A.C.: Dacă e vorba de tineri, da. Dacă e să fac un comentariu unui debutant care are un sfert de volum bun, iar celelalte trei sferturi sunt cam stângace, mizez pe sfertul bun. La o vârstă tânără paşii sunt uriaşi, în doi-trei ani de zile omul acela poate ajunge departe.

R.Ş.: Detectaţi vreo direcţie în lirica românească actuală?

A.C.: Literatura română postbelică e ordonată pe generaţii. Sigur că acesta nu e un criteriu de apreciere, ci unul de consolare; nu avem altul şi atunci înşirăm scriitorimea pe generaţii. Dar e şi un criteriu funcţional în literatura postbelică, întrucât au lipsit şcolile literare, au lipsit curentele... Înainte de ’44, însă, orice generaţie se definea pe două fronturi: lupta programatică cu generaţia de dinaintea ei şi luptele fratricide, tensiunile intrageneraţioniste. Dacă ne gândim numai la perioada de după primul război, când tradiţionaliştii erau în aceeaşi generaţie cu moderniştii şi cu avangardiştii. Ce măcinare internă era în interiorul acelei generaţii... Acelaşi lucru s-ar fi produs şi dacă generaţia care s-a lansat în anii celui de-al doilea război, ce a conţinut Al doilea suprarealism, Cercul literar de la Sibiu, Grupul de la "Albatros", ar fi putut să se dezvolte. Şi acolo tensiunile intrageneraţioniste ar fi fost puternice, iar progranmele şi orientările, diferite. Acum se petrece acelaşi fenomen. Ultima serie care a beneficiat de un fel de monotonie programatică, de o unitate prea mare în ceea ce priveşte programul este ceea ce s-a numit generaţia ’90. Cei care îşi zic generaţia 2000 sunt deja polarizaţi, au mai multe programe... Eu nu judec acuma cât de fundamentate sunt aceste programe, dar ele lucrează şi prin bovarismul lor, nu neapărat prin soliditate. Sigur, toate au un punct comun, sunt anti-optzeciste, dar şi între aceste grupuri tensiunile se vor manifesta în curând. Tipul acesta de generaţie e una normală. Are un “duşman” comun, mentalitatea hegemonică optzecistă, dar între ei solidaritatea e fracturată de tensiuni. De aici aştept eu ca literatura să capete un zvâcnet deosebit. Deocamdată, nu văd pe poeţi care pot să se detaşeze cu claritatea cu care a făcut-o un Stănescu în generaţia lui, sau Cărtărescu în generaţia lui. E de judecat acum dacă şi ei s-au detaşat prin valoare sau printr-o conjunctură care i-a făcut precoce notorii.

R.Ş.: Vă recomandaţi, din când în când, ca fiind "scriitorul Al Cistelecan"?

A.C.: Statutul meu de scriitor nu prea există. Eu nu m-am considerat scriitor. Eu scriu în timpul meu liber, seara, noaptea, sâmbăta, duminica... Din punct de vedere social, nu mi-aş putea lua în serios calitatea mea de scriitor. Societatea nici nu e interesată ca eu să fiu scriitor. Pe cine interesează că e unul la Târgu Mureş care vrea să facă critică literară? Dacă am face un referendum nu cred că am găsi 0,00001% din naţiune care să spună: lăsaţi-l să scrie critică literară. Nu mă recomand nici măcar în grupurile literare ca scriitor. Eu îmi spun numele şi atât. Dacă cineva ştie că scriu, e bine, dacă nu ştie, e şi mai bine, pentru că nu-mi face aluzii, propuneri, sugestii şi alte cele.

(aprilie 2001, Timişoara)