Motivaţia Juriului Nobel:
"pentru remarcabila sa artă narativă care îşi găseşte forma cea mai înaltă de expresie în Saga familiei Forsyte"
John Galsworthy (n. 14 august 1867 - d. 31 ianuarie 1933), prozator
englez este laurat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1932.
John Galsworthy s-a născut la 14 august 1867 la Kingston Hill(comitatul
Surrey), într-o familie de jurişti a căror bunăstare a prosperat sub
domnia reginei Victoria. Împreună cu fraţii şi surorile lui, el a
crescut în casele din ce în ce mai splendide, pe care tatăl său, mare
proprietar funciar, le construieşte în apropierea Londrei. După studii
întreprinse la Harrow şi apoi la Oxford, el intră în barou, dar curând
va părăsi această profesie. O idilă nefericită îl deprimă atât de mult,
încât tatăl lui îl trimite într-o călătorie pe mările sudului, în cursul
căreia este obligat să se familiriazeze cu dreptul maritim. În drum
spre Australia pe pachebotul Torrens, John Galsworthy se împrieteneşte
cu un ofiţer maritim de origine poloneză care-şi povesteşte minunat
aventurile sale de marinar şi contrabandist. Această întâlnire cu Joseph
Conrad, care deja îşi terminase primul său roman, va trezi în el
tentaţia de a deveni scriitor. "Mi-ar plăcea să fiu dotat pentru scris",
mărturiseşte el într-o scrisoare adresată unui prieten, "cred
într-adevăr că este mijlocul cel mai agreabil de a câştiga bani, dar
important pentru mine nu este atât faptul de a scrie, cât ideile
exprimate. Presupun că arta de a scrie poate fi cultivată, dar că nu e
imposibil să cultivi claritatea profunzimilor, nici plantele rare". La
întoarcerea sa, manifestă foarte puţină plăcere pentru domeniul
afacerilor. În 1895 se produce evenimentul sentimental care va marca tot
restul existenţei sale: el devine iubitul Adei Cooper, seducătoarea
soţie a vărului său, maiorul Athur Galsworthy. Orfană de tată, această
pianistă are o sensibilitate incompatibilă cu caracterul soţului său,
iar John va trebui să aştepte zece ani până ce vărul său va consimţi să
divorţeze, apoi moartea tatălui său, în 1905, pentru a regla printr-o
căsătorie această situaţie nelegitimă, foarte umilitoare într-o
societate ca a sa. Primele tentative literare datează din această
perioadă a vieţii sale. Chiar dacă publică patru cărţi (1897-1901), sub
pseudonimul de John Sinjohn, el va renega două dintre acestea: From the
Four Winds şi Jocelyn.
Romane
Villa Rubein(Vila Rubein) - 1900
The Island Pharisees(Insula fariseilor) - 1904
The Man of Property(Bogătaşul) - 1906
The Country House (Conacul) - 1907
Fraternity (Fraternitate) - 1909
The Patrician (patricianul) - 1911
In Chancery (Încătuşaţi de lege) - 1920
To Let (De închiriat)- 1921
Swan Song (Cântec de lebădă) - 1928
Beyond (Dincolo)-1917
Piese
The silver Box (Tabachera de argint) - 1906
Six Short Plays (Şase piese scurte) - 1921
Loyalties (Loialitate) - 1922
Povestiri
On Forsyte Change (La bursa Forsyte) - 1930
Soames and the Flag(Soames şi steagul) - 1930
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Biografie Adrian Păunescu
Biografie Emily Dickinson
Elizabeth Dickinson was born on December 10, 1830 in the quiet community
of Amherst, Massachusetts, the second daughter of Edward and Emily
Norcross Dickinson. Emily, Austin (her older brother) and her younger
sister Lavinia were nurtured in a quiet, reserved family headed by their
authoritative father Edward. Throughout Emily’s life, her mother was
not "emotionally accessible," the absence of which might have caused
some of Emily’s eccentricity. Being rooted in the puritanical
Massachusetts of the 1800’s, the Dickinson children were raised in the
Christian tradition, and they were expected to take up their father’s
religious beliefs and values without argument. Later in life, Emily
would come to challenge these conventional religious viewpoints of her
father and the church, and the challenges she met with would later
contribute to the strength of her poetry.
The Dickinson family was prominent in Amherst. In fact, Emily’s grandfather, Samuel Fowler Dickinson, was one of the founders of Amherst College, and her father served as lawyer and treasurer for the institution. Emily’s father also served in powerful positions on the General Court of Massachusetts, the Massachusetts State Senate, and the United States House of Representatives. Unlike her father, Emily did not enjoy the popularity and excitement of public life in Amherst, and she began to withdraw. Emily did not fit in with her father’s religion in Amherst, and her father began to censor the books she read because of their potential to draw her away from the faith.
Being the daughter of a prominent politician, Emily had the benefit of a good education and attended the Amherst Academy. After her time at the academy, Emily left for the South Hadley Female Seminary (currently Mount Holyoke College) where she started to blossom into a delicate young woman - "her eyes lovely auburn, soft and warm, her hair lay in rings of the same color all over her head with her delicate teeth and skin." She had a demure manner that was almost fun with her close friends, but Emily could be shy, silent, or even depreciating in the presence of strangers. Although she was successful at college, Emily returned after only one year at the seminary in 1848 to Amherst where she began her life of seclusion.
Although Emily never married, she had several significant relationships with a select few. It was during this period following her return from school that Emily began to dress all in white and choose those precious few that would be her own private society. Refusing to see almost everyone that came to visit, Emily seldom left her father’s house. In Emily’s entire life, she took one trip to Philadelphia (due to eye problems), one to Washington, and a few trips to Boston. Other than those occasional ventures, Emily had no extended exposure to the world outside her home town. During this time, her early twenties, Emily began to write poetry seriously. Fortunately, during those rare journeys Emily met two very influential men that would be sources of inspiration and guidance: Charles Wadsworth and Thomas Wentworth Higginson. There were other less influential individuals that affected Emily, such as Samuel Bowles and J.G. Holland, but the impact that Wadsworth and Higginson had on Dickinson were monumental.
The Reverend Charles Wadsworth, age 41, had a powerful effect on Emily’s life and her poetry. On her trip to Philadelphia, Emily met Wadsworth, a clergyman, who was to become her "dearest earthly friend". A romantic figure, Wadsworth was an outlet for Emily, because his orthodox Calvinism acted as a beneficial catalyst to her theoretical inferences. Wadsworth, like Dickinson, was a solitary, romantic person that Emily could confide in when writing her poetry. He had the same poise in the pulpit that Emily had in her poetry. Wadsworth’s religious beliefs and presumptions also gave Emily a sharp, and often welcome, contrast to the transcendentalist writings and easy assumptions of Emerson. Most importantly, it is widely believed that Emily had a great love for this Reverend from Philadelphia even though he was married. Many of Dickinson’s critics believe that Wadsworth was the focal point of Emily’s love poems.
When Emily had a sizable backlog of poems, she sought out somebody for advice about anonymous publication, and on April 15, 1862 she found Thomas Wentworth Higginson, an eminent literary man. She wrote a letter to Higginson and enclosed four poems to inquire his appraisal and advice.
Although Higginson advised Dickinson against publishing her poetry, he did see the creative originality in her poetry, and he remained Emily’s "preceptor" for the remainder of her life. It was after that correspondence in 1862 that Emily decided against publishing her poems, and, as a result, only seven of her poems were published in her lifetime - five of them in the Springfield Republican. The remainder of the works would wait until after Dickinson’s death.
Emily continued to write poetry, but when the United States Civil War broke out a lot of emotional turmoil came through in Dickinson’s work. Some changes in her poetry came directly as a result of the war, but there were other events that distracted Emily and these things came through in the most productive period of her lifetime - about 800 poems.
Even though she looked inward and not to the war for the substance of her poetry, the tense atmosphere of the war years may have contributed to the urgency of her writing. The year of greatest stress was 1862, when distance and danger threatened Emily's friends - Samuel Bowles, in Europe for his health; Charles Wadsworth, who had moved to a new pastorate at the Calvary Church in San Francisco; and T.W. Higginson, serving as an officer in the Union Army. Emily also had persistent eye trouble, which led her, in 1864 and 1865, to spend several months in Cambridge, Mass. for treatment. Once back in Amherst she never traveled again and after the late 1860s never left the boundaries of the family's property.
The later years of Dickinson’s life were primarily spent in mourning because of several deaths within the time frame of a few years. Emily’s father died in 1874, Samuel Bowles died in 1878, J.G. Holland died in 1881, her nephew Gilbert died in 1883, and both Charles Wadsworth and Emily’s mother died in 1882. Over those few years, many of the most influential and precious friendships of Emily’s passed away, and that gave way to the more concentrated obsession with death in her poetry. On June 14, 1884 Emily’s obsessions and poetic speculations started to come to a stop when she suffered the first attack of her terminal illness. Throughout the year of 1885, Emily was confined to bed in her family’s house where she had lived her entire life, and on May 15, 1886 Emily took her last breath at the age of 56. At that moment the world lost one of its most talented and insightful poets. Emily left behind nearly 2,000 poems.
As a result of Emily Dickinson’s life of solitude, she was able to focus on her world more sharply than other authors of her time - contemporary authors who had no effect on her writing. Emily was original and innovative in her poetry, most often drawing on the Bible, classical mythology, and Shakespeare for allusions and references. Many of her poems were not completed and written on scraps of paper, such as old grocery lists. Eventually when her poetry was published, editors took it upon themselves to group them into classes - Friends, Nature, Love, and Death. These same editors arranged her works with titles, rearranged the syntax, and standardized Dickinson’s grammar. Fortunately in 1955, Thomas Johnson published Dickinson’s poems in their original formats, thus displaying the creative genius and peculiarity of her poetry.
Emily Dickinson wrote a total of 1,775 poems. Since none but a handful of them were published during her own lifetime, there is no easy way to arrange them. With other poets you group their work by what publication they come from, or by what year they first saw print, or perhaps by ordering the titles of the poems alphabetically. None of this can be applied to Emily's poetry, not even alphabetically by title, since she didn't title her poems.
In 1955 a three-volume critical edition edited by Thomas H Johnson set a new standard for Emily Dickinson students and scholars the world over. The book compiled all the 1,775 poems in chronological order (as far as could be ascertained). Not only that, but the poems were finally published in their original form, uncorrupted by decades of intrusive editors.
The Dickinson family was prominent in Amherst. In fact, Emily’s grandfather, Samuel Fowler Dickinson, was one of the founders of Amherst College, and her father served as lawyer and treasurer for the institution. Emily’s father also served in powerful positions on the General Court of Massachusetts, the Massachusetts State Senate, and the United States House of Representatives. Unlike her father, Emily did not enjoy the popularity and excitement of public life in Amherst, and she began to withdraw. Emily did not fit in with her father’s religion in Amherst, and her father began to censor the books she read because of their potential to draw her away from the faith.
Being the daughter of a prominent politician, Emily had the benefit of a good education and attended the Amherst Academy. After her time at the academy, Emily left for the South Hadley Female Seminary (currently Mount Holyoke College) where she started to blossom into a delicate young woman - "her eyes lovely auburn, soft and warm, her hair lay in rings of the same color all over her head with her delicate teeth and skin." She had a demure manner that was almost fun with her close friends, but Emily could be shy, silent, or even depreciating in the presence of strangers. Although she was successful at college, Emily returned after only one year at the seminary in 1848 to Amherst where she began her life of seclusion.
Although Emily never married, she had several significant relationships with a select few. It was during this period following her return from school that Emily began to dress all in white and choose those precious few that would be her own private society. Refusing to see almost everyone that came to visit, Emily seldom left her father’s house. In Emily’s entire life, she took one trip to Philadelphia (due to eye problems), one to Washington, and a few trips to Boston. Other than those occasional ventures, Emily had no extended exposure to the world outside her home town. During this time, her early twenties, Emily began to write poetry seriously. Fortunately, during those rare journeys Emily met two very influential men that would be sources of inspiration and guidance: Charles Wadsworth and Thomas Wentworth Higginson. There were other less influential individuals that affected Emily, such as Samuel Bowles and J.G. Holland, but the impact that Wadsworth and Higginson had on Dickinson were monumental.
The Reverend Charles Wadsworth, age 41, had a powerful effect on Emily’s life and her poetry. On her trip to Philadelphia, Emily met Wadsworth, a clergyman, who was to become her "dearest earthly friend". A romantic figure, Wadsworth was an outlet for Emily, because his orthodox Calvinism acted as a beneficial catalyst to her theoretical inferences. Wadsworth, like Dickinson, was a solitary, romantic person that Emily could confide in when writing her poetry. He had the same poise in the pulpit that Emily had in her poetry. Wadsworth’s religious beliefs and presumptions also gave Emily a sharp, and often welcome, contrast to the transcendentalist writings and easy assumptions of Emerson. Most importantly, it is widely believed that Emily had a great love for this Reverend from Philadelphia even though he was married. Many of Dickinson’s critics believe that Wadsworth was the focal point of Emily’s love poems.
When Emily had a sizable backlog of poems, she sought out somebody for advice about anonymous publication, and on April 15, 1862 she found Thomas Wentworth Higginson, an eminent literary man. She wrote a letter to Higginson and enclosed four poems to inquire his appraisal and advice.
Although Higginson advised Dickinson against publishing her poetry, he did see the creative originality in her poetry, and he remained Emily’s "preceptor" for the remainder of her life. It was after that correspondence in 1862 that Emily decided against publishing her poems, and, as a result, only seven of her poems were published in her lifetime - five of them in the Springfield Republican. The remainder of the works would wait until after Dickinson’s death.
Emily continued to write poetry, but when the United States Civil War broke out a lot of emotional turmoil came through in Dickinson’s work. Some changes in her poetry came directly as a result of the war, but there were other events that distracted Emily and these things came through in the most productive period of her lifetime - about 800 poems.
Even though she looked inward and not to the war for the substance of her poetry, the tense atmosphere of the war years may have contributed to the urgency of her writing. The year of greatest stress was 1862, when distance and danger threatened Emily's friends - Samuel Bowles, in Europe for his health; Charles Wadsworth, who had moved to a new pastorate at the Calvary Church in San Francisco; and T.W. Higginson, serving as an officer in the Union Army. Emily also had persistent eye trouble, which led her, in 1864 and 1865, to spend several months in Cambridge, Mass. for treatment. Once back in Amherst she never traveled again and after the late 1860s never left the boundaries of the family's property.
The later years of Dickinson’s life were primarily spent in mourning because of several deaths within the time frame of a few years. Emily’s father died in 1874, Samuel Bowles died in 1878, J.G. Holland died in 1881, her nephew Gilbert died in 1883, and both Charles Wadsworth and Emily’s mother died in 1882. Over those few years, many of the most influential and precious friendships of Emily’s passed away, and that gave way to the more concentrated obsession with death in her poetry. On June 14, 1884 Emily’s obsessions and poetic speculations started to come to a stop when she suffered the first attack of her terminal illness. Throughout the year of 1885, Emily was confined to bed in her family’s house where she had lived her entire life, and on May 15, 1886 Emily took her last breath at the age of 56. At that moment the world lost one of its most talented and insightful poets. Emily left behind nearly 2,000 poems.
As a result of Emily Dickinson’s life of solitude, she was able to focus on her world more sharply than other authors of her time - contemporary authors who had no effect on her writing. Emily was original and innovative in her poetry, most often drawing on the Bible, classical mythology, and Shakespeare for allusions and references. Many of her poems were not completed and written on scraps of paper, such as old grocery lists. Eventually when her poetry was published, editors took it upon themselves to group them into classes - Friends, Nature, Love, and Death. These same editors arranged her works with titles, rearranged the syntax, and standardized Dickinson’s grammar. Fortunately in 1955, Thomas Johnson published Dickinson’s poems in their original formats, thus displaying the creative genius and peculiarity of her poetry.
Emily Dickinson wrote a total of 1,775 poems. Since none but a handful of them were published during her own lifetime, there is no easy way to arrange them. With other poets you group their work by what publication they come from, or by what year they first saw print, or perhaps by ordering the titles of the poems alphabetically. None of this can be applied to Emily's poetry, not even alphabetically by title, since she didn't title her poems.
In 1955 a three-volume critical edition edited by Thomas H Johnson set a new standard for Emily Dickinson students and scholars the world over. The book compiled all the 1,775 poems in chronological order (as far as could be ascertained). Not only that, but the poems were finally published in their original form, uncorrupted by decades of intrusive editors.
Biografie Émile Zola
Émile Zola (n.2 aprilie 1840 – d.29 septembrie 1902) a fost un romancier
francez, cel mai important exemplu al şcolii naturaliste şi o figură
majoră a eliberării politice a Franţei.
Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola şi-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence şi a învăţat la Collège Burbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Lycée Saint-Louis. După ce a lucrat în diverse posturi de funcţionar mărunt a început să scrie pentru coloana literară a unui ziar. Controversat de la bun început, el nu şi-a ascuns dispreţul faţă de Napoleon al III-lea al Franţei, care s-a folosit de a doua revoluţie franceză ca de un vehicul pentru a deveni împărat.
Mai mult de jumătate dintre romanele sale sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele de Les Rougon-Macquart. Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, urmăreşte influenţa eredităţii asupra violenţei, alcoolismului şi prostituţiei în două ramuri ale unei familii, respectabilii Rougon şi infamii Macquart, timp de cinci generaţii.
După propria mărturie „Doream să ilustrez, la începutul unui secol de libertate şi adevăr, o familie care nu se poate abţine în goana de a poseda toate bunurile pe care progresul le pune la dispoziţie şi care deraiază din cauza propriului avânt; convulsia fatală ce însoţeşte naşterea unei noi lumi.”
Zola şi pictorul Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie şi în tinereţe, dar relaţia s-a răcit mai târziu din pricina descrierii fictive de către Zola a lui Cézanne şi a vieţii boeme a pictorilor în romanul L'Oeuvre (Opera, 1886).
Zola şi-a riscat cariera şi chiar viaţă pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'acusse a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore. Ziarul era condus de Ernest Vaughan şi Georges Clemenceau, care au decis că acel controversat articol va avea forma unei scrisori deschise către preşedinte, Félix Faure. J'accuse acuza guvernul francez de antisemitism şi de încarcerarea incorectă a lui Alfred Dreyfus. Zola a fost judecat pentru calomnie pentru publicarea manifestului J'accuse pe 7 februarie 1898 şi a fost condamnat pe 23 februarie. Zola a declarat că osândirea şi deportarea pe Insula Diavolului a căpitanului evreu Alfred Dreyfus a venit după o falsă acuzaţie de spionaj şi a fost o eroare judiciară. Cazul, cunoscut şi ca afacerea Dreyfus a divizat Franţa între armata reacţionară şi biserică pe de o parte şi societatea mai liberală pe de altă parte. Consecinţele s-au manifestat timp de ani de zile, încât la a o suta aniversare a publicării articolului de către Émile Zola, cotidianul romano-catolic francez La Croix şi-a cerut scuze pentru antisemitismul manifestat în timpul afacerii Dreyfus.
Zola a fost un far călăuzitor pentru Franţa şi scrisoarea sa a marcat un moment de cotitură în ceea ce priveşte afacerea Dreyfus, ducând la redeschiderea cazului căpitanului şi la achitarea sa în cele din urmă. În timpul evenimentelor, Zola a fost acuzat de calomnie, condamnat şi i s-a retras Legiunea de Onoare. Pentru a nu fi încarcerat el a fugit în Anglia. După puţin timp i s-a permis să se întoarcă; la timp pentru a asista la căderea guvernului. Dreyfus a fost condamnat din nou, dar în cele din urmă a fost eliberat, în mare parte datorită forţei morale a argumentelor lui Zola. Acesta a spus „Adevărul este în marş şi nimic nu-l va opri”. În 1906, Dreyfus a fost exonerat de către Curtea Supremă.
Piatra funerară a lui Émile Zola în cimetière Montmartre; rămăşiţele sale sunt acum în Pantheon.Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicaţii cu monoxid de carbon cauzat de un coş de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzaţi, dar n-a fost dovedit nimic. Iniţial a fost îngropat în Cimetière de Montmartre din Paris, dar pe 4 iunie 1908, la aproape şase ani de la moartea sa, rămăşiţele sale au fost mutate în Panthéon.
În ianuarie 1998, preşedintele Jaques Chirac a ţinut un momorial pentru a onora centenarul manifestului J'accuse.
La Confession de Claude (1865)
Thérèse Raquin (1867)
Madeleine Férat (1868)
Le Roman Experimental (1880)
Les Rougon-Macquart
La Fortune des Rougon (1871)
La Curée (1871-2)
Le Ventre de Paris (1873)
La Conquête de Plassans (1874)
La Faute de l'Abbé Mouret (1875)
Son Excellence Eugène Rougon (1876)
L'Assommoir (1877)
Une Page d'amour(1878)
Nana (1880)
Pot-Bouille (1882)
Au Bonheur des Dames (1883)
La Joie de vivre (1884)
Germinal (1885)
L'Oeuvre (1886)
La Terre (1887)
Le Rêve (1888)
La Bête Humaine (1890)
L'Argent (1891)
La Débâcle (1892)
Le Docteur Pascal (1893)
Les Trois Villes
Lourdes (1894)
Rome (1896)
Paris (1898)
Les Quatres Evangiles
Fécondité (1899)
Travail (1901)
Vérité (1903, publicat postmortem)
Justice (neterminat)
Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola şi-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence şi a învăţat la Collège Burbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Lycée Saint-Louis. După ce a lucrat în diverse posturi de funcţionar mărunt a început să scrie pentru coloana literară a unui ziar. Controversat de la bun început, el nu şi-a ascuns dispreţul faţă de Napoleon al III-lea al Franţei, care s-a folosit de a doua revoluţie franceză ca de un vehicul pentru a deveni împărat.
Mai mult de jumătate dintre romanele sale sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele de Les Rougon-Macquart. Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, urmăreşte influenţa eredităţii asupra violenţei, alcoolismului şi prostituţiei în două ramuri ale unei familii, respectabilii Rougon şi infamii Macquart, timp de cinci generaţii.
După propria mărturie „Doream să ilustrez, la începutul unui secol de libertate şi adevăr, o familie care nu se poate abţine în goana de a poseda toate bunurile pe care progresul le pune la dispoziţie şi care deraiază din cauza propriului avânt; convulsia fatală ce însoţeşte naşterea unei noi lumi.”
Zola şi pictorul Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie şi în tinereţe, dar relaţia s-a răcit mai târziu din pricina descrierii fictive de către Zola a lui Cézanne şi a vieţii boeme a pictorilor în romanul L'Oeuvre (Opera, 1886).
Zola şi-a riscat cariera şi chiar viaţă pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'acusse a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore. Ziarul era condus de Ernest Vaughan şi Georges Clemenceau, care au decis că acel controversat articol va avea forma unei scrisori deschise către preşedinte, Félix Faure. J'accuse acuza guvernul francez de antisemitism şi de încarcerarea incorectă a lui Alfred Dreyfus. Zola a fost judecat pentru calomnie pentru publicarea manifestului J'accuse pe 7 februarie 1898 şi a fost condamnat pe 23 februarie. Zola a declarat că osândirea şi deportarea pe Insula Diavolului a căpitanului evreu Alfred Dreyfus a venit după o falsă acuzaţie de spionaj şi a fost o eroare judiciară. Cazul, cunoscut şi ca afacerea Dreyfus a divizat Franţa între armata reacţionară şi biserică pe de o parte şi societatea mai liberală pe de altă parte. Consecinţele s-au manifestat timp de ani de zile, încât la a o suta aniversare a publicării articolului de către Émile Zola, cotidianul romano-catolic francez La Croix şi-a cerut scuze pentru antisemitismul manifestat în timpul afacerii Dreyfus.
Zola a fost un far călăuzitor pentru Franţa şi scrisoarea sa a marcat un moment de cotitură în ceea ce priveşte afacerea Dreyfus, ducând la redeschiderea cazului căpitanului şi la achitarea sa în cele din urmă. În timpul evenimentelor, Zola a fost acuzat de calomnie, condamnat şi i s-a retras Legiunea de Onoare. Pentru a nu fi încarcerat el a fugit în Anglia. După puţin timp i s-a permis să se întoarcă; la timp pentru a asista la căderea guvernului. Dreyfus a fost condamnat din nou, dar în cele din urmă a fost eliberat, în mare parte datorită forţei morale a argumentelor lui Zola. Acesta a spus „Adevărul este în marş şi nimic nu-l va opri”. În 1906, Dreyfus a fost exonerat de către Curtea Supremă.
Piatra funerară a lui Émile Zola în cimetière Montmartre; rămăşiţele sale sunt acum în Pantheon.Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicaţii cu monoxid de carbon cauzat de un coş de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzaţi, dar n-a fost dovedit nimic. Iniţial a fost îngropat în Cimetière de Montmartre din Paris, dar pe 4 iunie 1908, la aproape şase ani de la moartea sa, rămăşiţele sale au fost mutate în Panthéon.
În ianuarie 1998, preşedintele Jaques Chirac a ţinut un momorial pentru a onora centenarul manifestului J'accuse.
La Confession de Claude (1865)
Thérèse Raquin (1867)
Madeleine Férat (1868)
Le Roman Experimental (1880)
Les Rougon-Macquart
La Fortune des Rougon (1871)
La Curée (1871-2)
Le Ventre de Paris (1873)
La Conquête de Plassans (1874)
La Faute de l'Abbé Mouret (1875)
Son Excellence Eugène Rougon (1876)
L'Assommoir (1877)
Une Page d'amour(1878)
Nana (1880)
Pot-Bouille (1882)
Au Bonheur des Dames (1883)
La Joie de vivre (1884)
Germinal (1885)
L'Oeuvre (1886)
La Terre (1887)
Le Rêve (1888)
La Bête Humaine (1890)
L'Argent (1891)
La Débâcle (1892)
Le Docteur Pascal (1893)
Les Trois Villes
Lourdes (1894)
Rome (1896)
Paris (1898)
Les Quatres Evangiles
Fécondité (1899)
Travail (1901)
Vérité (1903, publicat postmortem)
Justice (neterminat)
Biografie Emil Cioran
Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Răşinari; d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof şi scriitor român stabilit în Franţa.
Emil Cioran s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.
Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretenţioase şi stupide".
Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran. Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.[1] Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator Noaptea cuţitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune[2], ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.
Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită până în 1991) va fi încheiată în 1945, când se stabileşte definitiv în Franţa.
După moartea Simonei Boué, prietena de o viaţă a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitaţie şi valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curţii de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviinţă. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja aparute, se află şi un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câţiva ani din perioada ulterioară lui 1972 (anul în care se opresc Caietele sale), document de un excepţional interes pentru editori şi cititori, şi probabil ultima scriere inedită a filozofului.
Emil Cioran s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.
Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretenţioase şi stupide".
Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran. Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.[1] Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator Noaptea cuţitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune[2], ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.
Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită până în 1991) va fi încheiată în 1945, când se stabileşte definitiv în Franţa.
După moartea Simonei Boué, prietena de o viaţă a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitaţie şi valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curţii de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviinţă. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja aparute, se află şi un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câţiva ani din perioada ulterioară lui 1972 (anul în care se opresc Caietele sale), document de un excepţional interes pentru editori şi cititori, şi probabil ultima scriere inedită a filozofului.
Biografie Emil Botta
Emil Botta (n. 15 septembrie 1911, Adjud - d. 24 iulie 1977, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi actor român.
Este fratele eseistului Dan Botta, precum şi fiul lui Theodor Botta, medic, şi al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, după mai mulţi ani petrecuţi pe unele scene de provincie. La Nţional joacă în roluri de excepţie, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.
A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi... Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Liviu Ciulei),1969, Premiera, 1976.
A fost actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim şi filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generaţiei Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
Opera (selectiv)
Versuri
Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
Poezii, 1966
Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
Poeme, 1974
Un dor fără saţiu, 1976
Proză
Trântorul, 1938 (ediţia a II-a, 1967)
Premii
Premiul Fundaţiilor Regale (1937)
Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1967)
Este fratele eseistului Dan Botta, precum şi fiul lui Theodor Botta, medic, şi al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, după mai mulţi ani petrecuţi pe unele scene de provincie. La Nţional joacă în roluri de excepţie, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.
A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi... Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Liviu Ciulei),1969, Premiera, 1976.
A fost actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim şi filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generaţiei Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
Opera (selectiv)
Versuri
Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
Poezii, 1966
Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
Poeme, 1974
Un dor fără saţiu, 1976
Proză
Trântorul, 1938 (ediţia a II-a, 1967)
Premii
Premiul Fundaţiilor Regale (1937)
Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1967)
Biografie Emanoil Bucuţa
Emanoil Bucuța (Emanoil Popescu) (n. 27 iunie 1887, Bolintin-Deal,
Giurgiu - d. 7 octombrie 1946, București) a fost un scriitor și biolog
român, membru corespondent al Academiei Române.
A fost preocupat de cercetări de etnografie și folclor, de istorie literară, și a scris poezie și romane poetice. Emanoil Bucuta este fondatorul și directorul revistei de epocă Boabe de grâu între anii 1930-1935, asigurând fotografiei etnologice prestigiul de document sociologic de certă valoare informativă.
În "Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent", G. Călinescu l-a introdus la categoria poeţilor intimişti, alături de Gavril Rotică, Alexandru Claudian, Al. Rally sau Perpessicius. Poetul cântă micul univers casnic, "cultivând manufactura metalică, cu ceva din tehnica lui Heredia". Ale sale "Cântece de leagăn" au fost foarte imitate (de exemplu, de Emil Dorian). Proza sa este caracterizată de critic ca fiind "dioramatică".
Opere
* Florile inimei: Miniaturi: Oglinzi: Cântece de leagăn, Cartea Românească, Bucureşti, 1920
* Românii dintre Vidin şi Timoc: Cu un adaus de documente, folklor, glosar, fotografii, hărţi, Cartea Românească, Bucureşti, 1923
* Fuga lui Şefki. Roman, Cartea Românească, Bucureşti, 1927
* Maica Domnului dela mare, Colecţia Gândirea, Cartea Românească, Bucureşti, 1930
* Balcic, Ramuri, Craiova, 1931 (republicat în 2003 la editura Cronicar, Bucureşti)
* Institutul Social Român, Institutul de Arte Grafice "E. Marvan", Bucureşti, 1931
* Biblioteca satului, Colecţia Cartea satului, Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol", Bucureşti, 1936 (Cu o vedere în culori după G. Petraşcu şi cu alte chipuri)
* Pietre de vad (3 vol.), Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1937 (vol. 1), 1941 (vol. 2), ? (vol. 3)
* Legătura roşie, Colecţia Cartea satului, Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol", Bucureşti, 1938 (cu desene de J. Giurgea-Negrileşti şi cu o vedere în culori după o pânză de Ştefan Popescu)
* Capra neagră. Roman, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1938 (Cu desene de Mac Constantinescu; republicat în 1977 la editura clujeană Dacia, colecţia Restituiri, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Vartic; coperta de Vasile Pop Silaghi)
* Scrieri (2 vol.), Editura Minerva, Bucureşti, 1971/1977 (cu un studiu introductiv de acad. Perpessicius; Text stabilit şi note de Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă: vol. 1 cuprinde romanele Legătura roşie, Fuga lui Şefki şi Capra neagră; vol. 2 cuprinde ...?)
* Mozaic: Memorii, Editura Cronicar, Bucureşti, 2004
* Crescătorul de şoimi, Colecţia Cartea vremii, Fundaţia Culturală Regele Mihai I, Bucureşti, ?
* Românii din Bulgaria, Cartea Românească, Bucureşti, ?
* Poveştile crivăţului, ?
Coautor la:
* Duiliu Zamfirescu intrepretat de Tudor Arghezi, G. Bogdan-Duică, Emanoil Bucuţa, ..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 (antologie, studiu introductiv, tabel cronologic, note si bibliografie de Ioan Adam; coperta colecţiei: Ion Dogar-Marinescu)
A fost preocupat de cercetări de etnografie și folclor, de istorie literară, și a scris poezie și romane poetice. Emanoil Bucuta este fondatorul și directorul revistei de epocă Boabe de grâu între anii 1930-1935, asigurând fotografiei etnologice prestigiul de document sociologic de certă valoare informativă.
În "Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent", G. Călinescu l-a introdus la categoria poeţilor intimişti, alături de Gavril Rotică, Alexandru Claudian, Al. Rally sau Perpessicius. Poetul cântă micul univers casnic, "cultivând manufactura metalică, cu ceva din tehnica lui Heredia". Ale sale "Cântece de leagăn" au fost foarte imitate (de exemplu, de Emil Dorian). Proza sa este caracterizată de critic ca fiind "dioramatică".
Opere
* Florile inimei: Miniaturi: Oglinzi: Cântece de leagăn, Cartea Românească, Bucureşti, 1920
* Românii dintre Vidin şi Timoc: Cu un adaus de documente, folklor, glosar, fotografii, hărţi, Cartea Românească, Bucureşti, 1923
* Fuga lui Şefki. Roman, Cartea Românească, Bucureşti, 1927
* Maica Domnului dela mare, Colecţia Gândirea, Cartea Românească, Bucureşti, 1930
* Balcic, Ramuri, Craiova, 1931 (republicat în 2003 la editura Cronicar, Bucureşti)
* Institutul Social Român, Institutul de Arte Grafice "E. Marvan", Bucureşti, 1931
* Biblioteca satului, Colecţia Cartea satului, Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol", Bucureşti, 1936 (Cu o vedere în culori după G. Petraşcu şi cu alte chipuri)
* Pietre de vad (3 vol.), Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1937 (vol. 1), 1941 (vol. 2), ? (vol. 3)
* Legătura roşie, Colecţia Cartea satului, Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol", Bucureşti, 1938 (cu desene de J. Giurgea-Negrileşti şi cu o vedere în culori după o pânză de Ştefan Popescu)
* Capra neagră. Roman, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1938 (Cu desene de Mac Constantinescu; republicat în 1977 la editura clujeană Dacia, colecţia Restituiri, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Vartic; coperta de Vasile Pop Silaghi)
* Scrieri (2 vol.), Editura Minerva, Bucureşti, 1971/1977 (cu un studiu introductiv de acad. Perpessicius; Text stabilit şi note de Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă: vol. 1 cuprinde romanele Legătura roşie, Fuga lui Şefki şi Capra neagră; vol. 2 cuprinde ...?)
* Mozaic: Memorii, Editura Cronicar, Bucureşti, 2004
* Crescătorul de şoimi, Colecţia Cartea vremii, Fundaţia Culturală Regele Mihai I, Bucureşti, ?
* Românii din Bulgaria, Cartea Românească, Bucureşti, ?
* Poveştile crivăţului, ?
Coautor la:
* Duiliu Zamfirescu intrepretat de Tudor Arghezi, G. Bogdan-Duică, Emanoil Bucuţa, ..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 (antologie, studiu introductiv, tabel cronologic, note si bibliografie de Ioan Adam; coperta colecţiei: Ion Dogar-Marinescu)
Biografie Else Lasker- Schuler
born Feb. 11, 1869, Elberfeld, Ger.
died Jan. 22, 1945, Jerusalem, Palestine
Else Lasker-Schüler (February 11, 1869 – January 22, 1945) was a Jewish German poet and playwright (1869-1945) famous for her bohemian lifestyle in Berlin. She was one of the few women affiliated with the Expressionist movement. Lasker-Schüler fled Nazi Germany and lived out the rest of her life in Jerusalem
Schüler was born in Elberfeld, now a district of Wuppertal. Her mother, Jeannette Schüler (née Kissing) was a central figure in her poetry, and the main character of her play Die Wupper was inspired by her father, Aaron Schüler, a Jewish banker.
In 1894, Else married the physician and occasional chess player, Jonathan Berthold Lasker (the older brother of Emanuel Lasker, a World Chess Champion) and moved with him to Berlin, where she trained as an artist. On August 24, 1899 her son Paul was born and her first poems were published. She published her first full volume of poetry, Styx, three years later, in 1902. On April 11, 1903, she and Berthold Lasker divorced and on November 30, she married Georg Lewin. His pseudonym, Herwarth Walden, was her invention.
Lasker-Schüler's first prose work, Das Peter-Hille-Buch, was published in 1906, after the death of Hille, one of her closest friends. In 1907, she published the prose collection Die Nächte der Tino von Bagdad, followed by the play "Die Wupper" in 1909, which was not performed until later. A volume of poetry called the Meine Wunder, published in 1911, established Lasker-Schüler as the leading female representative of German expressionism.
After separating from Herwarth Walden in 1910 and divorcing him in 1912, she found herself penniless and dependent on the financial support of her friends, in particular Karl Kraus. That year, she met Gottfried Benn. An intense friendship developed between them which found its literary outlet in a large number of love poems dedicated to him. The death of her son in 1927, however, sent her into a deep depression.
Despite winning the Kleist Prize in 1932, as a Jew she was physically harassed and threatened by the Nazis. She emigrated to Zürich but there, too, she could not work. She traveled to Palestine in 1934 and finally settled in Jerusalem in 1937. In 1938 she was stripped of her German citizenship and the outbreak of World War II prevented any return to Europe.
In 1944 Lasker-Schüler's health deteriorated. She suffered a heart attack on January 16, and died in Jerusalem on January 22, 1945. She was buried on the Mount of Oliv
Works
Lasker-Schüler left behind several volumes of poetry and three plays, as well as many short stories, essays and letters. During her lifetime, her poems were published in various magazines, among them the journal Der Sturm edited by her second husband, and Karl Kraus' 'Fackel. She also published many anthologies of poetry, some of which she illustrated herself. Examples are:
Styx (first published volume of poetry, 1902)
Der siebente Tag (second volume of poetry, 1905)
Meine Wunder (first edition, 1911)
Gesammelte Gedichte (1917)
Mein blaues Klavier (1943)
Lasker-Schüler wrote her first and most important play, Die Wupper, in 1908. It was published in 1909 and the first performance took place on April 27, 1919 at the Deutsche Theater in Berlin.
A large part of her work is composed of love poetry, but there are also deeply religious poems and prayers. Transitions between the two are often quite fluid. Her later work is particularly rich in biblical and oriental motifs. Lasker-Schüler was very free with regard to the external rules of poetic form, however her works thereby achieve a greater inner concentration. She was also not averse to linguistic neologisms.
A good example of her poetic art is "Ein alter Tibetteppich" ("An old Tibetan rug"), a poem which was reprinted many times after its first publication in Sturm, the first of these being in Fackel.
died Jan. 22, 1945, Jerusalem, Palestine
Else Lasker-Schüler (February 11, 1869 – January 22, 1945) was a Jewish German poet and playwright (1869-1945) famous for her bohemian lifestyle in Berlin. She was one of the few women affiliated with the Expressionist movement. Lasker-Schüler fled Nazi Germany and lived out the rest of her life in Jerusalem
Schüler was born in Elberfeld, now a district of Wuppertal. Her mother, Jeannette Schüler (née Kissing) was a central figure in her poetry, and the main character of her play Die Wupper was inspired by her father, Aaron Schüler, a Jewish banker.
In 1894, Else married the physician and occasional chess player, Jonathan Berthold Lasker (the older brother of Emanuel Lasker, a World Chess Champion) and moved with him to Berlin, where she trained as an artist. On August 24, 1899 her son Paul was born and her first poems were published. She published her first full volume of poetry, Styx, three years later, in 1902. On April 11, 1903, she and Berthold Lasker divorced and on November 30, she married Georg Lewin. His pseudonym, Herwarth Walden, was her invention.
Lasker-Schüler's first prose work, Das Peter-Hille-Buch, was published in 1906, after the death of Hille, one of her closest friends. In 1907, she published the prose collection Die Nächte der Tino von Bagdad, followed by the play "Die Wupper" in 1909, which was not performed until later. A volume of poetry called the Meine Wunder, published in 1911, established Lasker-Schüler as the leading female representative of German expressionism.
After separating from Herwarth Walden in 1910 and divorcing him in 1912, she found herself penniless and dependent on the financial support of her friends, in particular Karl Kraus. That year, she met Gottfried Benn. An intense friendship developed between them which found its literary outlet in a large number of love poems dedicated to him. The death of her son in 1927, however, sent her into a deep depression.
Despite winning the Kleist Prize in 1932, as a Jew she was physically harassed and threatened by the Nazis. She emigrated to Zürich but there, too, she could not work. She traveled to Palestine in 1934 and finally settled in Jerusalem in 1937. In 1938 she was stripped of her German citizenship and the outbreak of World War II prevented any return to Europe.
In 1944 Lasker-Schüler's health deteriorated. She suffered a heart attack on January 16, and died in Jerusalem on January 22, 1945. She was buried on the Mount of Oliv
Works
Lasker-Schüler left behind several volumes of poetry and three plays, as well as many short stories, essays and letters. During her lifetime, her poems were published in various magazines, among them the journal Der Sturm edited by her second husband, and Karl Kraus' 'Fackel. She also published many anthologies of poetry, some of which she illustrated herself. Examples are:
Styx (first published volume of poetry, 1902)
Der siebente Tag (second volume of poetry, 1905)
Meine Wunder (first edition, 1911)
Gesammelte Gedichte (1917)
Mein blaues Klavier (1943)
Lasker-Schüler wrote her first and most important play, Die Wupper, in 1908. It was published in 1909 and the first performance took place on April 27, 1919 at the Deutsche Theater in Berlin.
A large part of her work is composed of love poetry, but there are also deeply religious poems and prayers. Transitions between the two are often quite fluid. Her later work is particularly rich in biblical and oriental motifs. Lasker-Schüler was very free with regard to the external rules of poetic form, however her works thereby achieve a greater inner concentration. She was also not averse to linguistic neologisms.
A good example of her poetic art is "Ein alter Tibetteppich" ("An old Tibetan rug"), a poem which was reprinted many times after its first publication in Sturm, the first of these being in Fackel.
Biografie Voltaire (François-Marie Arouet)
Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie
1694 la Paris - d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor şi filozof
al Iluminismului francez.
Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici şi-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiştilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuţiile intelectualilor, scriitorilor şi aristocraţilor, ce se desfăşurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemniţat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind ameninţat de o nouă arestare în Franţa, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influenţat de empirismul lui John Locke Empirismus şi de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731).
Ca deist şi francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituţionale, dar şi în neînţelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credinţa în Dumnezeu, dar care a renunţat la creştinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici şi-a scris memoriile, tratatele de ştiinţe naturiste, istorie şi politică, dar şi opere dramatice şi poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curţile regale, Voltaire a fost numit istoriograf şi acceptat în Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparţinea el însuşi spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde şi-a putut exprima credinţele sale anticlericale şi unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot şi unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuşi, Voltaire a ajuns la contradicţii cu Friedrich al II-lea, aşa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondenţa cu Friedrich cel Mare . În 1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde şi-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca "înţeleptul din Ferney".
Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtaţi jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberaţi jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut şi pentru toleranţa sa. Astfel şi-a exprimat odată punctul său contradictoriu faţă de un adversar: "Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteţi să v-o exprimaţi." Concepţia sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care deţin puterea politică şi filozofii care deţin înţelepciunea.De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluţiei din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un iniţiator al Revoluţiei franceze. Mari realizări îi sunt atribuite şi ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) şi-a imaginat Senzualismul.
Opera
Œdipe (1718)
Lettres philosophiques (1731)
Le siècle de Louis XIV (1751)
Poème sur le désastre de Lisbonne (1756)
Essai sur les moeurs (1756)
Candide (1759)
Histoire de l'Empire de Russie sous Pierre le Grand (1763)
Traité sur la tolerance (1763)
Dictionnaire philosophique (1764)
Zaïre
Traité sur la tolérance
Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici şi-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiştilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuţiile intelectualilor, scriitorilor şi aristocraţilor, ce se desfăşurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemniţat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind ameninţat de o nouă arestare în Franţa, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influenţat de empirismul lui John Locke Empirismus şi de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731).
Ca deist şi francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituţionale, dar şi în neînţelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credinţa în Dumnezeu, dar care a renunţat la creştinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici şi-a scris memoriile, tratatele de ştiinţe naturiste, istorie şi politică, dar şi opere dramatice şi poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curţile regale, Voltaire a fost numit istoriograf şi acceptat în Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparţinea el însuşi spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde şi-a putut exprima credinţele sale anticlericale şi unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot şi unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuşi, Voltaire a ajuns la contradicţii cu Friedrich al II-lea, aşa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondenţa cu Friedrich cel Mare . În 1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde şi-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca "înţeleptul din Ferney".
Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtaţi jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberaţi jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut şi pentru toleranţa sa. Astfel şi-a exprimat odată punctul său contradictoriu faţă de un adversar: "Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteţi să v-o exprimaţi." Concepţia sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care deţin puterea politică şi filozofii care deţin înţelepciunea.De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluţiei din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un iniţiator al Revoluţiei franceze. Mari realizări îi sunt atribuite şi ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) şi-a imaginat Senzualismul.
Opera
Œdipe (1718)
Lettres philosophiques (1731)
Le siècle de Louis XIV (1751)
Poème sur le désastre de Lisbonne (1756)
Essai sur les moeurs (1756)
Candide (1759)
Histoire de l'Empire de Russie sous Pierre le Grand (1763)
Traité sur la tolerance (1763)
Dictionnaire philosophique (1764)
Zaïre
Traité sur la tolérance
Biografie René Depestre
René Depestre (born 29 August 1926) is a Haitian poet and communist. He
lived in Cuba as an exile from the Duvalier regime for many years and
was a founder of the Casa de las Americas publishing house. He is best
known for his poetry.
The city of Jacmel, his birthplace, is often evoked in his poetry and his novels, in particular Hadriana In All My Dreams (1988). He did his primary studies with the Breton Brothers of Christian Instruction. His father died in 1936 and Rene Depestre left his mother, his two brothers and his two sisters to go live with his maternal grandmother. From 1940 to 1944, he completed his secondary studies at the Pétion college in Port-au-Prince.
Étincelles (Sparks), his first collection of poetry, appeared in 1945, prefaced by Edris Saint-Amand. He was only nineteen years old when the work was published. The poems were influenced by the marvelous realism of Alejo Carpentier, who planned a conference on this subject in Haiti in 1942. Depestre created a weekly magazine with three friends: Baker, Alexis, and Gerald Bloncourt: The Hive (1945-46). “One wanted to help the Haitians to become aware of their capacity to renew the historical foundations of their identity” (quote from Le métier ŕ métisser). The Haitian government at the time seized the 1945 edition which was published in honor of André Breton, which led to the insurrection of 1946. Depestre met with all his Haitian intellectual contemporaries, including Jean Price-Mars, Léon Laleau, and René Bélance, who wrote the preface to his second collection, Gerbe de sang, in 1946. He also met with foreign intellectuals. He took part in and directed the revolutionary student movements of January 1946, which led to the overthrow of President Élie Lescot. The Army very quickly seized power, and Depestre was arrested and imprisoned before being exiled. He pursued his studies in letters and political science at the Sorbonne from 1946 - 1950. In Paris, he met French surrealist poets as well as foreign artists, and intellectuals of the négritude (Black) movement who coalesced around Alioune Diop and Présence Africaine.
Depestre took an active part in the decolonization movements in France, and he was expelled from French territory. He left for Prague, from where he was driven out in 1952. He went to Cuba, invited by the writer Nicolás Guillén, where again he was stopped and expelled by the government of Fulgencio Batista. He was denied entry by France and Italy. He left for Austria, then Chile, Argentina and Brazil. He remained in Chile long enough to organize, with Pablo Neruda and Jorge Amado, the Continental Congress of Culture.
After Brazil, Depestre returned to Paris in 1956 where he met other Haitians, including Jacques-Stephen Alexis. He took part in the first Pan-African congress organized by Présence Africaine in September 1956. He wrote in Présence Africaine and other journals of the time such as Esprit, and Lettres Francaises. He returned to Haiti in (1956-57). Refusing to collaborate with the Duvalierist regime, he called on Haitians to resist, and was placed under house arrest. Depestre left for Cuba in 1959, at the invitation of Che Guevara. Convinced of the aims of the Cuban Revolution, he helped with managing the country (Ministry for Foreign Relations, National Publishing, National Council of Culture, Radio Havana-Cuba, Las Casas de las Américas, The Committee for the Preparation of the Cultural Congress of Havana in 1967). Depestre travelled, taking part in official activities (the USSR, China, Vietnam, etc.) and took part in the first Pan-African Cultural Festival (Algiers, 1969), where he met the Congolese writer Henri Lopes, with whom he would work later, at UNESCO.
During his various travels and his stay in Cuba, Rene Depestre continued working on a major piece of poetry. His most famous collection of poetry is undoubtedly Un acr-en-ciel pour l'Occident chrétien (Rainbow for the Christian Occident) (1967), a mix of politics, eroticism, and Voudoo, topics that are found in all of his works. Poet in Cuba (1973) is a reflection on the evolution of the Cuban revolution.
Pushed aside by the Castrist régime in 1971, Depestre broke with the Cuban experiment in 1978 and went back to Paris where he worked at the UNESCO Secretariat. In 1979, in Paris, he published Le Mat de Cocagne, his first novel. In 1980, he published Alléluia pour une femme-jardin, for which he was awarded the Prix Goncourt in 1982.
Depestre left UNESCO in 1986 and retired in the Aude region of France. In 1988, he published Hadriana in All My Dreams, which received many literary awards, including the Prix Théophraste Renaudot, the Prix de la Société des Gens de Lettres, the Prix Antigone of the town of Montpellier, and the Belgian Prix du Roman de l'Académie royale de la langue et de la littérature françaises. He obtained French citizenship in 1991. He continued to receive awards and honors, in particular the Prix Apollinaire de poésie for his personal Anthology (1993) and the Italian Grisane Award for the theatrical adaptation of Mat de Cocagne in 1995, as well as bursaries (Bourse du Centre National du Livre, in 1994, and the Guggenheim Prize in 1995). He was the subject of a documentary film by Jean-Daniel Lafond, Haiti in All Our Dreams, filmed in Montreal (1996).
Depestre also published major essays. Bonjour et adieu ŕ la négritude (Hello and Good-bye to Négritude) presents a reflexion on his ambivalent position regarding the négritude movement started by Léopold Sédar Senghor, Aimé Césaire and Leon-Gontran Damas. Impressed by Aime Césaire, who came to Haiti to speak about surrealism and négritude, he was fascinated by créole life, or the créolo-francophonie, which did not stop him from questioning the concept of négritude. Rebellious of the concept since his youth, which he associated with ethnic essentialism, he measured the historical range and situated the movement in the world history of ideas. He revisited this topic (critical re-situation of the movement) in his two collections, Ainsi parle le fleuve noir (1998) and Le Métier ŕ métisser (1998). He paid homage to Césaire and his visionary work within the context of the créole movement in Martinique: “Césaire with only one word ended this empty debate: at the start of historical decolonization, In Haiti and around the world, there is the genius of Toussaint Louverture” (Le Métier ŕ métisser 25). His experience in Cuba - his fascination and his falling out with the “castrofidelism” ideology and its constraints - is also examined in these two texts, as well as marvelous realism, the role of the erotic, Haitian history and the very contemporary topic of globalization.
Far from seeing himself as an exile, Depestre prefers benig described as a nomad with multiple roots, a “banian” man - in reference to the tree which he so often evokes right down to its rhizomic roots - even described as a “géo-libertin”. Rene Depestre lives today in a small village in the Aude, Lézignan-Corbičres, with his second wife, who is Cuban. He writes every morning, looking at the vineyards, just as he used to devour the view of Jacmel Bay from his grandmother's veranda.
His work has been published in the United States, the former Soviet Union, France, Italy, Cuba, Peru, Brazil, Vietnam, Argentina, and Mexico. His first volume of poetry, Sparks (Etincelles) was published in Port-au-Prince in 1945. Other publications include Gerbe de sang (Port-au-Prince, 1946), Végétation de clartés, preface by Aimé Césaire, (Paris, 1951), Traduit du grand large, počme de ma patrie enchainée, (Paris, 1952), Minerai noir, (Paris, 1957), Journal d'un animal marin (Paris, 1964), Un arc-en-ciel pour l'occident chrétien poeme mystčre vaudou, (Paris, 1966). His poetry has appeared in many French and Spanish anthologies and collections. More current works include Anthologie personnelle (1993) and Actes sud, for which he received the Prix Apollinaire. He has spent many years in France, and was awarded the French literary prize, the prix Renaudot, in 1988 for his work Hadriana dans Tous mes Ręves.
He is the uncle of Michaëlle Jean, the current Governor General of Canada.
Selected works
Etincelles (1945)
Gerbes de Sang (1946)
Végétations de Clarté (1951)
Traduit du Grand Large (1952)
Bonjour et Adieu la Négritude
Hadriana dans Tous mes Ręves
Ode ŕ Malcolm X: Grande Brigitte
The city of Jacmel, his birthplace, is often evoked in his poetry and his novels, in particular Hadriana In All My Dreams (1988). He did his primary studies with the Breton Brothers of Christian Instruction. His father died in 1936 and Rene Depestre left his mother, his two brothers and his two sisters to go live with his maternal grandmother. From 1940 to 1944, he completed his secondary studies at the Pétion college in Port-au-Prince.
Étincelles (Sparks), his first collection of poetry, appeared in 1945, prefaced by Edris Saint-Amand. He was only nineteen years old when the work was published. The poems were influenced by the marvelous realism of Alejo Carpentier, who planned a conference on this subject in Haiti in 1942. Depestre created a weekly magazine with three friends: Baker, Alexis, and Gerald Bloncourt: The Hive (1945-46). “One wanted to help the Haitians to become aware of their capacity to renew the historical foundations of their identity” (quote from Le métier ŕ métisser). The Haitian government at the time seized the 1945 edition which was published in honor of André Breton, which led to the insurrection of 1946. Depestre met with all his Haitian intellectual contemporaries, including Jean Price-Mars, Léon Laleau, and René Bélance, who wrote the preface to his second collection, Gerbe de sang, in 1946. He also met with foreign intellectuals. He took part in and directed the revolutionary student movements of January 1946, which led to the overthrow of President Élie Lescot. The Army very quickly seized power, and Depestre was arrested and imprisoned before being exiled. He pursued his studies in letters and political science at the Sorbonne from 1946 - 1950. In Paris, he met French surrealist poets as well as foreign artists, and intellectuals of the négritude (Black) movement who coalesced around Alioune Diop and Présence Africaine.
Depestre took an active part in the decolonization movements in France, and he was expelled from French territory. He left for Prague, from where he was driven out in 1952. He went to Cuba, invited by the writer Nicolás Guillén, where again he was stopped and expelled by the government of Fulgencio Batista. He was denied entry by France and Italy. He left for Austria, then Chile, Argentina and Brazil. He remained in Chile long enough to organize, with Pablo Neruda and Jorge Amado, the Continental Congress of Culture.
After Brazil, Depestre returned to Paris in 1956 where he met other Haitians, including Jacques-Stephen Alexis. He took part in the first Pan-African congress organized by Présence Africaine in September 1956. He wrote in Présence Africaine and other journals of the time such as Esprit, and Lettres Francaises. He returned to Haiti in (1956-57). Refusing to collaborate with the Duvalierist regime, he called on Haitians to resist, and was placed under house arrest. Depestre left for Cuba in 1959, at the invitation of Che Guevara. Convinced of the aims of the Cuban Revolution, he helped with managing the country (Ministry for Foreign Relations, National Publishing, National Council of Culture, Radio Havana-Cuba, Las Casas de las Américas, The Committee for the Preparation of the Cultural Congress of Havana in 1967). Depestre travelled, taking part in official activities (the USSR, China, Vietnam, etc.) and took part in the first Pan-African Cultural Festival (Algiers, 1969), where he met the Congolese writer Henri Lopes, with whom he would work later, at UNESCO.
During his various travels and his stay in Cuba, Rene Depestre continued working on a major piece of poetry. His most famous collection of poetry is undoubtedly Un acr-en-ciel pour l'Occident chrétien (Rainbow for the Christian Occident) (1967), a mix of politics, eroticism, and Voudoo, topics that are found in all of his works. Poet in Cuba (1973) is a reflection on the evolution of the Cuban revolution.
Pushed aside by the Castrist régime in 1971, Depestre broke with the Cuban experiment in 1978 and went back to Paris where he worked at the UNESCO Secretariat. In 1979, in Paris, he published Le Mat de Cocagne, his first novel. In 1980, he published Alléluia pour une femme-jardin, for which he was awarded the Prix Goncourt in 1982.
Depestre left UNESCO in 1986 and retired in the Aude region of France. In 1988, he published Hadriana in All My Dreams, which received many literary awards, including the Prix Théophraste Renaudot, the Prix de la Société des Gens de Lettres, the Prix Antigone of the town of Montpellier, and the Belgian Prix du Roman de l'Académie royale de la langue et de la littérature françaises. He obtained French citizenship in 1991. He continued to receive awards and honors, in particular the Prix Apollinaire de poésie for his personal Anthology (1993) and the Italian Grisane Award for the theatrical adaptation of Mat de Cocagne in 1995, as well as bursaries (Bourse du Centre National du Livre, in 1994, and the Guggenheim Prize in 1995). He was the subject of a documentary film by Jean-Daniel Lafond, Haiti in All Our Dreams, filmed in Montreal (1996).
Depestre also published major essays. Bonjour et adieu ŕ la négritude (Hello and Good-bye to Négritude) presents a reflexion on his ambivalent position regarding the négritude movement started by Léopold Sédar Senghor, Aimé Césaire and Leon-Gontran Damas. Impressed by Aime Césaire, who came to Haiti to speak about surrealism and négritude, he was fascinated by créole life, or the créolo-francophonie, which did not stop him from questioning the concept of négritude. Rebellious of the concept since his youth, which he associated with ethnic essentialism, he measured the historical range and situated the movement in the world history of ideas. He revisited this topic (critical re-situation of the movement) in his two collections, Ainsi parle le fleuve noir (1998) and Le Métier ŕ métisser (1998). He paid homage to Césaire and his visionary work within the context of the créole movement in Martinique: “Césaire with only one word ended this empty debate: at the start of historical decolonization, In Haiti and around the world, there is the genius of Toussaint Louverture” (Le Métier ŕ métisser 25). His experience in Cuba - his fascination and his falling out with the “castrofidelism” ideology and its constraints - is also examined in these two texts, as well as marvelous realism, the role of the erotic, Haitian history and the very contemporary topic of globalization.
Far from seeing himself as an exile, Depestre prefers benig described as a nomad with multiple roots, a “banian” man - in reference to the tree which he so often evokes right down to its rhizomic roots - even described as a “géo-libertin”. Rene Depestre lives today in a small village in the Aude, Lézignan-Corbičres, with his second wife, who is Cuban. He writes every morning, looking at the vineyards, just as he used to devour the view of Jacmel Bay from his grandmother's veranda.
His work has been published in the United States, the former Soviet Union, France, Italy, Cuba, Peru, Brazil, Vietnam, Argentina, and Mexico. His first volume of poetry, Sparks (Etincelles) was published in Port-au-Prince in 1945. Other publications include Gerbe de sang (Port-au-Prince, 1946), Végétation de clartés, preface by Aimé Césaire, (Paris, 1951), Traduit du grand large, počme de ma patrie enchainée, (Paris, 1952), Minerai noir, (Paris, 1957), Journal d'un animal marin (Paris, 1964), Un arc-en-ciel pour l'occident chrétien poeme mystčre vaudou, (Paris, 1966). His poetry has appeared in many French and Spanish anthologies and collections. More current works include Anthologie personnelle (1993) and Actes sud, for which he received the Prix Apollinaire. He has spent many years in France, and was awarded the French literary prize, the prix Renaudot, in 1988 for his work Hadriana dans Tous mes Ręves.
He is the uncle of Michaëlle Jean, the current Governor General of Canada.
Selected works
Etincelles (1945)
Gerbes de Sang (1946)
Végétations de Clarté (1951)
Traduit du Grand Large (1952)
Bonjour et Adieu la Négritude
Hadriana dans Tous mes Ręves
Ode ŕ Malcolm X: Grande Brigitte
Biografie Nikolaus Rudolf Pilly
Preşedinte al Forumului Democrat al Germanilor din România, organizaţia locală Călan
Autor a nenumărate articole în domeniul tehnic, studii monografice, poezii, proză şi cântece. Publică regulat în presa de limbă Germană.
Este cunoscut ca fiind printre puţinii din ţara noastră care cântă la fierăstrău. Cântă la acest "instrument" din 1952
Semnează cărţile:
Punerea corectă în funcţionare a furnalelor
Romanţe noi pe teme vechi cât lumea (vol. I, II, şi III)
Lieder Strausschen
Heinen in Fruhling
Zündet an ein Licht
Rose Im Schnee
Einsamkeit
Volume colective:
Funcţionarea furnalelor cu intensitate de ardere mărită(autori: N. Pilly, I. Stoicoi)
Uzina "Victoria" (1970 - 1980) (autori: N Pilly, D Frentoni)
Din istoria siderurgiei româneşti (autori: I. Tripsa, A. Alexandrescu, I. Barbu, O. Hatarescu, Şt. Olteanu, N. Pilly)
Nikolaus Rudolf Pilly a reuşit să îmbine metalurgia şi arta, făcând ferăstrăul să cânte. Deşi născut în Călan, Nikolaus Pilly a trăit marea parte a vieţii sale în Reşiţa. „Mi-am dorit să pilotez, am depus un dosar pentru una din cele mai prestigioase şcoli de zbor din Germania, însă nu am fost admis, iar odată cu terminarea războiului, multe din planurile mele s-au dus”, a explicat nostalgic Pilly. A început să lucreze încă de la vârsta de 12 ani, pentru a-şi ajuta familia. În 1945 a venit pentru prima dată la Reşiţa, urmând Şcoala de Tehnică Medie Model UDR, unde cursurile erau gratuite. Cu o profundă pregătire în domeniul metalurgic, Rudolf Pilly şi-a dedicat întreaga activitate producţiei de fontă şi conducerii secţiei, însă nu şi-a ignorat niciodată pasiunile pe care le practica în puţinul timp liber. Pe lângă handbal sau atletism, pe care le-a practicat cu drag, Nikolaus adoră să cânte la vioară. A cântat pentru prima oară în Orchestra Orşovei în gimnaziu, unde dirijor era Rausch, apoi a cântat la Reşiţa, într-o orchestră de tineret. A fost membru al primului cor bărbătesc condus de Ion Românu, care mai târziu a ajuns un dirijor renumit. «Cu corul a fost simplu. A venit într-o zi un tânăr profesor de muzică cu o vioară în subsoară şi cu o mapă şi a dat zvon în cămin: cine are voce să vină în sala de mese, pentru a cânta, după care s-a făcut selecţia », a explicat Nikolaus Pilly. Tot atunci s-a înfiripat o prietenie de lungă durată cu Walter Mihai Klepper, un mare compozitor.
În anul 1952 a pus mâna pe un ferăstrău adevărat. „Aveam tot felul de obiecte prin casă, care scoteau sunet. Aveam o toacă în casă din trei scânduri, fiind cea mai muzicală toacă pe care am auzit-o vreodată. Într-o zi, văzându-mă cu toate lucrurile pe masă, mi-am zis că pot cânta şi la ferăstrău” a explicat Pilly. Dacă la început a folosit ciocanul de la toacă pentru a putea cânta, cu timpul, Nikolaus Pilly a folosit arcuşul de la vioară pentru a face ferăstrăul să cânte. „Folosesc un ferăstrău muzical din oţel, este acel oţel care rugineşte odată cu trecerea timpului. Ultimul ferăstrău achiziţionat a costat 300 de euro, fiind comandat din Germania.” După ce în 1981 a ieşit la pensie, el a reuşit să îşi dedice mai mult timp pasiunii, reuşind să compună sute de cântece şi romanţe. Mereu preocupat de menţinerea tradiţiilor şi obiceiurilor, Rudolf şi-a dedicat şi îşi petrece cea mai mare parte din timp cu minoritatea germană. Participând împreună cu forumul German Bănăţean la toate activităţile dedicate nemţilor, fiind recunoscut pe repertoriul său în limba germană. Cea mai importantă realizarea a sa este faptul că n-a lăsat să moară acest talent. „Am reuşit să pregătesc o elevă încă de la nouă ani. Ea se numeşte Elena Adriana Cioarec şi, anul trecut, a susţinut un concert de anvergură la Biserica Catolică de la Deva.
Autor a nenumărate articole în domeniul tehnic, studii monografice, poezii, proză şi cântece. Publică regulat în presa de limbă Germană.
Este cunoscut ca fiind printre puţinii din ţara noastră care cântă la fierăstrău. Cântă la acest "instrument" din 1952
Semnează cărţile:
Punerea corectă în funcţionare a furnalelor
Romanţe noi pe teme vechi cât lumea (vol. I, II, şi III)
Lieder Strausschen
Heinen in Fruhling
Zündet an ein Licht
Rose Im Schnee
Einsamkeit
Volume colective:
Funcţionarea furnalelor cu intensitate de ardere mărită(autori: N. Pilly, I. Stoicoi)
Uzina "Victoria" (1970 - 1980) (autori: N Pilly, D Frentoni)
Din istoria siderurgiei româneşti (autori: I. Tripsa, A. Alexandrescu, I. Barbu, O. Hatarescu, Şt. Olteanu, N. Pilly)
Nikolaus Rudolf Pilly a reuşit să îmbine metalurgia şi arta, făcând ferăstrăul să cânte. Deşi născut în Călan, Nikolaus Pilly a trăit marea parte a vieţii sale în Reşiţa. „Mi-am dorit să pilotez, am depus un dosar pentru una din cele mai prestigioase şcoli de zbor din Germania, însă nu am fost admis, iar odată cu terminarea războiului, multe din planurile mele s-au dus”, a explicat nostalgic Pilly. A început să lucreze încă de la vârsta de 12 ani, pentru a-şi ajuta familia. În 1945 a venit pentru prima dată la Reşiţa, urmând Şcoala de Tehnică Medie Model UDR, unde cursurile erau gratuite. Cu o profundă pregătire în domeniul metalurgic, Rudolf Pilly şi-a dedicat întreaga activitate producţiei de fontă şi conducerii secţiei, însă nu şi-a ignorat niciodată pasiunile pe care le practica în puţinul timp liber. Pe lângă handbal sau atletism, pe care le-a practicat cu drag, Nikolaus adoră să cânte la vioară. A cântat pentru prima oară în Orchestra Orşovei în gimnaziu, unde dirijor era Rausch, apoi a cântat la Reşiţa, într-o orchestră de tineret. A fost membru al primului cor bărbătesc condus de Ion Românu, care mai târziu a ajuns un dirijor renumit. «Cu corul a fost simplu. A venit într-o zi un tânăr profesor de muzică cu o vioară în subsoară şi cu o mapă şi a dat zvon în cămin: cine are voce să vină în sala de mese, pentru a cânta, după care s-a făcut selecţia », a explicat Nikolaus Pilly. Tot atunci s-a înfiripat o prietenie de lungă durată cu Walter Mihai Klepper, un mare compozitor.
În anul 1952 a pus mâna pe un ferăstrău adevărat. „Aveam tot felul de obiecte prin casă, care scoteau sunet. Aveam o toacă în casă din trei scânduri, fiind cea mai muzicală toacă pe care am auzit-o vreodată. Într-o zi, văzându-mă cu toate lucrurile pe masă, mi-am zis că pot cânta şi la ferăstrău” a explicat Pilly. Dacă la început a folosit ciocanul de la toacă pentru a putea cânta, cu timpul, Nikolaus Pilly a folosit arcuşul de la vioară pentru a face ferăstrăul să cânte. „Folosesc un ferăstrău muzical din oţel, este acel oţel care rugineşte odată cu trecerea timpului. Ultimul ferăstrău achiziţionat a costat 300 de euro, fiind comandat din Germania.” După ce în 1981 a ieşit la pensie, el a reuşit să îşi dedice mai mult timp pasiunii, reuşind să compună sute de cântece şi romanţe. Mereu preocupat de menţinerea tradiţiilor şi obiceiurilor, Rudolf şi-a dedicat şi îşi petrece cea mai mare parte din timp cu minoritatea germană. Participând împreună cu forumul German Bănăţean la toate activităţile dedicate nemţilor, fiind recunoscut pe repertoriul său în limba germană. Cea mai importantă realizarea a sa este faptul că n-a lăsat să moară acest talent. „Am reuşit să pregătesc o elevă încă de la nouă ani. Ea se numeşte Elena Adriana Cioarec şi, anul trecut, a susţinut un concert de anvergură la Biserica Catolică de la Deva.
Biografie Arthur Rimbaud
Jean-Nicolas-Arthur RIMBAUD
(Cherleville, 20 oct. 1854 – Marseille, 10 nov. 1891)
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".
- Prose et vers de college (rédigè1864-1870, publ. en 1932)
- Poésies (r. 1869-1871, publ. En 1891, 1895, 1898)
- Derniers vers (1872)
- Album zutique (1936)
- Un coeur sous une soutane (1870-1871)
- Une Saison en enfer (1873)
- Les Illuminations (1872-1873)
(Cherleville, 20 oct. 1854 – Marseille, 10 nov. 1891)
Jean Nicolas Arthur Rimbaud (*20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.
A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În acelaşi an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează şi este închis într-o casă de corecţie pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creaţii de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar - în acelaşi timp - se recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabileşte în 1871 în locuinţa acestuia din Paris, unde întreţin până în anul 1873 o relaţie homofilă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("O vreme petrecută'n iad", 1973), care - prin dinamismul şi radicalitatea stilistică a compoziţiei - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creaţii vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenţionale. În acest ciclu se găseşte celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.
Urmează o viaţă de peregrinări şi vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java şi Cipru, lucrînd ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale şi arme în Africa de nord şi ia parte la expediţii în Etiopia şi Somalia. În afara unei bogate corespondenţe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, in dureri salbatice din cauza unei gangrene,la varsta de 37 de ani. Oraşul său natal, Charleville-Mézières, a organizat în anul 2004 o serie de manifestări comemorative, în cadrul "Anului Rimbaud".
- Prose et vers de college (rédigè1864-1870, publ. en 1932)
- Poésies (r. 1869-1871, publ. En 1891, 1895, 1898)
- Derniers vers (1872)
- Album zutique (1936)
- Un coeur sous une soutane (1870-1871)
- Une Saison en enfer (1873)
- Les Illuminations (1872-1873)
Biografie Adeline Virginia Woolf (Stephen )
Born Adeline Virginia Stephen in London to Sir Leslie Stephen,
considered the father of the Bloomsbury Group, and Julia Prinsep Stephen
(born Jackson) (1846–1895), she was educated by her parents in their
literate and well-connected household at 22 Hyde Park Gate, Kensington.
Virginia\'s parents had each been married previously, and their spouses
had died. Consequently, the household contained the children of three
marriages: Julia\'s children with her first husband Herbert Duckworth:
George Duckworth (1868–1934); Stella Duckworth (1869–1897); and Gerald
Duckworth (1870–1937). Laura Makepeace Stephen (1870–1945), Leslie\'s
daughter with Minny Thackeray, who was declared mentally disabled and
lived with them until she was institutionalised in 1891 to the end of
her life; and Leslie and Julia\'s children: Vanessa Stephen (1879–1961);
Thoby Stephen (1880–1906); Virginia; and Adrian Stephen (1883–1948).
Sir Leslie Stephen\'s eminence as an editor, critic, and biographer, and his connection to William Thackeray (he was the widower of Thackeray\'s eldest daughter) meant that Woolf was raised in an environment filled with the influences of Victorian literary society.
Henry James, George Eliot, George Henry Lewes, Julia Margaret Cameron (an aunt of Julia Stephen), and James Russell Lowell, who was made Virginia\'s godfather, were among the visitors to the house. Julia Stephen was equally well connected. Descended from an attendant of Marie Antoinette, she came from a family of renowned beauties who left their mark on Victorian society as models for Pre-Raphaelite artists and early photographers. Supplementing these influences was the immense library at 22 Hyde Park Gate, from which Virginia (unlike her brothers, who were formally educated) was taught the classics and English literature.
According to her memoirs her most vivid childhood memories, however, were not of London but of St Ives in Cornwall, where the family spent every summer until 1895. The family stayed in their home called the Talland House, which looked out over the Porthminster Bay. Memories of the family holidays and impressions of the landscape, especially the Godrevy Lighthouse, informed the fiction she wrote in later years, notably To the Lighthouse. She also based the summer home in Scotland after the Talland House and the Ramsay family after her own family.
The sudden death of her mother in 1895, when Virginia was 13, and that of her half sister Stella two years later, led to the first of Virginia\'s several nervous breakdowns. The death of her father in 1904 provoked her most alarming collapse and she was briefly institutionalized.
Her breakdowns and subsequent recurring depressive periods, modern scholars have claimed,[1] were also induced by the sexual abuse she and Vanessa were subject to by their half-brothers George and Gerald (which Woolf recalls in her autobiographical essays A Sketch of the Past and 22 Hyde Park Gate).
Throughout her life, Woolf was plagued by drastic mood swings. Though these recurring mental breakdowns greatly affected her social functioning, her literary abilities remained intact. Modern diagnostic techniques have led to a posthumous diagnosis of bipolar disorder, an illness which coloured her work, relationships, and life, and eventually led to her suicide. Following the death of her father in 1904 and her second serious nervous breakdown, Virginia, Vanessa, and Adrian sold 22 Hyde Park Gate, and bought a house at 46 Gordon Square in Bloomsbury.
Following studies at King\'s College London, Woolf came to know Lytton Strachey, Clive Bell, Saxon Sydney-Turner, Duncan Grant, and Leonard Woolf, who together formed the nucleus of the intellectual circle known as the Bloomsbury Group which came to notorious fame in 1910 with the Dreadnought hoax Virginia Woolf participated in, dressed as a male Abyssinian royalty.
Personal life
Virginia Stephen married writer Leonard Woolf in 1912, referring to him during their engagement as a \"penniless Jew.\" The couple shared a close bond, and in 1937 Woolf wrote in her diary \"Love-making — after 25 years can’t be attained by my unattractive countenance ... you see it is enormous pleasure being wanted, a pleasure that I have never felt.\" They also collaborated professionally, in 1917 founding the Hogarth Press, which subsequently published most of Woolf\'s work.[2] The ethos of Bloomsbury discouraged sexual exclusivity, and in 1922, Woolf met Vita Sackville-West. After a tentative start, they began a relationship that lasted through most of the 1920s.[3] In 1928, Woolf presented Sackville-West with Orlando, a fantastical biography in which the eponymous hero\'s life spans three centuries and both genders. It has been called by Nigel Nicolson, Vita Sackville-West\'s son, \"the longest and most charming love letter in literature.\"[4] After their affair ended, the two women remained friends until Woolf\'s death.
Death
After completing the manuscript of her last (posthumously published) novel Between the Acts, Woolf fell victim to a depression similar to that which she had earlier experienced. The war, the Luftwaffe\'s destruction of her London homes, as well as the cool reception given to her biography of her late friend Roger Fry, worsened her condition until she was unable to work.[5]
On 28 March 1941, rather than having another nervous breakdown, Woolf drowned herself by weighing her pockets with stones and walking into the River Ouse near her home. Her body was not found until April 18. Her husband buried her remains under a tree in the garden of their house in Rodmell, Sussex.
In her last note to her husband she wrote:
“I feel certain that I am going mad again. I feel we can\'t go through another of those terrible times. And I shan\'t recover this time. I begin to hear voices, and I can\'t concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. You have given me the greatest possible happiness. You have been in every way all that anyone could be. I don\'t think two people could have been happier \'til this terrible disease came. I can\'t fight any longer. I know that I am spoiling your life, that without me you could work. And you will I know. You see I can\'t even write this properly. I can\'t read. What I want to say is I owe all the happiness of my life to you. You have been entirely patient with me and incredibly good. I want to say that — everybody knows it. If anybody could have saved me it would have been you. Everything has gone from me but the certainty of your goodness. I can\'t go on spoiling your life any longer. I don\'t think two people could have been happier than we have been.”
Sir Leslie Stephen\'s eminence as an editor, critic, and biographer, and his connection to William Thackeray (he was the widower of Thackeray\'s eldest daughter) meant that Woolf was raised in an environment filled with the influences of Victorian literary society.
Henry James, George Eliot, George Henry Lewes, Julia Margaret Cameron (an aunt of Julia Stephen), and James Russell Lowell, who was made Virginia\'s godfather, were among the visitors to the house. Julia Stephen was equally well connected. Descended from an attendant of Marie Antoinette, she came from a family of renowned beauties who left their mark on Victorian society as models for Pre-Raphaelite artists and early photographers. Supplementing these influences was the immense library at 22 Hyde Park Gate, from which Virginia (unlike her brothers, who were formally educated) was taught the classics and English literature.
According to her memoirs her most vivid childhood memories, however, were not of London but of St Ives in Cornwall, where the family spent every summer until 1895. The family stayed in their home called the Talland House, which looked out over the Porthminster Bay. Memories of the family holidays and impressions of the landscape, especially the Godrevy Lighthouse, informed the fiction she wrote in later years, notably To the Lighthouse. She also based the summer home in Scotland after the Talland House and the Ramsay family after her own family.
The sudden death of her mother in 1895, when Virginia was 13, and that of her half sister Stella two years later, led to the first of Virginia\'s several nervous breakdowns. The death of her father in 1904 provoked her most alarming collapse and she was briefly institutionalized.
Her breakdowns and subsequent recurring depressive periods, modern scholars have claimed,[1] were also induced by the sexual abuse she and Vanessa were subject to by their half-brothers George and Gerald (which Woolf recalls in her autobiographical essays A Sketch of the Past and 22 Hyde Park Gate).
Throughout her life, Woolf was plagued by drastic mood swings. Though these recurring mental breakdowns greatly affected her social functioning, her literary abilities remained intact. Modern diagnostic techniques have led to a posthumous diagnosis of bipolar disorder, an illness which coloured her work, relationships, and life, and eventually led to her suicide. Following the death of her father in 1904 and her second serious nervous breakdown, Virginia, Vanessa, and Adrian sold 22 Hyde Park Gate, and bought a house at 46 Gordon Square in Bloomsbury.
Following studies at King\'s College London, Woolf came to know Lytton Strachey, Clive Bell, Saxon Sydney-Turner, Duncan Grant, and Leonard Woolf, who together formed the nucleus of the intellectual circle known as the Bloomsbury Group which came to notorious fame in 1910 with the Dreadnought hoax Virginia Woolf participated in, dressed as a male Abyssinian royalty.
Personal life
Virginia Stephen married writer Leonard Woolf in 1912, referring to him during their engagement as a \"penniless Jew.\" The couple shared a close bond, and in 1937 Woolf wrote in her diary \"Love-making — after 25 years can’t be attained by my unattractive countenance ... you see it is enormous pleasure being wanted, a pleasure that I have never felt.\" They also collaborated professionally, in 1917 founding the Hogarth Press, which subsequently published most of Woolf\'s work.[2] The ethos of Bloomsbury discouraged sexual exclusivity, and in 1922, Woolf met Vita Sackville-West. After a tentative start, they began a relationship that lasted through most of the 1920s.[3] In 1928, Woolf presented Sackville-West with Orlando, a fantastical biography in which the eponymous hero\'s life spans three centuries and both genders. It has been called by Nigel Nicolson, Vita Sackville-West\'s son, \"the longest and most charming love letter in literature.\"[4] After their affair ended, the two women remained friends until Woolf\'s death.
Death
After completing the manuscript of her last (posthumously published) novel Between the Acts, Woolf fell victim to a depression similar to that which she had earlier experienced. The war, the Luftwaffe\'s destruction of her London homes, as well as the cool reception given to her biography of her late friend Roger Fry, worsened her condition until she was unable to work.[5]
On 28 March 1941, rather than having another nervous breakdown, Woolf drowned herself by weighing her pockets with stones and walking into the River Ouse near her home. Her body was not found until April 18. Her husband buried her remains under a tree in the garden of their house in Rodmell, Sussex.
In her last note to her husband she wrote:
“I feel certain that I am going mad again. I feel we can\'t go through another of those terrible times. And I shan\'t recover this time. I begin to hear voices, and I can\'t concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. You have given me the greatest possible happiness. You have been in every way all that anyone could be. I don\'t think two people could have been happier \'til this terrible disease came. I can\'t fight any longer. I know that I am spoiling your life, that without me you could work. And you will I know. You see I can\'t even write this properly. I can\'t read. What I want to say is I owe all the happiness of my life to you. You have been entirely patient with me and incredibly good. I want to say that — everybody knows it. If anybody could have saved me it would have been you. Everything has gone from me but the certainty of your goodness. I can\'t go on spoiling your life any longer. I don\'t think two people could have been happier than we have been.”
luni, 5 decembrie 2011
***
| UN NOU PACHET PROMOTIONAL APARUT IN COLECTIA TOP 10+! |
 Pachetul promotional Top 10+ (41-44)Pachetul contine titlurile aparute in luna noiembrie din cea mai recenta colectie initiata de editura Polirom: Top 10+ 41. Carabusul de aur si alte povestiri - Edgar Allan Poe 42. Generalul armatei moarte - Ismail Kadare 43. Istoria romantata a unui safari - Daniela Zeca 44. Iubita locotenentului francez - John Fowles Platiti 39.95 lei, economisiti 19.85 lei. Puteti vizualiza trailer-ul colectiei Top 10+ apasind CLICK AICI! Urmariti in fiecare luna pe www.polirom.ro pachetele promotionale cu cele mai recente apartii din colectia Top 10+. Carti aflate in pregatire in cadrul colectiei TOP 10+:   45. Fratii Karamazov - F.M. Dostoievski 46. Amsterdam - Ian McEwan 47. Simion Liftnicul - Petre Cimpoiesu |
| UN ROMAN DEDICAT LEGENDAREI FORMATII ROCK PINK FLOYD SI ALTE NOI TITLURI DISPONIBILE ACUM SI CA EBOOK! |
      |
Cartile digitale va asteapta pe site-urile www.polirom.ro si www.elefant.ro.
Le puteti comanda oricind si de oriunde. Acum le puteti foileta
in voie sau puteti descarca intregi capitole din ele – nu va
costa nimic! Aflati care sint cele peste 160 de titluri de la Polirom si Cartea Romanesca aparute in editie digitala de aici: Cartile digitale sint disponibile in formatele EPUB si PDF (protejate Adobe® DRM). Instalati gratuit de aici programul Adobe® Digital Edition pentru a putea descarca si citi eBook-urile in aceste formate. Consultati in prealabil Instructiunile in limba romana cu privire la modul de instalare. Descarcati gratuit Elefant eBooks Reader de aici pentru a citi eBook-urile pe iPad sau iPhone. Este prima aplicatie romaneasca ce permite lectura cartilor digitale in formatele ePub si PDF, compatibila cu solutia de protectie Adobe DRM, avind numeroase facilitati pentru personalizarea si facilitarea lecturii. Pentru smartphone si tablete Android, descarcati gratuit de aici Aldiko Book Reader. Proiect realizat in colaborare cu  |
| NOUTATI EDITORIALE |
| Biblioteca Polirom. Proza XXIMichele Mari Pink Floyd in rosu 248 p. Pret: 24.95 lei Citeste citeva fragmente! Valabil si in varianta  Pret: 14.95 lei Traducere din limba italiana de Cerasela Barbone Pink Floyd in rosu (2010) este un roman experimental, in care rafuielile interne ale formatiei Pink Floyd devin un prilej pentru redarea metaforica a unui proces de creatie. Calatorie in lumea legendarului grup, puzzle de amintiri, marturisiri si istorii alternative, cartea ii ofera cititorului sansa de a afla secrete despre istoria formatiei. Biblioteca Polirom. Clasicii modernitatii W. Somerset MaughamCatalina 304 p. Pret: 27.95 lei Citeste citeva fragmente! Valabil si in varianta Pret: 12.95 lei Traducere din limba engleza de Andrei Bantas Catalina, o tinara infirma de saisprezece ani, este singura din oras care nu poate participa la Sarbatoarea Inaltarii. Cind orice speranta pare zadarnica, o viziune a Fecioarei Maria o elibereaza. In zilele intunecate ale Inchizitiei spaniole, o asemenea minune nu poate scapa neobservata, mai ales cind tinara eroina se indeparteaza de preceptele Bisericii. Pentru a vizualiza toate titlurile semnate de W. Somerset Maugham aparute la Polirom, CLICK AICI. TOP 10+  John FowlesIubita locotenentului francez 552 p. Pret: 19.95 lei Citeste citeva fragmente! Traducere din limba engleza si note Mioara Tapalaga Editia a II-a Romanul lui John Fowles a inspirat o celebra ecranizare ce a fost de cinci ori nominalizata la Oscar si a cistigat doua premii BAFTA. Iubita locotenentului francez, romanul cel mai cunoscut al lui Fowles, este o emotionanta poveste de iubire. O carte despre tinerete, despre frumusetea vietii si despre libertatea de a alege. Romanul evoca in chip convingator atmosfera conventiilor rigide, a emotiilor reprimate, iar punctul culminant, indelung aminat, al relatiei celor trei protagonisti sporeste si mai mult interesul cititorului. Pentru a vizualiza toate titlurile semnate de John Fowles aparute la Polirom, CLICK AICI. Biblioteca Medievala  BoethiusConsolarea Filosofiei Editie bilingva 376 p. Pret: 37.95 lei Traducere de Otniel Veres Ingrijire critica de Alexander Baumgarten Postfata de Adrian Papahagi Comentarii de Anca Crivat, Filotheia Bogoiu, Ioana Both, Marta Claudia, Cristian Bejan, Andrei Cornea, Alexander Baumgarten Consolarea Filosofiei este marturia scrisa a unui om decis sa faca din condamnarea sa la moarte prilejul unei judecati universale a destinului uman. In urma acestei hotariri, ia nastere una dintre cele mai importante lucrari de inceput ale filosofiei, teologiei si literaturii latine medievale. Collegium. Relatii publice si publicitate Horea Mihai BadauTehnici de comunicare in social media 216 p. Pret: 24.95 lei Valabil si in varianta Pret: 16.95 lei Volumul prezinta cele mai adecvate tehnici si strategii pentru a avea succes in social media si se adreseaza unei game largi de utilizatori, de la persoanele care doresc sa-si faca un blog, un cont de Twitter sau de Facebook pentru comunicarea interpersonala, personal branding sau pentru a ajunge lideri de opinie in spatiul public pina la persoanele fizice sau juridice care folosesc social media in scopuri de afaceri. Din cuprins: Strategia de continut • Cum sa fii un bun prieten • Cum sa procedezi pentru a primi like-uri • Strategia de PR in social media • Managementul reputatiei online • Cum sa creezi mesaje virale • Cum obtii sprijinul celor care influenteaza in social media Psihologie clinica si psihoterapie  Mircea Lazarescu, Simona Baranescu Psihopatologie descriptiva: semne si sindroame in tulburarile mentale 256 p. Pret: 29.95 lei Psihopatologia descriptiva identifica manifestarile unor stari sau trairi anormale, contribuind la diagnosticarea tulburarilor sau afectiunilor de ordin psihic. Esentiala pentru evaluarea psihopatologica si pentru stabilirea unui tratament adecvat, psihopatologia descriptiva vine in sprijinul tuturor celor implicati in procesele de terapie, reabilitare si preventie in domeniul sanatatii mentale. Din cuprins: Sindroamele psihopatologice in practica clinica • Utilizarea psihopatologiei descriptive in diagnoza si evaluare • Psihismul uman si psihismul animal: asemanari si deosebiri |
| 30% REDUCERE PENTRU DOMENIUL "LITERATURA ROMANA" IN PERIOADA 28 NOIEMBRIE - 11 DECEMBRIE 2011 |
| In perioada 28 NOIEMBRIE - 11 DECEMBRIE 2011 puteti achizitiona titlurile din domeniul "LITERATURA ROMANA" cu 30% reducere, in limita stocului disponibil. CLICK AICI pentru a vizualiza oferta speciala a titlurilor cu 30% reducere. (Pentru aceste titluri, membrii Clubului Cartii nu beneficiaza de reduceri suplimentare) |
| 10 PACHETE PROMOTIONALE |
| Pachet promotional "David Lodge" - Platiti 37.71 lei, economisiti 25.14 lei. Pachet promotional "Altfel de povesti de dragoste" - Platiti 43.11 lei, economisiti 28.74 lei. Pachet promotional "Michel Houellebecq" - Platiti 51.51 lei, economisiti 34.34 lei. Pachet promotional "Eiji Yoshikawa" - Platiti 115.14 lei, economisiti 66.26 lei. Pachet promotional "Octavian Paler" - Platiti 62.34 lei, economisiti 41.56 lei. Pachet promotional "Naghib Mahfuz" - Platiti 74.45, economisiti 49.50 lei. Pachet promotional "Trucuri pentru parinti" - Platiti 46.71, economisiti 31.14 lei. Pachet promotional "In lumea misterelor" - Platiti 48.51, economisiti 32.34 lei. Pachet promotional "Henry Miller" - Platiti 62.64, economisiti 41.76 lei. Pachet promotional "Aldous Huxley" Platiti 62.31, economisiti 41.54 lei. |
| CLICK AICI pentru a vizualiza titlurile la pret promotional de 9.99 lei. CLICK AICI pentru a vizualiza titlurile la pret promotional de 4.99 lei. |
| IN CURS DE APARITIE |
| (CLICK AICI pentru a vizualiza toate titlurile aflate in pregatire) Afla din catalogul online care sint cartile care vor sosi din tipografie. Detalii, aici.       |
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)